Teatru / Discriminare

Corpuri de ură și frică

de Oana Stoica

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 29 mai 2019

• Spectacolul Căpcăuni/Ogres se va juca pe 6 iunie la Teatrul Odeon din București.

Care este harta homofobiei la nivel mondial? Ce determină ura faţă de persoanele LGBTQ+ şi cum se manifestă? Cum ne influenţează pe noi, cei care nu suntem nici victime, nici agresori, această stare de fapt? Un poem al cruzimii homofobe şi al rănilor pe care aceasta le lasă în urma sa, spectacolul Căpcăuni/Ogres încearcă nu să răspundă, ci să pună întrebările corecte.  

Instrumentalizate politic, etnia, religia şi identitatea de gen sunt subiectele predilecte ale teatrului documentar autohton, expuse ostentativ (uneori chiar agresiv), într-o estetică abrazivă, care zgârie confortul spectatorului. La asta se adaugă minimalismul, unul scenografic, motivat de lipsa resurselor (cele mai multe sunt producţii independente care dispun de fonduri reduse), şi unul regizoral şi interpretativ, însoţind discursul militant cu o estetică a onestităţii, fără găselniţe teatrale şi cosmetice tehnologice care să fure ochii şi atenţia publicului. Dar acest format performativ pare să-şi fi atins limitele, cel puţin pentru moment, astfel că unii dintre creatori caută noi formule de teatralitate care să funcţioneze pentru texte documentare sau ficţiuni social - politice. Pe acest fundal, Eugen Jebeleanu, actor, dramaturg şi regizor român stabilit în Franţa, vine în luna iunie la Bucureşti cu două spectacole, Căpcăuni şi Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba, ambele create împreună cu dramaturgul Yann Verbugh şi Compagnie des Ogres. 

Foto: Geoffrey Fages
Căpcăuni/Ogres vine cu o panoramă globală asupra homofobiei şi a asocierii acesteia cu violenţa fizică şi abuzul psihic. Fie că vorbeşte despre culturi conservatoare, eventual profund religioase (anul trecut, spectacolul a fost interzis în Liban), în care identitatea queer este definită drept „păcat" şi catalogată ca „inacceptabilă", fie că se referă la civilizaţia occidentală, progresistă, dar care dă rateuri individuale la nivelul toleranţei, textul lui Yann Verburgh arată că homosexualitatea (ca şi alte identităţi anormative în raport cu o majoritate) serveşte ca debuşeu pentru nesiguranţa personală. 
 
„Fiica: Mamă, de ce au schimbat definiţia cuvîntului «dragoste» în dicţionar ? (...) În vechiul dicţionar, cuvîntul «dragoste» era definit ca un sentiment de afecţiune între două persoane.(...) Şi în noul dicţionar, cuvîntul «dragoste» e definit ca un sentiment de afecţiune între un bărbat şi o femeie.”
 
Ura faţă de cel diferit, tratat în cel mai bun caz cu condescenţă şi în cel mai rău cu agresivitate, validează propria părere bună despre sine, apartenenţa la principiile corecte ale lumii, dar reprezintă şi o formă de exercitare a autorităţii. Descătuşarea de violenţă asupra anormativilor îi dă majorităţii beţia puterii. Aşa cum Dumnezeu pedepseşte necredincioşii, şi agresorii din Căpcăuni sunt atinşi un pic de harul dumnezeirii când fac „dreptate".
 
