„Tot ce privesc, privesc printr-un filtru”. Așa începe un poem din volumul de debut al lui Daniel Coman, Polaroide (OMG, 2023). Această frază descrie bine toată estetica generației de poeți de după 2010, pe care autorul sibian o preia mimetic, doar că în literă. În spirit, Polaroide marchează începutul unei inerții generaționale.
Acum aproape șapte ani, Alex Ciorogar a publicat în revista Vatra o cronică generoasă despre cel de-al doilea volum de poezie al lui Alex Văsieș, Instalația (Cartea Românească, 2016), pe care a denumit-o sugestiv „Neo-Biedermeier”. Am să prezint pe scurt și reducționist ideile principale. Conceptul de „Biedermeier” se referă la un stil artistic din secolul al XIX-lea, într-o perioadă de „decompresie” ideologică și istorică (deci după eșecul grandomanelor Războaie Napoleniene), care vede o tranziție de la temele mari, romantice, grandioase ale Artei la forme ceva mai domestice și mai bucolice. Virgil Nemoianu, criticul nostru din exil, a dedicat un volum consistent fenomenului, pe care îl numește „romantism Biedermeier” și pe care îl pune în strânsă legătură cu romantismul est-european. Eminescu însuși – în pesimismul lui metafizic și anti-vitalist – este văzut ca o mostră de Biedermeier. Cum a pus Ciorogar în legătură conceptul cu poezia lui Alex Văsieș? Ei bine, printr-o încercare de teoretizare a unei noi direcții poetice în România. După manifestul dur al anilor 2000, o nouă direcție literară – mai domestică și mai bucolică, la rându-i – și-a făcut apariția în câmpul literar al anilor 2010. Între timp, această mișcare a evoluat în jurul numelor unor Văsieș, Cosmina Moroșan, Vlad Moldovan, Deniz Otay, Andrei Dósa, Radu Nițescu, Florentin Popa, Mircea Andrei Florea sau, cel mai recent, Diana Cornea, în special odată cu apariția și dezvoltarea editurii OMG, al cărei director este chiar Ciorogar. Fie că îl numim „dispersie postumană” (Mihai Iovănel), „metamodernism” (Ciorogar) sau, pur și simplu, „postdouămiism”, fenomenul a fost definit asemănător de toată lumea: ca o cumințire treptată a frondei postcomuniste. Eu cred că explicația nu stă în continuitate, ci în deschidere: generația nouă a prins globalizarea din plin cu Internetul, iar proiectele lor vin dintr-o sincronizare cu direcțiile globale. Mai mult, cred că abia odată cu debutul lui Daniel Coman se face simțită o inerție postdouămiistă, o intrare în criză a formulei. Cu alte cuvinte, volumul Polaroide este adevăratul Neo-Biedermeier.
Să începem de la copertă. Nu e o întâmplare că poetul a ales această pictură de Șerban Savu. În primul rând, același Alex Văsieș a folosit două picturi de-ale lui Savu pentru coperțile cupletului editorial Instalația și Oana Văsieș (Charmides, 2016). Neîndoielnic că Dani Coman face cu ochiul în direcția acestor apariții. Dar ideea mea e alta. În al doilea rând, pictura „The Weeping Willow” din 2018 nu este nici mai mult, nici mai puțin decât o punere în abis a esteticii postdouămiiste. Putem observa un personaj care face o poză cu smartphone-ul unui copac rupt din pădure. Bicicleta aruncată lângă trunchi ne face să ne gândim că acest individ s-a oprit din drum ca să surprindă acest cadru „natural”: cu alte cuvinte, numai spontaneitate nu este în acest gest simili-artistic. Savu face o trimitere ironică la practicile noilor tehnologii „filtrate” prin social media: acelea de reprezentare mediată a cotidianului, de captare artificială a imanenței. (Nu e nicio jenă: și eu am postat la rândul meu pe Instagram poze cu scări dărăpănate de bloc sau cu arbori mai câș.) Într-un fel, tot astfel de cadre revelatoare caută și postdouămiismul: imanențe care să ne dea impresia că ne aflăm într-un videoclip sau într-o instalație. Dacă autorii din anii 2000 își făceau autobiografia la modul narativ, postdouămiiștii sunt imersați în anumite segmente atmosferice din cotidianul lor.
