Rating Scena 9: ★★★★★☆☆☆☆☆

Volumul Glitch de Vlad Moldovan mi-a plăcut la nebunie. E poezia cea mai bună produsă în momentul de față în Ro; ca să-l parafrazez pe José Mourinho, vor mai fi fiind poeți la fel de buni ca Moldovan, dar niciunul nu este mai bun.

Bacovia, ultimul Bacovia, cel dezarticulat și incontinent, vorbind în dodii, i-a inspirat pe mulți – șaizeciști, șaptezeciști, optzeciști, chiar douămiiști. Dar până acum unda lui cinetică postmortem n-a intrat într-un peisaj mai bizar decât cel pe care-l servește Glitch.

Când zic „Bacovia” folosesc mai mult o metaforă decât arăt o influență directă. Nu că poezia lui Vlad Moldovan n-ar fi plină de ecouri și refrenuri. Doar că toate sunt prelucrate într-un stil care le transformă pe toate în pixeli pe monitorul lui Moldovan. Nu Bacovia îl influențează pe Moldovan, ci Moldovan îl pune pe Bacovia la muncă. Master and servants: Bacovia aduce în Glitch niște dezarticulare, Ion Barbu neologisme și pasaje obscure, nu mai știu care poet neointerbelic din anii ’70 participă cu un refren, în timp ce hip-hop-ul oferă un tempo, un ritm ambiental susținut de versurile tăiate scurt (cu impactul percutant și derutant al unor aforisme fuzzy) și de rimele imperfecte (căutat imperfecte) potrivite perfect.

Glitch e la bază artă-colaj, ca jazzul, organizată prin intermediul unor opoziții brutale, dar anulate de poet prin masterizare. Pe de o parte avem globuri disco, tripuri narco, sisteme de operare, RPG-uri și muzică electronică; de cealaltă parte găsim reverii bucolice; de o parte scandări rap, de cealaltă manele moderniste. Neologisme și barbarisme tehno sunt tăiate de câte un cuvânt care nu mai apare nicăieri în poezia douămiistă și postdouămiistă.

Iată, de pildă, cum începe Electronische Bauhaus:

„Ieși din cețuri

de haznale

ele atârnă fără sorginte

pe pâraie captatoare

curcubee chemicale.

Întreschimburi –

chihlimbar și azot în

nimburi”.

Și mai spre sfârșit:

„Durerea nu robește

paloarea iese castă

cu irizări plăpânde

spre sufletul cel frânt.

Comorile din lujeri,

brândușe de pe dealuri

electric luminate’s

de-a fulgerului valuri

străjeri d’eternă moarte

și clipe ferecate

din când în când în cânt”.

De o parte „curcubee chemicale”, de cealaltă „lujeri”, „brândușe”, „cânt” – cuvinte care nu cred să mai apară pe undeva în poezia douămiistă (cu excepția lui George State, care testa în Crux tot niște distorsiuni perverse cu fals aspect retro).

Glitch e un amestec de coduri de programare și de realitate butaforică. Imaginați-vă diagramele alfanumerice verzi din Matrix curgând peste o poieniță în care juna Rodica mângâie o Mioriță. Sau puneți un IT-ist să descrie cu cuvintele lui decorul unui poem rustic de Mircea Bârsilă: din această supraimpresiune veți obține pastelul din A star flyes (sau mai bine zis îl veți obține doar dacă sunteți Vlad Moldovan):

„Nu e strobo

Nu e nici zăpadă muiată

de ultima ajustare

a stelei

dimineața.

Acum dă-ți drumul

Prin diagramele saturate

Ale districtului.

Învață să pătrunzi

Elemenții de susținere

Nu te pierde în releveu.”

Un alt exemplu e Calypso 2, în care un joc video e „povestit” pe turația dementă a unui vocabular arhaizat/regionalizat, oricum aflat într-un contratimp căutat cu subiectul.

Ici și acolo poate fi recunoscut portretul unui corporatist IT de succes (Miez) sau ghicit conturul unei excursii pe ecstasy (Zile de pastile, D’Ethos). Alte părți rămân opace, dar plăcerea pe care o oferă nu suferă prin asta nici o scădere.


Vlad Moldovan, Glitch, Editura Charmides, 2017, 92 p.

Foto: Rosa Menkman