Cuprins

Arte vizuale / Coronavirus

Cum se schimbă arta în pandemie? Răspund 15 artiști, galeriști și curatori

de Daria Ghiu

Publicat pe 9 iunie 2020

În toate aceste luni de izolare, m-am gândit la scena de artă locală ca la o potențială victimă colaterală a întregului context global. O scenă deja extrem de vulnerabilă riscă să devină și mai fragilă, iar unele spații de artă să sucombe sau să își revină foarte greu. La fel artiștii – să găsească cu dificultate resurse pentru a supraviețui. Dacă în Statele Unite, mari muzee își concediază educatorii, iar marile formate expoziționale din întreaga lume își gândesc deja cu frică viitorul, ce se întâmplă în România? 

Am stat de vorbă cu câțiva artiști vizuali, galeriști, curatori, și am încercat să acopăr, măcar parțial, centre de artă importante din țară: București, Cluj, Timișoara, Târgu Mureș, Iași. 

Și dacă aici se află la un loc o mică parte din scena de artă locală, un fenomen interesant a avut loc printre noi, ceilalți: mulți am devenit, în izolare, artiști amatori. Ne-am apucat de împletit, de croșetat, de pictat, de modelat. Toată această nouă comunitate ar merita și ea o cercetare în viitor. Până atunci, înapoi la arta românească.

Le-am adresat tuturor aceste două întrebări:

1. Cum ai fost afectat de situația în care ne-am aflat si de instaurarea stării de urgență? Cum s-a schimbat munca în atelier/munca în galerie, dar planurile de expozitie, percepția asupra artei pe timp de pandemie? 
2. Ce ai învățat din întregul context global? Ce ai vrea să se schimbe pe scena de artă atunci când lumea, sperăm, se va întoarce la normal? Cum ar trebui reformulat acest „normal”? Mă refer la anumite gesturi, atenție, finanțări responsabile, măsuri de economie etc.?

Zoltán Béla, artist vizual: „Pandemia a lovit România ca un ghiont dat unui om în cârje”

1. Încă de la începutul anului, situația financiară m-a obligat să încep căutarea unei surse de venit constantă, în completarea lucrărilor vândute. Pandemia a lovit România ca un ghiont dat unui om în cârje. Culmea este că aparatul de stat a luat câteva măsuri pozitive în acest context. Mă refer la mult așteptata achiziție publică de artă contemporană, iar în completare, inițiativa privată a Muzeului de Artă Recentă. Dar starea de urgență și, mai nou, starea de alertă m-au afectat negativ atât la nivel micro (familie), cât și macro (social). Personal, am lucrat, creat mai puțin, influențat fiind de atmosfera apăsătoare din jur și de multiplele măsuri impuse de igienizare, distanțare, justificare a deplasărilor. Fără posibilitatea de reconectare cu natura, calitatea timpului de creație a fost afectată negativ.  

2. Evenimentele culturale au fost înghețate, decalate, câteva dintre ele s-au mutat online, iar puținii colecționari pe care îi avem nu au mai putut vedea ce s-a produs în ateliere. Proiectul de lansare a alianței Aliaj - patru spații de artă contemporană din București, Alert Studio, Atelier 030202, Diptych și ETAJ - a avut loc pe Facebook și Instagram, nu așa cum plănuisem anul trecut, cu un circuit de vizitare al spațiilor. Deocamdată, galeriile sunt în așteptare, nu fac evenimente și vânzări, iar artiștii produc și așteaptă la rândul lor finalizarea proiectelor de achiziții. Cu toții ne dorim programe coerente de investiții financiare în arta contemporană. Toată această situație a arătat, din nou, lipsurile, punctele nevralgice ale sistemului. Este nevoie de un cadru coerent de reglementare al artei contemporane, de transparență, programe și fonduri anuale pentru artă.

👉 Mai multe despre Zoltán Béla și munca lui de artist, aici.

Irina Botea Bucan și Jon Dean, artiști vizuali: „Visăm să ne întoarcem într-o societate mai critică”

1. Ne-am retras la țară, am grădinărit intens, am lucrat pământul, am cosit (cu coasa, cam singurii din sat), am construit un outdoor lizard lounge și Kenya Café în pod, am făcut pesto, am muncit la propria noastră Casă de Cultură/rezidență, cu gândul la vizite, așteptând să se umple de oameni. Multe săptămâni am trăit fără podele, elctricitate, apă caldă, loc de gătit etc. Dar idilicul nu este întotdeauna idilic, mai ales când ești separat de membri ai familiei care nu sunt bine, care suferă de afecțiuni mentale grave în altă parte a Europei și a căror stare s-a înrăutățit dramatic din cauza lockdown-ului. Când totul este urmat de o spitalizare, grădina arată altfel. În perioada asta cel mai greu este să ne concentrăm asupra noastră. S-a întâmplat ceva ciudat. Ne-am dorit să creăm un loc de refugiu pentru timpuri „apocaliptice”, când oamenii nu vor avea ce să mănânce, fără pensie, și am fost surprinși că timpurile au venit mult mai repede decât ne așteptam. 

Satul trăiește altfel evenimentele. Ne-am gândit mult și la cum trăiește satul vremea de război. Mazărea are cea mai frumoasă frunză posibil! Fasolea crește incredibil de viguroasă! Iese direct o plantă groasă și puternică. Într-o zi, o plantă mică de fasole a dislocat cu capul o bucată mare de pământ de aproape 6-7 cm diametru. Nu ne-a venit să credem și ne-a dat multă putere. În fiecare dimineață, primul gând a fost mereu la mazăre, fasole, praz, ceapă, mărar, salvie. 

În ceea ce privește munca noastră, atelierul este definit de o multitudine de spații unde ne întâlnim cu alții. Nu muncim niciodată în izolare, doar atunci când edităm un film. Visăm să ne întoarcem într-o societate mai critică. 

2. E o întrebare socio-politică uriașă, e clar că lumea artei este descrisă în mod general ca stând confortabil într-o economie politică multinațională dominantă. Credem că este nevoie de sprijin colectiv și nu doar de profit de dragul profitului. Poate că e o șansă să reînțelegem importanța centrală a producției culturale și să nu ne întoarcem la obsesiile de sine legate de putere și faimă, la centrele comerciale și la vânătorii de trofee. Credem că fiecare învață din perioada asta, sperăm să nu apară voci în poziții de putere care să tragă concluziile și să ne spună ce am învățat. Sper ca textele și concluziile să aibă autor colectiv. Sper ca artiști, filosofi, critici etc. să nu încerce să câștige capital prin texte, declamații, concluzii.

Pe scurt: dacă uzi grădina în mod corect și constant, totul începe să înflorească.

👉 Despre Irina Botea Bucan & Jon Dean, aici, iar despre cercetarea lor dedicată caselor de cultură, aici.