E un spectacol inspirat din cazuri reale, „documentat, nu documentar", după cum precizează Verburgh şi Jebeleanu, ceea ce susţine, pe de o parte, veridicitatea poveştilor şi pe de alta, lirismul povestirii -, Căpcăuni explorează mapamondul, din Brazilia până în Iran (inclusiv România, cu trimitere la protestele fundamentaliştilor creştini la MŢR), printr-o serie de povestiri fragmentare intercalate, în care cruzimea şi abuzul faţă de comunitatea LGBT sunt sublimate într-un poem despre experienţe individuale. Căpcăunii sunt prezenţi fizic: dincolo de cortina poleită a civilizaţiei, dintr-o pădure întunecată se iţesc monştrii: ura, fricile personale şi cele instituţionalizate, violenţa cu care omenirea îşi maschează nesiguranţa. Scenografa Velica Panduru dă monştrilor „chipul" măştilor româneşti din tradiţiile de iarnă, neliniştitoare prin agresivitatea potenţială şi prin primitivism. 
Foto: Geoffrey Fages
Este remarcabil că Jebeleanu şi Verburgh pun documentarea, militantismul pentru drepturile minorităţilor, revolta activistă într-o compoziţie intimă, străbătută de o poetică a cruzimii. Sunt aici o serie de accente fine, de exemplu abuzul venit din propria familie sau refuzul de a face din viaţa personală o poveste inspiraţională (o perspectivă lucidă asupra unei situaţii delicate, în care povestea personală poate fi motiv de solidaritate a comunitaţii, doar că asta înseamnă exploatarea intimităţii rănite a unui om - individul are dreptul de a refuza să fie instrumentalizat, fie şi pentru o cauză bună?).
 
„Benjamin: Stai puţin ! Eşti foarte drăguţ cu tonul tău amical şi cu povestioara ta, dar nu ţin să particip la toată chestia asta. Eu nu sunt militant. Nu am cerut ca coming out-ul meu să fie mediatizat. Eu nu am avut niciun cuvânt de spus. Am trăit toată treaba asta lipit de un pat de spital la terapie intensivă, timp de 4 luni, cufundat în comă artificială, corpul pe jumătate ars şi perforat pe dinăuntru. Din fericire, nu am fost conştient, altfel cred că aş fi murit de ruşine. Nu reuşesc să mă decid dacă să mă întorc la lucru - ceea ce cred că le convine tuturor, începând cu părinţii elevilor, fără să mai spun de administraţia şcolară, şi cel mai grav e că-i înţeleg - şi tu ai vrea să merg să militez în gimnaziile şi liceele din preajmă ? Ce vrei, de fapt? Să le arăt rănile, cicatricile, arsurile şi crezi că asta va opri din fașă prejudecăţile?"
 
În reprezentaţia unică a acestui spectacol la Teatrul Odeon va juca şi autorul. De formaţie actor, Yann Verburgh joacă puţin, mai mult în filme, după ce succesul său ca dramaturg (Căpcăuni este primul său text) i-a adus premii, rezidenţe şi spectacole în diferite teatre. Alături de el sunt câţiva actori excepţionali care alternează diferite personaje, victime şi agresori, schimbând cu subtilitate poziţionarea (ideea subliminală a fluidităţii răului) faţă de subiect. Este un stil de joc elegant, nuanţat şi discret, cu care publicul român nu este obişnuit, dar care se potriveşte perfect acestei estetizări a documentarului. Una dintre actriţe, uluitoarea Clémence Laboureau, este protagonista unei secvenţe muzicale de-a dreptul hipnotice (cum numai la Joël Pommerat am mai trăit, în spectacolul Reunificarea celor două Corei), pentru ca câteva scene mai târziu să joace un adolescent gay agresat în Rusia. De altfel, ea, Radouan Leflahi şi Claire Puygreniere pot fi văzuţi şi în Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba, care se va juca la finalul lunii iunie la Arcub.  
 
Compagnie des Ogres, Franţa 
Căpcăuni/Ogres
Text și dramaturgie: Yann Verburgh
Regie: Eugen Jebeleanu
Scenografie: Velica Panduru
Creașie sonoră: Rémi Billardon
Creație lumini: Sebastien Lemarchand
Cu: Yann Verburgh, Clémence Laboureau, Radouan Leflahi, Ugo Léonard, Claire Puygrenier
Spectacol prezentat în cadrul Sezonului ROM NIA-FRANȚA 2019 
 
Foto main: Geoffrey Fages

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK