Hitul literar al anului trecut, Vara în care mama a avut ochii verzi, a făcut din Tatiana Țîbuleac un star în lumea mică a literaturii autohtone. Tatiana este originară din Republica Moldova, trăieşte la Paris, are şi cetăţenie română, iar noi ne-am adjudecat-o imediat ce cartea ei ne-a sucit minţile. Romanul este o confesiune retrospectivă viscerală a unui tânăr (Aleksy) despre relaţia convulsivă cu mama sa. 

Vara ... în varianta de spectacol a fost creată la Point de Nicoleta Lefter, o actriţă bine ancorată în vremea ei, motiv pentru care transferă literatura contemporană în formate performative atipice, ca să o chestioneze şi să-i dea vizibilitate, dar şi ca să exploreze formule scenice noi, pentru care teatrul este oarecum inadecvat (din cauza rigidităţii instituţionale, inclusiv a conservatorismului în stabilirea strategiilor repertoriale). 

Lefter a trebuit să decidă mai întâi ce expresie performativă poate avea o scriitură în care eul narator este subiectiv (profund implicat în poveste) şi liric (haosul afectiv al adolescentului Aleksy ia o formă poetică, uneori explicită). Alegerea ei este un tip de spectacol intim, în care conceptul este asumat subiectv: instalaţia performativă. În constructul scenic sunt incluse mai multe elemente, precum proiecţii video, muzică, spaţiu de joc în continuă (re)setare, text şi actant. Ba chiar şi spectatorul, care este invitat să intre în acest spaţiu intim, are o oarecare importanţă (voi reveni asupra acestui lucru).

Scenariul, care se concentrează, temporal şi geografic, pe vara petrecută în Provence de Aleksy şi mama lui şi pe relaţia dintre ei doi, renunţându-se la alte personaje, locuri şi timpuri, îşi schimbă aici funcţia de suport pentru spectacol (pretext sau raţiune de a fi a acestuia) şi devine unul dintre elementele de construcţie a instalaţiei. Căci textul evoluează aici simbiotic cu celelalte elemente scenice, dezvoltându-se unul din altul. 

O altă problemă la care a trebuit să răspundă spectacolul a fost cum poate fi reprezentat Aleksy, iar soluţia aleasă a fost de a disocia personajul în două entităţi, voce şi corp: performerul Serghei Chiviriga este prezent live pe scenă, dar vocea sa este înregistrată și se aude prin căştile pe care fiecare spectator le primeşte la intrare (nu e chiar formula silent disco, căci universul sonor include şi muzică, dar aceasta nu se transmite prin căşti, ci în afara lor, fiind suficient de puternică încât să le penetreze, producându-se un remix între beat-urile lui Alexandros Raptis şi vocea lui Chiviriga). 

Astfel intră în discuţie arhiva de amintiri la care apelează Aleksy: povestea este din trecut, personajul îşi aminteşte de ea, se poziţionează într-un fel în timpul derulării evenimentelor şi în alt fel în timpul amintirii. Şi asta aminteşte de Ultima bandă a lui Krapp, de Samuel Beckett, cu care Vara ..., ca spectacol, are o serie de similarităţi: un singur personaj pe scenă, o poveste din trecut care implică un alt personaj, pe care primul şi-o aminteşte în prezent şi faţă de care îşi negociază poziţionarea. 

Cum se pot face amintirile tolerabile, cum se pot gestiona durerea, regretul, dorinţa de „a rescrie” trecutul pentru a determina un alt traseu existenţial şi alte consecinţe? La Krapp, eul (vocea) este exterior, are mai multe vârste şi mai multe perspective (există înregistrări din momente diferite, ulterioare producerii evenimentului). La Aleksy, eul (vocea) este interior, în cap (al lui şi al publicului), are o singură vârstă (perspectiva prezentă asupra poveştii). 

Pentru Krapp, emoţia devine raţională şi psihanalizabilă. La Aleksy, ea rămâne incontrolabilă, o furie neputincioasă, atinsă din când în când de cinism. Vocea lui este caldă, implicată, uneori monotonă în efervescenţa ei, alteori dezgustată, e vocea care ar fi vrut să iubească puţin mai devreme şi care îşi tot rememorează, precum Krapp, eroarea, ca şi cum, prin absurd, ar putea să o remedieze.

Ca prezenţă, Chiviriga mizează pe furie (auto)destructivă, potolită/întreţinută cu vicii (ţigări, alcool, iarbă), cu gesturi şi acţiuni impulsive (precum desenatul cu vopsea verde pe o cortină de plastic, peste proiecţiile cu peisaje marine în care mama pare rătăcită) şi compulsive (dureri fizice repetitive), alternând cu stări letargice în care, în timp ce corpul este paralizat, mintea derulează amintiri dureroase.

Spaţiul de joc este câştigat treptat prin ridicarea unor folii de plastic, spectatorii sunt invitaţi înăuntru, ba chiar închişi acolo, în mintea surescitată a unui bărbat care nu îşi poate rescrie trecutul. Şi rolul publicului este tocmai de a popula acest spaţiu mental efervescent, incapabil să se liniştească şi, prin urmare, să se vindece, cu prezenţe neutre, care calmează. Publicul este psihologul căruia Aleksy i se confesează nu de pe o canapea comodă, ci în inconfortul minţii sale.

Printre cortinele memoriei, Aleksy construieşte de unul singur un univers din vopsele şi proiecţii, din ţigări fumate pe jumătate şi muzici care zduncină creierul şi corpul, parazitând spaţiul fizic, printre spectatori, şi spaţiul mental, printre cuvinte bolnave.

 

Fotografii de Alina Uşurelu

 

Vara în care mama a avut ochii verzi

& Point 

Text: Tatiana Țîbuleac
Concept: Nicoleta Lefter
Cu: Serghei Chiviriga
Video art: Ioana Bodale
Compoziții muzicale: Alexandros Raptis
Mișcare scenică: Silvia Călin