Teodor Graur, artist vizual: „Trebuie să fim solidari în faţa pericolului, tocmai pentru că suntem egali ca şanse”

Cred că lucrurile nu au cum să rămână neschimbate, nu se poate ca acest adevărat cutremur de proporţii să nu rămână fără urmări, în toate planurile vieţii noastre. Deci şi arta va suferi o schimbare. Depinde în primul rând de noi, cei care trimitem mesaje către societate, ce fel de schimbare/schimbări propunem – fiindcă va fi vorba despre soluţii individuale. Mă simt într-un fel norocos, având în vedere faptul că momentul pandemiei şi criza provocată de aceasta este cumva sincron cu programul meu, în care tocmai se încheie o etapă a ultimului deceniu (proiectul Balcania, construcţie şi reciclare, design-ul genuin). Prin urmare, eu sunt obligat „să mă reinventez”, cum se spune, să găsesc – de ce nu? – formula artei post-pandemice, să schimb paradigma. Conştient de aceasta, am început deja nişte experimente. Îmi exersez capacităţile de a comunica anumite gesturi în afară (dintr-un spaţiu privat, să spunem, către public, societate), şi intenţionez să continui ceea ce am început în perioada izolării voluntare. Am pornit şi acţiunea de transformare a ultimului atelier pentru a prelua o altă funcţie. Recent, am făcut „o ofertă” colegilor artişti, invitând pe cei interesaţi să beneficieze de materiale şi elemente din colecţia autorului, dându-le astfel posibilitatea unora dintre ei să continue demersul meu. Prin intermediul Muzeului de Artă Recentă, am trimis colegilor un mesaj din izolare.

Suntem astăzi în situaţia paradoxală de a nu putea să prevedem planuri de viitor, cel puţin aşa cum am făcut până acum. Şi tocmai în asta constă provocarea: e nevoie de intuiţie, pe lângă reflecţie şi analiză. Nu contează ce dorim noi să se schimbe pe scena sau piaţa de artă contemporană, câtă vreme nu putem influenţa aceste schimbări. Arta este făcută de artişti. Pe fiecare dintre noi ne interesează propria cercetare – e ceva similar cu demersul ştiinţific, după părerea mea. Instituţiile noastre n-au decât să urmeze evoluţia celor occidentale, asta ne e soarta (şi nu e rea!) Iar noi, cetăţenii trebuie să fim atenţi la buna guvernare, să nu lăsăm lucrurile să meargă de la sine (o lecţie mai veche). 

Criza pandemiei a venit pe neaşteptate (eu mă temeam mai degrabă, de pericolul unui război, având în vedere vulnerabilitatea ţării noastre în zonă, din cauza incompetenţei şi iresponsabilităţii celor ce ne conduc/ne-au condus). Ce trebuie să învăţăm din asta? Că omul e vulnerabil nu doar în faţa armelor şi ar trebui să fie permanent preocupat de aceasta; că trebuie să fim solidari în faţa pericolului, tocmai pentru că suntem egali ca şanse, indiferent de lucrurile care ne despart; că trebuie să protejăm natura necondiţionat, fiindcă de la ea primim şi bune şi rele, prin consecinţele acţiunilor noastre; ar mai fi bine să învăţăm că nu avem nevoie de multe lucruri după care alergăm, iar consumerismul actual e un fenomen negativ, şi multe altele. În concluzie, o schimbare de atitudine a oamenilor de pretutindeni e necesară, înainte de toate. Ar fi bine să reflectăm şi să ne întrebăm ce fel de viaţă ne dorim. Şi dacă mergem în direcţia bună, căutând doar confortul material, creşterea productivităţii cu orice preţ, consumând, defrişând, risipind, într-o competiţie acerbă, fără a considera avertismentele planetei pe care locuim, care ne vin chiar de acasă, cum s-ar spune. Ca această pandemie. 

👉 Mai multe despre Teodor Graur și munca lui de artist, aici.

Marian Ivan, Ivan Gallery: „Proceduri cât mai simple și rapide, fără birocrație”

1. Am deschis o expoziție nouă la galerie pe 12 februarie și pe 23 am plecat la târgul ARCO Madrid până pe 2 martie. De la Madrid am zburat direct la New York pentru Independent Art Fair și m-am întors pe 12 martie. Imediat după a trebuit să închidem galeria și să amânăm expoziția programată în aprilie (solo show Silvia Amancei&Bogdan Armanu). Târgurile din mai și iunie s-au amânat, respectiv Frieze NY și Liste Basel. Până acum, 90% din vânzări le realizam la târguri internaționale, iar fără ele va fi mult mai greu. Expoziția Silviei & lui Bogdan vreau să o deschidem în iunie și să mergem mai departe cu programul stabilit pentru toamnă, când urmează solo show Iulia Toma.

2. Situația asta excepțională va dura mai mult decât s-a crezut inițial. O perioadă nu vor mai fi bienale, târguri, muzeele își vor schimba modul de funcționare, va fi foarte greu să călătorim sau să transportăm lucrări. Pentru galerii, mediul online este o alternativă, dar nu soluția.

Pe plan local, situația nu era ok nici înainte de pandemie, finanțări și susținere pentru artiști aproape zero. Cel mai important acum este de găsit un mecanism în ajutorul și pentru susținerea artiștilor. Proceduri cât mai simple și rapide, fără birocrație.

Ministerul Culturii anunță achiziții prin MNAC, în condițiile în care acum doi ani același minister nu avea soluție la problema depozitelor MNAC. Și-a rezolvat MNAC problema depozitelor? Mă îndoiesc. Același muzeu care nu poate administra ce are deja în colecție sau custodie. Probabil ministerul ar trebui să lanseze cât mai repede un dialog cu specialiștii din domeniu, curatori independenți, artiști etc.

Cât despre galerie, voi planifica totul cu pași mici, pe termen scurt. Focusul principal vor fi artiștii și cum putem să-i ajutăm să treacă peste problemele din perioada asta.

👉 Mai multe despre Ivan Gallery(București), aici.

Ana Kun, artistă vizuală: „Probabil că sărăcia se va adânci”

1. N-am mai mers la Balamuc din 8 martie, Livia (Coloji) și Răzvan (Cornici) mai merg din când în când. Nu s-a mai întâmplat să nu ne vedem atâta vreme. M-am trezit că încerc să reproduc ritmul din atelier și acasă. Îmi lipsesc conversațiile cu ei și tabieturile comune. Îmi lipsește și multă hârtie, rezerva de acasă e pe terminate. Eram obișnuită de dinainte să lucrez în condiții nesigure (nesiguranța proiectelor și nesiguranța propriilor forțe), în asta nu e nimic nou. Sunt privilegiată să pot lucra de acasă, să n-am chirie de plătit, să nu trăiesc singură, să văd și copaci când mă uit pe geam, să nu știu pe nimeni care s-a îmbolnăvit etc. Ritmul de lucru se schimbă de la o săptămână la alta, în primele două am fost terifiată, alternând între optimism și deznădejde, parcă nu mai era nicio distanță între profesional și personal. Apoi trăirile s-au mai egalizat. Am desenat zilnic pentru Jurnal de virus de la White Cuib, aproape zilnic pentru Norma de la Balamuc. Fac acuarele țăcănite, obiecte din ambalaje goale, aranjez jucăriile. Scriu, citesc, ascult povești, gătesc, bibilesc plante etc. Am ținut o prezentare pe net pentru masteranzii de la Artă și Spațiu Public de la KHiO (academia de artă din Oslo), la invitația Apolonijei Šušteršič. A fost intens, am scris un text încercând să zic câte ceva despre Revoluția română. Studenții, care sunt din Columbia, Iran, Portugalia, Canada, Italia, Norvegia etc., au povestit din propriile experiențe cu regimuri totalitare. În total a durat 5 ore, mamă, dragă. Am scris pentru un program local, Privește Orașul, al bienalei de arhitectură din Timișoara, BETA. Am scris despre cum e Timișoara acum, despre ce mai înseamnă spațiul public care acum e fără public. Mi-e dor și de Timișoara, de ceea ce nu pot să văd pe geam. În fine, lucrez la chestii interesante și toate ajută. Uneori încerc să-i ajut și pe alții. 

2. Nu-mi dau seama ce se va întâmpla pe scena de artă locală, probabil că sărăcia se va adânci, habar n-am. Nu sunt genul care are așteptări de la „scene”, locale sau internaționale. Îmi lipsește perspectiva, și încuiată-n casă nu cred că o să-mi fac rost prea curând de una. Cert e că interacțiunea cu publicul trebuie să se schimbe. Sper să fie mai multă solidaritate, în general.

👉 Mai multe despre Ana Kun și munca ei de artistă, aici, iar despre Balamuc (Timișoara), aici.

Monotremu, duo artistic: „Cochetăm cu ideea de a ne simți importanți, dar ne trece repede”

1. Am avut de fapt puțin răgaz doar pentru noi, dar e clar că ritmul ăsta nou, fără trezit dis-de-dimineață, de la 7, năuci de cap și tot mai obosiți în ultima vreme, a fost un avantaj și a ajutat să ne reconectăm, ca atunci când fiul nostru, Luca, încă nu mergea la școală și nici noi nu aveam niște joburi fixe.

La început eram foarte cu ochii pe știri, hărți în timp real, căsuța de messenger ne era bombardată de diverse sfaturi și articole, de la rețete anticovid la cum să ne opunem 5G, cum tehnocrații vor să conducă lumea. Culmea e că veneau de la persoane cu care, în mod curent, nu neapărat comunicăm. Apoi, încet, nu am mai vrut să auzim nici știri și nici teorii de niciun fel, și cel puțin pe social media am preferat vocile personale, mai realiste, intime și ancorate în experiența imediată.

Stările de confuzie, anxietate, panică, stres, existau și înainte, iar ritmul mai puțin alert cu care trebuia să „prestăm" în perioada aceasta, ne-a lăsat timp să ne simțim mai odihniți, chiar dacă la pachet cu un sentiment de vinovăție față de cei care nu au acest privilegiu.

Cum sunt profesoară și dirigintă (la o clasă de 32 de elevi) timpul meu a fost încărcat cu organizarea clasei online și orele pe care le-am ținut inclusiv în vacanță cu cei mai mici (clasele 6-8). Tocmai pentru că nu a fost o vacanță obișnuită și am simțit, și eu și ei, că avem nevoie să ne vedem. Pe când a început școala online obligatorie deja eram epuizați, atât eu cât și copiii. 

2. Pe de o parte, avem groaza asta ca lucrurile să nu fie ca înainte, ceea ce înseamnă că eram departe de a trăi într-o lume ideală. Pe de alta începem să credem că poate va fi mai rău, nu mai bine. Cochetăm cu ideea de a ne simți atât de importanți, încât să impunem condiții cu efecte politice, economice, cu un sindicat puternic pentru drepturile artiștilor, cu condiții favorabile oricărei manifestări culturale, cu sens, dar ne trece repede și sfârșim într-o depresie că toate au un preț, de fapt, sau revenim la fragilitatea vieții de zi cu zi. Concluzia noastră e să încercăm să facem ce putem noi mai bine, cu accent pe educație și cu o mai mare grijă la cei din jur. 

Cumva astea au și fost momentele cu sens din întreaga perioadă, când ne-am adunat în cadrul seriei de contribuții la Jurnal de virus sau sesiunile de întâlniri telepatice inițiate de Alexandra Pirici, Maria Mora, Cristian Nanculescu, Paul Dunca și Farid Fairuz, la care am fost prezenți de fiecare dată, uneori chiar și cu elevi de-ai mei sau câte un părinte. Tipul ăsta de colaborări ar trebui păstrat ca niște ritualuri și de acum înainte. Sunt genul de momente care ne-au ajutat să rămânem în contact cu artiștii cu care vom colabora în cele trei proiecte Minitremu de anul ăsta, și inclusiv să inițiem proiecte noi, cu gândul că totuși, e nevoie de ele.

👉 Monotremu este un duo artistic alcătuit din Laura Borotea și Gabi Boldiș, stabiliți la Târgu Mureș. Mai multe despre arta lor, aici, iar despre proiectul lor, Minitremu, aici.

Dan Perjovschi, artist vizual: „Chestiunea e simplă: ești capabil să te ții de arta ta, indiferent de cum și de ce?”

1. Am fost și n-am fost afectat. Am fost. N-am mai putut pleca nicăieri (cred că n-am mai stat atât de mult într-un singur loc de prin anii ‘90). Am amânat pe toamnă sau la anul niște expoziții de grup, unele nu mai e clar dacă vor mai putea fi făcute, pentru că oamenii și-au decalat programele și toate s-au decalat spre toamnă-iarnă. Regret un solo show la Instituto de vision Bogota, pe care îl tot plănuim de doi ani. Acum încercăm în loc de expoziție, o publicație. Regret un proiect paralel și critic la și despre Basel Art Fair (anul acesta ar fi fost ediția a 50-a), coordonat de Kasper Konig, dar sunt șanse să-l refacem în 2021. Îmi pare rău de inițiative mai mici, dar importante pentru mine, desenatul pe fațada de sticlă a centralei din Slănic Moldova, devenită spațiu de artă contemporană și rezidență internațională, tabăra Minitremu. Nimic nu e sigur. Să vedem dacă în final de octombrie e posibil să ajung la New York, unde am de făcut o expoziție-performance de-a lungul alegerilor americane. Mi-ar părea rău să ratez, că acum e tare de tot contextual. Sunt obișnuit să lucrez remote pe internet de oriunde aș fi în lume (L’Internationale, Europa liberă, Revista 22). Mă pot aduna bine dacă am o limită, o opreliște. Practica mea e bazată pe adaptabilitate, reconfigurare, depășirea unor opreliști și găsirea de urgență a unor soluții de criză. În perioada asta am lucrat mai mult ca de obicei, mi s-au cerut desene într-o mie de locuri și n-am făcut altceva decât să desenez în neștire toată ziua și mare parte din noapte. Cred că niciodată n-am dedicat unui subiect 3 luni. 

2. Sistemul de artă este fragil. Când se închid spațiile (galerii, muzee, spații non-profit). se opresc practicile (expoziții, târguri, biennale) și lumea nu mai poate călători, pare că totul s-a dus dracului. Dar Arta e rezistentă. Knowledge-ul se împărtășește. Solidaritatea se educă (vezi Premiul Turner devenit fond pentru artiști). Deși acum toată lumea e cu bla bla, că nimic nu va mai fi la fel, în secret toți vor să se întoarcă la iarmarocul dinainte. O vreme asta se va întâmpla, dar după aia… sper că vom reevalua bugetele exorbitante, expozițiile mamut, prețurile vulgare, atenția carnavalescă și circuitul închis în care ne învârteam ca nebunii. Eu am făcut artă fără market, cu granițele închise și fără resurse. Oricum aveam ca practică lucrul simplu, nesofisticat, cu ieșiri obligatorii din spațiul muzeal cu etichetă și portar în spațiul public, în activism, protest și charity. Perioada de acum nu face decât să-mi dea dreptate. Am fost atent la toate discuțiile despre venitul minim garantat, despre ajutorul dat artiștilor, despre conceptul de cultural worker, despre firava punere în chesitune a muzeelor de artă. Unele dintre inițiative și discuții mă atrag și mă voi solidariza cu ele. Cu altele… 

Mulți artiști se simt „finanțabili” de parcă ar fi singura categorie care trebuie susținută de stat. Mi se pare că lumea a cam plutit inconștient pe deasupra lucrurilor și când ele au venit cu forță, pac, s-a spart și bula de vise nerealiste. Chestiunea e simplă: ești capabil să te ții de arta ta, indiferent de cum și de ce? Te vei lupta pentru dreptul tău și al colegilor tăi? Dacă da, atunci o să trecem peste perioada asta și vom găsi soluții. Și încă ceva care mă va face total nepopular. Există artă de context care cade odată cu contextul. Avem un sistem de stat total deprofesionalizat și provincial (muzee locale, UAP-uri ca o casă de ajutor reciproc fără bani, licee și facultăți de artă înțepenite în timp sau în cataloage Taschen) și niște muzee de artă nomenclaturiste, unul privat în Primăverii și unul public în Palatul Parlamentului, plus o căruță de instituții care toacă local banii publici. Tot acest sistem trebuie regândit și reformat. Dar nu mai e bătălia mea, e a celor care n-au unde expune, care n-au bani să trăiască și care se simt strânși de gât de formele astea vechi și perimate. Mă voi solidariza cu ce are sens. Eu sunt mai preocupat de filosofia generală a rolului muzeului de artă, de reformarea modelului bienalei sau târgului de artă. Din ce se discută, vin vremuri interesante. Să fim sănătoși! 

👉 Despre Dan Perjovschi și munca lui de artist, aici.

Galeria Plan B: „Cel mai bun lucru pe care această criză îl poate aduce scenei locale este acutizarea situației existente, până la fisurarea ei”

1. Măsurile de limitare a pandemiei ne-au afectat în moduri pe care încă le evaluăm și încercăm să le înțelegem. Nimeni nu are încă dimensiunea clară a magnitudinii schimbărilor care vor veni, chiar dacă vor fi sensibil diferite la Berlin și la Cluj. Ca efecte directe, în primul rând, a trebuit să închidem temporar spațiul din Berlin, la nici o săptămână de la vernisarea expoziției lui Cristian Rusu, și să amânăm pe termen nederminat un proiect pe care îl planificam la Cluj. Între timp am redeschis spațiul din Berlin la finalul lunii aprilie, vizitatorii au reînceput să apară, timid în primele zile, dar din ce în ce mai mulți, ceea ce ne încurajează. Așa cum era de așteptat, Berlinul a început să se reconstruiască cu energia lui specifică, aducându-ne aminte, dacă mai era nevoie, de ce suntem acolo de 12 ani.  

La nivel global, întregul calendar de expoziții și târguri a devenit incert, multe fiind anulate sau reprogramate pentru toamnă. Fiind parte activă al acestui calendar, resimțim puternic schimbările. Și târgurile vor fi atinse pe termen lung, căci socializarea e o parte importantă în piața de artă. Această schimbare ne afectează în mod direct și drastic vânzările, majoritatea având loc în contextul târgurilor.

Mutarea parțială online funcționează, dar cu limitele specifice mediului, e greu de văzut pe ecran un desen de, spre exemplu, Octav Grigorescu, atât de fin și transparent. S-ar putea să traversăm o bună perioadă în care arta comunicată publicului și colecționarilor să vireze mult spre imaginea-afiș / imaginea-statement, comunicându-se în coduri simplificate, eficiente, iar o altă parte a artei, cea mai puțin compatibilă cu impactul și viteza de recepție a social media să intre într-un underground, condiționată de raportul direct privitor-lucrare. Această diferențiere ar putea reseta și felul în care vor funcționa spațiile de expoziții, bienalele, dar și târgurile de artă. Dar va clarifica și raportul cu arta, la nivel personal. Văd acest scenariu ca pe un lucru pozitiv.

 2. De ani de zile suntem obișnuiți să facem planuri pentru viitor și să ne structurăm programul (chiar viața) în funcție de calendarul scenei de artă. Acum, aceste coordonate care deveniseră firești sunt afectate în mod radical. Mai mult, doar acum vedem cum situația globală ne influențează la fel de mult ca cea locală sau regională. Ideea reorientării, măcar pentru un timp, spre contextele locale, e tentantă și necesară, mai ales că include cu siguranță experiența contextului global, departe de naivitatea anilor 90 si 2000, când nu știam prea bine cum arată, cu adevărat, lumea. De altfel, au pornit deja câteva colaborări locale și regionale între galerii prin proiecte online precum BerlinViewsExhibition Continues și notcancelled, din care facem parte. Ne-ar plăcea să se mențină acest spirit de colaborare chiar și pentru simplul motiv că experiența solidarității e importantă și formativă, iar momentele în care o poți exersa la nivel colectiv sunt rare. 

Și dacă la Berlin acest spirit s-a materializat – și trebuie amintită aici în primul rând susținerea imediată a lumii artistice din partea guvernului landului, dar și a celui federal – din păcate, în contextul românesc cuvântul solidaritate e abuzat în aceste zile, iar dezbaterile despre ce e de făcut au devenit mai degrabă prilejuri pentru unii de a se profila. E deprimant să vezi, mai bine ca niciodată!, cum nu am reușit să așezăm mai nimic la nivel structural în acești 30 de ani. Acum se vede ca nu avem proceduri, dar nici statistici și că, de fapt, nu suntem capabili să ne definim, astfel că orice soluție de avarie, fie că e vorba despre achiziții de lucrări de artă sau de facilități fiscale, devine dacă nu imposibilă, atunci sigur ineptă. Probabil că cel mai bun lucru pe care această criză globală îl poate aduce scenei locale este acutizarea situației  existente, până la fisurarea ei. Avem acum oportunitatea, rară de altfel, de a face cu adevărat schimbările sistemice atât de necesare.

