Filmul Creatorul, în regia lui Gareth Edwards, e o capodoperă vizuală ce crează o lume imensă și spectaculoasă, dar derivativă și subțire. 

Sunt un fan declarat al lui Gareth Edwards. Încă dinainte ca regizorul să fie cooptat de malaxorul Disney și să ne ofere unul dintre cele mai bune și mai importante produse extrudate de tip Star Wars, Edwards ne arăta că e un maestru al worldbuilding-ului cum sunt puțini în momentul ăsta în industrie. Sigur, există regizori mai buni care lucrează astăzi pe nișa de blockbustere/acțiune/SF și există și destui regizori primiți cu mai mult drag de public. Dar Edwards nu are pereche în a crea lumi coerente, în care pare că oamenii trăiesc, că viața merge mai departe.

Vedem asta de la Monsters (2010), primul lui film solo, o producție ridicol de bine realizată, având în vedere că bugetul a fost jumătate de milion de dolari și are doar două personaje care călătoresc prin vaste peisaje devastate.

Vedem asta la Godzilla (2014), un film (detestat de mulți fani, dar pe care eu îl ador) care se chinuie cu meticulozitate să creeze o lume, ba chiar, aș putea să zic, să pună bazele unui univers cinematic, înainte să ne arate bătăi între monștri și pe Kick-ass salvând omenirea, ca un adevărat erou american.

Vedem asta la Rogue One (2016), un film realizat cu o migală ridicolă, cu atâta respect pentru universul comun și efectele sale lo-fi „de epocă”, încât a dus la aprobarea celui mai bun produs Star Wars făcut vreodată, fără drept de apel.

Talentul lui Edwards de a crea lumi bombastice, devastate, în care se întâmplă bătălii incitante între forțe inegale e turat la 110% pentru The Creator (2023), un film despre oameni care-și redescoperă umanitatea, într-o lume în care AI-ul există, dar Skynet-ul rău suntem noi.

În lumea (alternativă?) a Creatorului, AI-ul a fost dezvoltat (timpuriu?) și roboții și replicanții (pardon, simulanții) trăiesc în pace cu omenirea. Asta până când o bombă nucleară rade Los Angeles-ul de pe fața pământului și „vestul” declară război AI-ului, considerat vinovat, dar totuși protejat și acceptat în republicile din „Noua Asie”, un fel de Vietnamdonesia cu caracteristici chinezești. John David Washington e (iarăși) protagonistul nostru, Joshua, care, infiltrat fiind, în căutarea lui Nimrata (Creatorul, un fel de Dalai Lama al AI-urilori, care dintr-un motiv curios sunt budiste) se îndrăgostește de o femeie, o trădează, ea moare și el devine deprimat și se angajează gunoier nuclear în LA-ul postapocaliptic. Cinci ani mai târziu Allison Janney, (din West Wing) strânge o echipă ca să distrugă o „armă” inventată de Nimrata, cu care roboții vor să câștige odată pentru totdeauna războiul. Arma se dovedește a fi un copil, jumate simulant, jumate om (sau ceva…) cu puteri magice, pe care protagonistul nostru decide să-l protejeze.

Premisa e mult mai simplă decât o fac eu să pară mai sus, mai ales dacă aveți ceva, oricâtă experiență cu filmele de la Hollywood. Creatorul e ce obții dacă bagi în blender lumea devastată dar misterioasă din Monsters, grandomania umană din Godzilla și retro tech-ul, plus bătăliile bine filmate, din Rogue One. Adăugați apoi în blender: Aliens (una bucată echipă soldați de elită cu arme futuriste), Terminator (AI RĂU! Sau…? ), Blade Runner (ce înseamnă să fii uman?), Apocalypse Now (americani în Asia fiind vădit și neapologetic criminali de război), oleacă de Akira și Ad Astra pentru vizualuri și – de ce nu? – Șapte ani în Tibet. Serviți peste un pat de Baraka (1992) și asezonați din plin cu imagistică inspirată de Simon Stålenhag și Jakub Różalski – dar asiatici. Asta e Creatorul și nu încearcă să fie mai mult; dar, sincer, nici nu trebuie.

Pentru că din punct de vedere vizual filmul e superb cu S mare, 100% merită să fie văzut la cinema, la IMAX, chiar mult mai mult decât alte filme care clamau asta (Oppenheimer, Avatar). Ziceam altundeva că mă deranjează uneori când filmele nu își dezvoltă universul. Ei, Creatorul nu o face și e foarte bine, pentru că își îmbunătățește așa misterul și worldbuilding-ul. Vizual, filmul e bombastic, dar în același timp subtil – vedem coloși abandonați pe fundal, ferme solare și silozuri de sute de metri înălțime, dar trecem pe lângă ei fără să ni se explice cum acolo în 2045 era antena parabolică de conectat la colonii spațiale. Oamenii, roboții și simulanții arată normal, oameni cu probleme și cu câte un dispozitiv faux-retro-tech la cingătoare. Peisajele urbane sunt parcă decupate din Blade Runner (ambele). Vehiculele sunt un mix de Junci plutitoare furate din Return of the Jedi, camionete vintage cu bord digital, mașini spațiale inspirate evident de Batmobilul lui Nolan, dropships parcă scoase din Aliens, tancuri mamut din Red Alert, dar plutitoare, și un Helicarrier spațial numit NOMAD.

Acest NOMAD e un punct important în narațiune, iar spectrul lui atârnă perpetuu ca o sabie a lui Damocles asupra lumii, o reamintire că Unchiul Sam e supărat și că te poate bombarda nuclear de pe (semi?) orbită oricând. Cred că Gareth Edwards a fost un pic traumatizat când a fost comparat cu Michael Bay pentru fetișismul său față de armata SUA din Godzilla, pentru că aici armata este incredibil de ticăloasă. Vedem un melanj de traumă post-9/11 megatone și dezinteres might-makes-right (forță = dreptate) marca Vietnam în felul în care America și „vestul” tratează „Sud-Asia”, până la scene care frizează ridicolul. Spre final, americanii vor să detoneze jumătate din Asia pentru că sunt roboți pe acolo, în timp ce un simulant AI ne explică: „Știi ce-o să pățească vestul, dacă vom câștiga noi acest război? Absolut nimic.” Vedem tancuri de dimensiunea unui cvartal țintind digital bărcuțe cu motor pline cu oameni și roboți și scene de partizani robo-simo-umani cu mitraliere, care trag neputincioși în aceleași tancuri zburătoare, pe care scrie mare „US ARMY”. E oarecum revigorant să vezi Imperiul ca fiind rău și nepăsător cu oamenii mici și nevolnici, după atâția ani în care „mercenarii” sau „facțiuni din armată” erau the bad guys de serviciu dar: (1) Ajungi să te întrebi exasperat: „Bă, da’ ăștia în sud-Asia armată n-au? Doar poliție și speranță?”; și (2) Momentul istoric în care complexul militar-industrial american face, poate pentru prima dată în 70 de ani, bine incontestabil nu e chiar oportun ales pentru AMERICA BAD. 

Distribuția e extrem de bună și understated. Dincolo de protagonistul nostru și de simpatica Alphie, singurii actori care ies în evidență sunt doamna colonel America Bad (Janney) și Ken Watanabe drept un fel de general rebel simulant. Lor li se dă puținul development și mesajul foarte vag voalat al filmului – anume că putem, ca oameni, să fim ticăloși sau putem transcende fricilor și supărărilor, iar aceea este calea spre rai.

Ziceam că vizual filmul e impecabil, în acel fel greu descriptibil care rămâne cu tine după ce pleci din cinema și te face să te gândești la peisajele alea spectaculoase mai des decât la Imperiul Roman, însă și ca sound design și coloană sonoră filmul e impresionant. Muzica e extrem de bine aleasă și prezentă în principal diegetic, score-ul e bombastic și neapologetic, efectele sonore sunt la fel de discrete ca cele vizuale. Edwards a făcut un film de mood plasat într-o Asie futuristă cu nuanțe de retro, care o să devină o referință audio-vizuală în viitor, cot la cot cu propriile inspirații. 

Nu știu, în schimb, narativ cum stăm. Filmul e un Lone Wolf and Cub (sau Paper Moon, cf. autorului), un road movie militarizat prin această Asie remarcabilă dar altfel… e foarte subțire. „Suntem o specie rea și fricoasă, care urăște ce nu înțelege” versus „Putem fi mai buni, dacă atingem nirvana”. Dincolo de mesaj, și pacing-ul e ușor ciudat (lucru vizibil și la alte filme ale lui Edwards). Avem un început de film prelungit, care ne dă timp să ne inserăm în poveste și în superba lume, un mijloc molcom, bine etapizat, și un ultim act incredibil de grăbit. Scria criticul Flavia Dima de epidemia de filme lungi, care a contaminat și Hollywood-ul. La 133 de minute Creatorul nu e un film scurt deloc, dar ultimul act pare că cere măcar încă jumătate de oră, ca să nu pară că Edwards ne dă afară din sală. Aș fi foarte curios să văd în câțiva ani un extended Cut – sunt convins că sub trei ore nu scăpăm.

The Creator e un film frumos, subțirel narativ dar antrenant, o alegorie despre război și AI, care reușește să nu fie nici despre război, nici despre AI, ci despre umanitate și mântuire personală prin fapte bune. Dar mai presus de orice e foarte, foarte frumos.