Trecerea realității prin această curatoriere tehnologică se află și la baza titlului volumului lui Dani Coman: ce poate fi mai splendid decât efectul Polaroidelor aplicat asupra vieții noastre de toate zilele? Coman copiază multe lucruri de la predecesori, atât la nivel stilistic, cât și imaginar. De exemplu, limbajul tehnofil, asezonat cu anumite artificii de limbaj (precum transformarea substantivelor în adverb, lipsa articolelor sau abuzul de verbe reflexive), este la el acasă: „Voi rămâne țintuit pe dinafară ca să mă văd, imponderabil, cum alunec particulă de praf / prin fasciculul plin de imagine și sens / care se proiectează de sus și nu-ncetează niciodată”. În rest, autorul nu prea inovează. Cu toate acestea, există unele diferențe semnificative: poezia lui Daniel Coman nu se revendică deloc de la aceeași zonă afectivă și ideologică precum ceilalți poeți menționați.
Deniz Otay scrie în Fotocrom Paradis (OMG, 2020): „Ies din casă și mă duc / în locuri de tranzit – / la mcdonaldsul din romană, / unde ajung cei traversați / de marile transformări”. Cu siguranță putem observa un soi de extaz în această oglindire a cotidianului. Poezia postdouămiistă e încărcată de o aureolă estetistă vizibilă. În schimb, Polaroide ne prezintă un caz mai puțin optimist: „De aproape, pozele mi-au ieșit prost / cuprinse de-un atac de panică. / Revelația trebuie să mai aștepte”. O anumită angoasă irezolvabilă plutește în spatele textelor lui Coman. Aici, concentrarea pe detaliile care ar trebui să încarce viața de zi cu zi cu o semnificație spontană nu funcționează: „La fel cum nu viața trăită / în prezența organelor deficitare e extremă, / ci prezența acelui moment / în care vezi particulele de praf levitând / în raza de soare care trece prin parbriz și // înțelegi că nici acolo nu e destulă căldură”. În al doilea rând, personajului din volum îi scapă orice semnificație postumană sau ecologică, atât de girată în imaginarul noii generații. De pildă, cităm din Larvae (Casa de Editură Max Blecher, 2023) al lui Mircea Andrei Florea: „neted, hipersensibil / retractil la contact / mirosind a clor / afară din habitat / mă reped spre lumină”. La Florea, hibridizarea om-animal funcționează la un nivel ontologic și senzorial. În schimb, regimul prin care Dani Coman instrumentalizează „devenirea-animal” este strict metaforic: „De la distanță nu se vede / pielea fină și întinsă de lup de mare / care la orice emoție /tremură ca jeleul”. Personajul nu se imersează în natură; dimpotrivă, ea este demistificată: „Orice om inteligent / are respect pentru munte. Eu, nu – important e / să am un playlist bine făcut, să nu trebuiască să scot / telefonul pentru un forward”.
Sunt multe de zis despre Polaroide, însă ideea principală e următoarea: personajul lui Daniel Coman încearcă să treacă prin „dispersia postumană”, ba chiar se chinuie din răsputeri, însă o anumită retractilitate angoasantă îl împiedică să își dea frâu liber cu totul pe acest tobogan al deteritorializării: „În general, plăcerile nu mi le-am ascuns, / am fost indulgent cu mine, / dar și astronaut privindu-și nava din afară”. În schimb, ce mi s-a părut amuzant este faptul că cea mai frumoasă relație este cea dintre om și automobil. Personajul lui Coman se află mereu în mașină, apărat de carcasa sa reconfortantă, sau în preajma acesteia, în timpul ieșirilor plictisitoare în natură: „Realizez că nimic fundamental nu s-a schimbat de la ultima ieșire. / Lacul e același, pe drum se ridică mai mult praf decât de obicei, / dar asta ține și de cum apăs accelerația. Mașina lucrează împreună cu mine, / dar nu răspunde la nevoile mele, atâta doar că e aceeași și asta consolează”. Anxios, personajul lui Coman caută un confort middle class destul de domestic și banal. Asta nu e o problemă: în acest repertoriu domestic-angoasant mi se pare că stă adevărata armă a lui Coman, linia de fugă în care inerția și predictibilitatea metamodernismului românesc ies la iveală. Mă întreb doar de ce a simțit nevoia să îl îmbrace în zorzoanele unor poeți mai excentrici și mai experimentați.
Fotografie principală: detaliu din „The Weeping Willow” de Șerban Savu