👉 Din partea Galeriei Plan B (Cluj / Berlin) au răspuns Mihaela Luțea, Mihai Pop, Sorana Serban-Chiorean. Mai multe despre Plan B, aici.

George Pleșu, Borderline Art Space: „Fără filme, cărți, imagini ale lucrărilor de artă, carantina ar fi fost infinit mai dificilă”

În momentul declanșării stării de urgență, pregăteam o expoziție cu Dan Perjovschi & Monotremu, pe care a trebuit să o mutăm în toamnă. La fel, expoziția curentă, Dogman, curatoriată de Raluca Oancea, a rămas instalată și probabil că o vom prelungi măcar o săptămână după ce vom putea redeschide galeria. La finalul lui mai trebuia să deschidem o expoziție cu Pusha Petrov, curatoriată de Ami Barak. Problemele principale apar în cazul artiștilor/curatorilor care urmau să vină din alte țări (Franța, Africa de Sud, Finlanda): situația e volatilă, încă nu știm când reîncep zborurile externe de pe aeroportul din Iași, dacă va fi sau nu obligatorie o perioadă de carantină la intrarea în țară etc. Nimeni nu va fi de acord să vină în România pentru a instala o expoziție dacă asta presupune 14 zile de carantină. Până nu se stabilizează situația la nivel european, nu putem fixa date certe pentru aceste expoziții.

La fel în cazul târgurilor de artă: în ultimii ani am fost la Vienna Contemporary sau Loop Barcelona. Chiar dacă s-ar ține, am mari dubii că aș risca să merg să stau într-o hală prin care, în câteva zile, vor trece 30.000 de oameni. Cum programul galeriei include multe expoziții cu artă conceptuală sau prea puțin vandabilă, iar Iașiul nu are cu adevărat o piață de artă contemporană, târgurile erau importante pentru vânzări.

2. Am și scris un articol despre viitorul lumii artei: e puțin probabil să mai revenim vreodată la ce a fost înainte de pandemie. Criza economică care va urma și reticența multor oameni de a-și relua activitatea la parametrii trecuți vor produce efecte destul de serioase și în artă. Târgurile de artă, licitațiile, expozițiile sunt în primul rând evenimente sociale. Online-ul nu poate înlocui decât parțial, incomplet, experiența care-i făcea pe mulți să facă parte din această lume: de la colecționari la artiști, de la directori de instituții la curatori, de la publicul galeriilor la cel al muzeelor și bienalelor.

Pe de altă parte, arta și, prin extensie, industriile creative, au dus greul în această perioadă, fiind principalele responsabile pentru sănătatea mentală a milioane de oameni ale căror drepturi au fost brusc suspendate. Fără filme, cărți, arte performative online, imagini ale lucrărilor de artă și tururi virtuale ale muzeelor, carantina ar fi fost infinit mai dificilă. Inclusiv meme-uri, această formă de democratizare digitală a prezentului colectiv (și care se bazează nu de puține ori pe lucrări din istoria mai recentă sau mai îndepărtată a artei), au ajutat și au fost o formă de terapie sau de răspuns politic, de rezistență în rețea la provocările situației excepționale prin care trecem cu toții. Cineva le numea „conceptualism cotidian”, alții observă similaritățile cu arta pop. 

Au fost numeroși artiști care și-au adaptat imediat discursul și au reușit să ajungă la noi audiențe în această perioadă, cum e cazul Jurnalului de virus. Capacitatea artiștilor de a surprinde într-un desen, într-o imagine care folosește sau nu text, esența, e fantastică. Iar aceasta a fost, probabil, una dintre cele mai neașteptate descoperiri pentru cei care se îndoiau de rolul artei.

Această perioadă în care am fost obligați să ne reamintim de fragilitatea existenței noastre, de efemeritatea lucrurilor după care alergăm și să luăm o pauză de la business as usual va produce efecte și în lumea artei. M-aș bucura, în plan social, să fie adoptat într-un final un statut al artistului, care să asigure protecție acestei categorii. În plan personal, mi-am pus întrebarea dacă munca asta de misionariat, pe care o mână de oameni o facem în țară, promovând arta contemporană, mult mai puțin interesantă și glam decât cred unii, merită continuată. Momentan, eu merg mai departe și cu Borderline Art Space, și cu librăria Art + Design, pe care am deschis-o în octombrie anul trecut. Sper că și ceilalți vor găsi resursele să continue, deși i-aș înțelege pe cei care vor să se oprească.

👉 Mai multe despre Borderline Art Space (Iași), aici.

Galeria Anca Poterașu: „Online-ul este dominat tot de actorii mari, ei adună like-uri, vizitele colecționarilor grăbiți”

1. A fost o întoarcere de 180 de grade față de anul trecut, când am călătorit mult și am organizat expoziții în spațiul nostru de proiecte din Leipzig, târguri de artă aliniate, lansarea unui nou spațiu pe Popa Soare 26. Am avut multe călătorii planificate și pentru 2020, chiar în februarie am fost la New York pentru NADA Gallery week

Anul acesta am fi participat la Frieze Sculpture pentru prima oară cu Stoyan Dechev, aveam planuri pentru Marsilia și Basel. Am închis ușile galeriei în martie, dar am continuat activitatea online, am lansat un Viewing Room cu expoziția din New York ce s-a finalizat în februarie (de unde am prins printre ultimele zboruri înapoi în țară înaintea instaurării stării de urgență) și am început să lucrăm pe idei: ce am fi vrut să facem până acum, dar nu am avut timp? 

Ne vom redeschide porțile curând cu solo show-ul lui Iosif Király, Letting the days go by, water flowing underground pe 13 iunie. Vom avea un program special de vernisaj, de la 12.00 până la 22.00, vom oferi măști printate cu imagini din expoziție și vom profita din plin de curtea galeriei unde Anca a lucrat pe timpul carantinei la grădina noastră de vară. Colțul nostru din univers unde ne-am putut retrage printre casele vechi din Popa Soare.

2. Sunt câteva lucruri de neînlocuit – prezența fizică în galerie, confruntarea cu lucrările expuse, dialogul cu artiștii. Chiar dacă ne-am concentrat pe o activitate mai intensă în mediul online, parcă vernisajele mari, aglomerate, prezența vizitatorilor, conversațiile, ne lipsesc și mai mult.   

Începem curând un program intensiv de evenimente și expoziții pe teme de ecologie, tehnologii și migrație, cu activități pentru publicul local – căutăm să ne (re)apropiem, să ne (re)vedem, să fim prezenți și să încurajăm vizita în spațiul fizic al galeriei – poate mai atentă, mai aprofundată. Ne uităm mai mult spre video, spre sound art, fotografie, ne gândim la moduri de a comunica cu publicul care nu a mai fost până acum la galerie și ne gândim la galerie ca la un loc de manifestare fizică a ideilor si a experimentului. 

Am fost invitate să participăm în programul FONDAMENTA al Artissima împreună cu artista Larisa Crunțeanu. În același sentiment a început și pagina instagram exhibition_continues, cu multe dintre galeriile românești. Ne uităm din ce în ce mai mult spre astfel de soluții, sunt atâtea limitări în jur, încât strânsoarea asta a resurselor și a lipsei de vizibilitate, ne adună mai mult decât ne separă, mai ales când privim spre scena artistică din Europa de Est. Online-ul este dominat tot de actorii mari, ei adună vizibilitate, like-uri, vizitele colecționarilor grăbiți, sprijinul târgurilor de zeci de mii de euro. Există șansa să dezvoltăm altceva aici, un spațiu mai liber, mai axat pe artă și pe artiști. Galeria noastră se simte mai mult ca o a doua casă în contextul de acum.

👉 Din partea Galeriei Anca Poterașu (București) au răspuns Cristina Stoenescu și Anca Poterașu. Mai multe despre galerie, aici.

Salonul de proiecte: „La noi, artiști și curatori cu o practică solidă sunt excluși de la consultări”

1. Aveam programate mai multe workshopuri în luna aprilie și o expoziție care ar fi trebuit să se deschidă la jumătatea lunii mai, toate în cadrul unui proiect umbrelă care se numește – într-un mod tulburător de apt pentru situația actuală – Spații apropiate, finanțat de AFCN. La momentul când el a fost conceput în colaborare cu artistul Vlad Albu, nu aveam de unde să știm cât de provocatoare, în atâtea sensuri, de la cel fizic-spațial până la cel virtual-imaterial, se va dovedi această sintagmă. Încercăm să reprogramăm workshopurile, iar expoziția va fi deschisă, cu toate precauțiile de rigoare, în luna iunie. Altfel, în a doua jumătate a anului ne vom concentra pe lucrul cu Colecția de imagini Mihai Oroveanu. Este vorba de o inițiativă ambițioasă, care își propune ca timp de un an și jumătate să transforme spațiul Salonului de proiecte într-o instituție dedicată fotografiei, contopind funcțiile unui muzeu al fotografiei. Suntem extrem de norocoși că avem posibilitatea să punem în practică acest proiect cu ajutoul unui grant SEE gestionat în România prin programul RoCultura, ceea ce ne oferă o stabilitate cu atât mai prețioasă în aceste vremuri tulburi.

2. Nu putem să extindem comentariile noastre asupra întregii scene de artă din România. Noi activăm în zona independentă și aici simțim că pulsează cele mai relevante idei și inițiative din domeniul artei contemporane. Genul de dezbateri care se poartă prin alte părți ar trebui să ne inspire și pe noi, categoric, mai ales în ceea ce privește necesitatea de a eluda izolarea culturală, de a cultiva impulsul de solidarizare cu organizații și artiste/artiști din alte zone geografice pentru a face un lobby comun de sprijinire a artei contemporane – acel tip de artă interogativă, critică, inovatoare, producătoare de cunoaștere, discurs și scenarii viabile pentru viitor – care nu poate fi asimilată industriilor creative. A se vedea în acest sens statementul Towards a Healthy Society, produs la sfârșitul lunii trecute deconsorțiul L’Internationale, format din muzee precum Reina Sofia, Van Abbemuseum sau Muzeul de Artă Contemporană din Antwerp. Se poate lesne observa cum la noi artiști/artiste, curatori/curatoare, organizații independente cu o practică solidă și consistentă, recunoscută de multe ori și internațional, sunt excluși de la consultări sau negocieri când vine vorba de trasarea unor strategii (vagi) de susținere a creației contemporane. E o nevoie vitală de finanțări sporite, nu doar pentru desfășurarea de evenimente, ci și pentru demersuri de cercetare artistică și de istoria artei, de adoptare, așadar, a unor metodologii noi de finanțare structurală pe termen lung.

👉 Din partea Salonului de Proiecte (București), au răspuns Alexandra Croitoru, Magda Radu și Ștefan Sava. Mai multe despre Salon, aici

Daniela Pălimariu, Sandwich: „Nu ne așteptăm să ne salveze nimeni”

1. Sandwich a fost (dez)afectat, ca și celelalte spații similare – aveam un vernisaj programat pe 13 martie și eram foarte încrezători că putem să-l ținem, până ne-am dat seama că nu vrem un eveniment la care lumea să vină cu frică și să vorbească doar despre covid. Așa că expoziția Liliana Basarab – Inima o am pe limbă ne-a așteptat cuminte, în tot acest timp, pe poziții, acoperită cu folii de protecție. Deschidem în weekendul 28-29-30 mai, doar pe bază de programare

Am fost totuși norocoși: în tot acest timp am lucrat. Am scris proiecte noi, ne-am gândit cum să le adaptăm pe cele deja programate, pentru ca lucrurile să continue. Nu suntem fanii evenimentelor online – dar acceptăm că sunt o bună soluție temporară. Așa că am încercat să gândim și altfel de moduri de expunere cu păstrarea distanței. 

Ne-a lipsit terasa de la Sandwich și atmosfera de semi-haos dinainte de deschiderea expozițiilor. Dar în tot timpul ăsta ne-am clarificat multe lucruri, am învățat să lucrăm fără stres, să luăm lucrurile puțin mai lejer. E cumva o eliberare în faptul că un program care se arăta a fi extrem de aglomerat și de complicat (sincer, nu știu cum am fi făcut bine tot ce ne propuneam pentru martie-iulie) a fost complet schimbat. Dintr-o dată, lucrurile sunt mult mai flexibile, toată lumea e înțelegătoare, nimeni nu se mai grăbește nicăieri. 

2. În perioada asta se accentuează ceea ce știam deja, sau mai bine zis devine mai urgent. Finanțările sunt departe de a fi un sprijin serios pentru scena de artă. De aici, crește și o falsă senzație de concurență, care nu își are locul. Foarte multă lume face foarte bine ceea ce face și merită să aibă sprijin. 

Pe de altă parte, nu ne așteptăm să ne salveze nimeni, ci ne-am gândit la câteva sisteme de ajutor reciproc. Am început proiectul Double Decker Fund și, odată cu el, colecția de artă Sandwich, mai mult pentru a avea o activitate cu rezultate imediate, care să ne ajute în prima perioadă – în martie, când părea totul atât de nesigur. Dar prin asta încercăm să susținem și alți artiști și, mai ales, să încurajăm și pe alții să facă la fel. Ne-am alăturat inițiativei Exhibition Continues, alături de alte galerii din țară, tot din același motiv: pentru că împreună, e tot timpul mai bine decât singur. 

De fapt, nu poți face nimic singur, nici ca artist, nici ca organizație. Deci ce am vrea să se schimbe – să crească de fapt – e interesul pentru sprijin reciproc. Ne putem ajuta unii pe alții – organizații, spații, artiști, grupuri informale – în foarte multe feluri. Știu că sună cheesy, dar perioada recentă asta ne-a învățat – că cheesy nu înseamnă neapărat greșit. 

👉 Mai multe despre Daniela Pălimariu și munca ei de artistă, aici, iar despre spațiul de artă Sandwich (București), aici

Ovidiu Șandor, colecționar & președinte Art Encounters: „E încă prea repede ca să învățăm ceva”

1. Ultimele două luni au fost o perioadă ciudată, o oprire bruscă a multor activități. În zona artei contemporane, efectul a fost rapid și puternic, toate expozițiile, bienalele și târgurile fiind amânate sau trecute online. Multe alte proiecte au fost amânate sau au rămas într-o zonă a incertitudinii. Cred ca piața de artă a luat și ea o pauză. Întâi, lipsa contactului direct cu lucrările îngreunează procesul de achiziție. În al doilea rând, poate pentru mulți achiziționatul de artă a trecut într-un plan secund când preocupările zilnice erau legate de supraviețuire fizică, reașezare economică etc. Mai cred apoi că un colecționar are nevoie și de o anumită stare de spirit pentru artă și pentru achiziții și cred că mulți nu au avut în această perioadă posibilitatea sau capacitatea de a intra în acea stare. Așa încât cifrele care apar indică o scădere extrem de puternică pe zona de achiziții. Vedem în același timp o accentuare a vânzărilor online, atât în galerii, cât și în cazul caselor de licitație. Un trend care creștea constant în ultimii ani, dar care acum a fost puternic îmbrâncit de la spate de această criză.

2. E încă prea repede ca să „învățăm” ceva. Cred însă că vor fi și schimbări relevante. E greu de spus acum care. Dar cu siguranță se vor accentua anumite trenduri care deja existau (digitizare, vânzare online etc.).  Cred că lumea artei contemporane va pune sub semnul întrebării, de exemplu, călătoritul extensiv pentru artă (la bienale, la expoziții, la târguri) și va deveni mai conștientă de costurile legate de mediu, precum și riscurile medicale ale unor astfel de deplasări. Cred că vom vedea artiști care acum, vrând-nevrând, vor utiliza mai mult metode de creație digitale. Vom vedea redefiniri a ceea ce înseamnă o expozitie. Vom vedea întrebări și explorări legate de scopul și formatul unei bienale. Vor fi multe reconsiderări în viața noastră, nu doar în artă. Dar ele se vor decanta în timp. Acum putem doar intui aceste explorări.

„Arta ca investiție” e o expresie care nu îmi place pentru simplul fapt că nu cred că arta poate fi așa ceva; e o motivație greșită pentru achiziția de artă și cred că astfel de momente de criză îi vor pedepsi pe cei care gândesc așa. Arta rămâne însă o constantă și o valoare (artistică, intrinsecă, cea non-financiară) care nu fluctuează în crize medicale sau economice. Aceea e valoarea pe care o colecționează un colecționar. Așa încât colecționarii serioși vor continua să colecționeze și în criză și mai ales după.

👉 Despre bienala Art Encounters (Timișoara), aici

Iulia Toma, artistă vizuală: „Cred că și artiștii fac parte din categoria vulnerabilă, iar pandemia a accentuat și mai tare acest lucru”

1. Ritmul meu de lucru în atelier nu s-a schimbat prea mult, nu caut să forțez lucrurile, lucrez cu spor când am ceva de spus, o idee care trebuie împărtășită. În momentul de față, continui un proiect început acum doi ani și care va fi expus la Galeria Ivan în octombrie și particip la un jurnal colectiv #stămacasă.

Pandemia ne-a luat pe nepregătite pe toți, învățământul universitar vocațional s-a mutat online peste noapte, iar acest lucru a produs modificări în procesul educațional al departamentului. Deși ne pregătim din mers, e nevoie de mai mult timp ca lucrurile să funcționeze bine, de programe educaționale adaptate pentru acest sistem de educație, se schimbă întreaga paradigmă de predare. Ne adaptăm situației, este o provocare interesantă, mai ales când vorbim de o școală vocațională unde interacțiunea și dialogul direct cu studenții în atelier sunt foarte importante, pentru că sugestiile vin în timpul procesului de lucru. Este cu atât mai dificil pentru cei de la arte textile, ceramică, sticlă, metal, unde există laboratoare care le pun la dispoziție întregul echipament pentru punerea în practică a proiectelor. Nu se poate învăța procesul de lucru cu un material, fie el textil sau de altă natură, doar teoretic, virtual, ai nevoie de practică astfel încât să înțelegi și să descoperi ce posibilități îți oferă acesta. Este un moment bun  de reevaluare, de conștientizare a lucrurilor care trebuie schimbate și de adaptare la o societate care devine din ce în ce mai surprinzătoare.

2. Cred că această stare de urgență ne-a afectat pe toți, mai ales pe cei vulnerabili, cei care au fost forțați să lucreze, să-și riște sănătatea și viața pentru a-și întreține familiile, neavând nicio altă opțiune. De asemenea cred că și artiștii fac parte din categoria vulnerabilă, iar pandemia a accentuat și mai tare acest lucru, este nevoie de un sistem bine gândit și care să poate fi implementat pentru asigurarea unui venit minim garantat. Statul român continuă să închidă ochii la astfel de probleme. Finanțările care vin de la stat pentru domeniul cultural independent sunt din păcate insuficiente, nu-ți rămâne de făcut decât să te lupți, să-ți menții poziția, cu speranța că va ajunge și la tine ceva.

👉 Mai multe despre Iulia Toma și munca ei de artistă, aici.

Raluca Voinea, curatoare & co-director tranzit.ro: „Educația pe zoom și cultura pe vimeo și instagram sunt surogate periculoase”

1. Am fost sub o umbrelă de noroc de când a început acest an, eram oricum într-o pauză de reflecție, acasă, pentru că la sfârșitul anului trecut am plecat cu tranzit București din spațiul pe care l-am avut șapte ani. Însă ideea de pauză, de odihnă, de recuperare nu funcționează așa cum credem noi, mai ales atunci când suntem obișnuiți cu un ritm de hăituială continuă. Panica, anxietatea și imposibilitatea de a lucra cu adevărat au dominat primele săptămâni de lockdown și erau lucrurile despre care vorbeam constant cu prietenii pe canalele virtuale. S-a spus că artiștii oricum au nevoie de izolare pentru a putea lucra, însă nu e adevărat, sunt foarte puțini cei care mai stau și se concentrează pe lumea din capul lor, majoritatea au nevoie de lumea reală, au nevoie să vadă, să se vadă cu ceilalți, și asta e valabil pentru toată lumea. M-ar fi frapat poate orașul gol, dacă ar fi fost într-adevăr mai mult decât o aparență; în realitate s-a lucrat tot timpul la reparat ceva pe străzi (în scurtele plimbări pe care le făceam parcă mergeam prin tranșee), s-au ars gunoaie noaptea, supermarketurile au fost pline de oameni, așa încât nu doar noi nu am luat o pauză cu adevărat, dar nici orașul. Pe de altă parte, nici nu ne-am dori așa ceva, un oraș gol e fantomatic, un spectru din filmele cu apocalipse.

2. Ce s-a întâmplat bun în România: artiștii independenți care au rămas fără activitate în această perioadă au primit un ajutor de la stat. Nu știu dacă s-a mai întâmplat asta de când există legea drepturilor de autor, dar toate greșelile și dificultățile de implementare a acestei măsuri au arătat cât de puțin știau autoritățile despre această categorie. S-a creat un precedent, va fi el dus mai departe în recunoașterea și sprijinul celor care nu doar în timpul stării de urgență trăiesc în precaritatea vieții de la un contract (de cele mai multe ori imprevizibil) la altul? Acum a fost o întâlnire fericită între voința politică a celor care au putut să pună în practică rapid aceste măsuri și sectorul independent, care de ceva vreme a învățat să se organizeze mai bine. ATIC (Asociația Transectorială a Independenților din Cultură) e un exemplu în acest sens. Iulia Popovici a fost pe baricade în tot acest timp, explicând celor din fotoliile ministeriale că independent nu înseamnă cineva care e autosuficient și se reglează singur, ca piața liberă. Tot Iulia a răspuns ziua și noaptea întrebărilor tehnice foarte specifice ale artiștilor care încercau să deslușească formularele și condițiile pentru acest ajutor rar pe care nu își permiteau să-l rateze, pentru că de el depindea plata chiriei sau a mâncării.  

E încă prea devreme să vedem dacă se va schimba ceva în sens bun, dacă vom face un salt înainte în loc să ne întoarcem la „normal”. Transferarea online a multor activități e doar o iluzie, nu asta e soluția, educația pe zoom și cultura pe vimeo și instagram sunt surogate periculoase. O cultură accesibilă celor mulți nu înseamnă să-i arunci pe oameni într-un hău de arhive digitale care vor crea foarte repede sentimentul de inutilitate. Și apoi, cei care generează sensuri ale lumii prezente, cea în care trăim, dar și cea pe care o visăm pentru mai departe sunt artiștii contemporani, cei care produc, scriu, performează acum și care sunt dintr-o dată blocați și obligați să se adapteze unui mediu care pentru mulți e doar un instrument de comunicare, nu o platformă de exprimare artistică. 

Avem nevoie să ne întoarcem la lumea materială, la comunitate, la atingeri și răsuflări împreună și în același timp ar fi de păstrat din toată această experiență faptul că e important să ne acordăm și spațiu, să nu ne sufocăm între noi. În ce privește lumea artei, mi-aș dori mai puține bienale, mai puțin spectacol și consum rapid și mai multe muzee și instituții cu program viu și permanent, orientat spre calitate nu spre bifarea numărului de consumatori. Sau în orice caz un echilibru între ele. De altfel, multe bienale au adoptat un model în care oferă un program de-a lungul celor doi ani în care se desfășoară și nu doar timp de o lună sau două la sfîrșit, când dă năvală publicul internațional venit să se autoconfirme mai degrabă decât să înțeleagă ceva din contextul local. 

Mi-aș dori ca Ministerul Culturii din România să organizeze un concurs în paralel cu cel pentru realizarea pavilionului de la Veneția, prin care să dea același buget pentru organizarea unei expoziții unei instituții din România. Mi-aș fi dorit să fi existat un buget identic celui cheltuit pentru Europalia care să fi ajuns la instituții pentru programul de aici. Nu vorbesc în niciun caz de politici izolaționiste, identitar-naționaliste, dar atunci când există această discrepanță între bugetele cheltuite pentru producerea culturii acolo unde artiștii trăiesc și activează și cele oferite culturii de export, la un moment dat nu știu ce o să mai exportăm. Nu mă aștept să se schimbe mare lucru peste noapte. Și sincer, asta cu învățatul din ce trăim nu e un obiectiv, știm deja destule lucruri și la ce ne folosește?! Hai să punem în aplicare ceea ce știm deja și să ne lăsăm mai mult timp să trăim și să respirăm.

👉 Mai multe despre tranzit.ro, aici.

Legende foto: 0. Fotografie principală: Imagine din atelierul artistei Alina Andrei, pentru seria „Workplace” din Juranlul de virus inițiat de White Cuib; 1. Lucrare realizată de Zoltán Béla în timpul carantinei (Sursa: Arhiva autorului); 2. Imagine din grădina Irinei Botea Bucat și a lui Jon Dean (Sursa: Arhiva artiștilor); 3. Imagine din expoziția „SAMPLE of European Contemporary Art by Teodor Graur”, Nicodim Gallery, Los Angeles, 2017 (Sursa: Galeria Nicodim); 4. Imagine din expoziția Ross Taylor, „The decorator always gets paid least" de la Ivan Gallery (Sursa: Ivan Gallery / Foto: Cătălin Georgescu); 5. Lucrare de Ana Kun, din cadrul „Jurnalului de virus” inițiat de White Cuib (Sursa: White Cuib); 6. Lucrare de Monotremu, 2016 (Sursa: Arhiva autorilor); 7. Lucrare de Dan Perjovschi, din cadrul „Jurnalului de virus” inițiat de White Cuib (Sursa: White Cuib); 8. Imagine din expoziția Cristian Rusu, „The Only Thing I Am Sure About in this Life Lies Above My Head”, de la Galeria Plan B, Berlin (Sursa:Plan B); 9. Imagine din expoziția „Dogman”, de la Borderline Art Space (Sursa: Borderline Art Space); 10. Lucrare de Aurora Kiraly, din expoziția „A Room of One's Own” organizată de Galeria Anca Poterașu la New York, în timpul NADA Gallery Week (Sursa: Galeria Anca Poterașu); 11. Imagine din lucrarea lui Alle Dicu, „Splaiul Independenței”, prezentată în expoziția „Traiectorii întâlnite” a artiștilor Vlad Albu, Andreea Badea și Alle Dicu (Sursa: Salonul de Proiecte); 12. Lucrare din expoziția „Liliana Basarab: Inima o am pe limbă”, de la Sandwich (Sursa: Sandwich); 13. Imagine din expoziția „Bruiaj”, organizată de Fundația Art Encounters la Casa ISHO, Timișoara (Sursa: Art Encounters); 14. Lucrarea „Pedologii subiective” de Iulia Toma, din expoziția „Cercetări artistice asupra plantelor”, tranzit București, 2019 (Sursa: Arhiva autoarei); 15. Lucrare de Raluca Voinea din seria „Daily News” (Sursa: Arhiva autoarei)

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK