Carte / Thriller

Literatura română descoperă SRI-ul

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 15 noiembrie 2019

Mihai Radu este un prozator complet. Trage cu stângul, cu dreptul, are joc de cap, viteză, poziționare, driblează, pasează, recuperează, dă goluri. Are stil, are povești, știe să problematizeze și să construiască personaje și situații dramatice, e bun în dialoguri și în narațiune, nu devine niciodată plictisitor.

Contaminare este cea mai bună carte pe care a publicat-o până acum. Ea împrumută din romanul anterior, Extraconjugal (2017), structura de anchetă. Extraconjugal aplica schemele literaturii noir vieții de familie din România postcomunistă: un narator care, pornind de la fraza-șoc de deschidere „Ieri am aflat că mama are o boală cu transmitere sexuală”, investiga prin incursiuni concentrice nu doar relațiile părinților săi și propria viață sentimentală, ci și mediile sociale – urbane, suburbane, provinciale – în care aceste relații funcționau cu o toxicitate analizată în detaliu. Extraconjugal era un roman de voce. Compoziția acestei voci era excelent ponderată între cinism, ironie neagră și sensibilitate. Într-o cronică video de pe Realitatea preponderent pozitivă, Costi Rogozanu îi reproșa totuși un soi de deformație profesională (Mihai Radu fiind și jurnalist la Cațavencii) – ceva de genul că nu-ți dă drumul de pe pagină până nu-ți bagă 100 de poante. Am recitit de curând cartea cu ideea asta în cap și nu cred că se verifică. Sigur, umorul lui Mihai Radu este ca sacul lui moș Crăciun – există zvonuri că ar avea unele limite, dar până în prezent acestea n-au fost confirmate. Dar, cum ziceam, convenția asumată în Extraconjugal ține de romanul noir, iar naratorii acestui tip de literatură au în ADN ideea de ironie – practic alde Sam Spade și Marlowe nu deschid gura fără să revolverizeze niște glume. Dar, cu toată convenția, stilul in Extraconjugal rămâne strâns și elegant, fără excese. Apoi, accentul cade nu doar pe voce, ci și pe personaje. Acestea nu sunt simple fantome de hârtie, ci structuri bine mobilate, de o complexitate revizitabilă.

Contaminare

Mihai Radu
Polirom
2019

Unul dintre atuurile pe care mizează Contaminare, romanul cel mai recent al lui Mihai Radu, este tocmai greutatea personajelor: o femeie „încă tânără” care lucrează ca redactor într-o televiziune, un bărbat spre 50 care lucrează la SRI, un hacker misterios cu conexiuni în Dark Web. Deși autorul codifică relațiile dintre ele personaje într-o zonă de thriller – trei personaje, trei anchete care sfârșesc prin a interfera –, practic n-am simțit nevoia shot-urilor de acțiune pentru a mă conecta cu personajele. Sunt atât de bine configurate, încât simpla curiozitate de a vedea ce se întâmplă mai departe cu ele mă ține în roman. Perspectiva narativă asupra lor este acum procesată prin persoana a treia, printr-o voce sensibil mai desaturată, mai puțin subiectivă decât cea din Extraconjugal

Dintre cele trei personaje principale, lovitura de maestru a lui Mihai Radu vine prin figura ofițerului SRI. În linii mari, securiștii din comunism au fost tratați în literatura română postcomunistă într-o cheie maniheistă, fie ca niște ființe foarte complicate simbolic, fie ca niște întruchipări simpliste ale răului; fie ca niște păpușari malefici care trag de toate firele, inclusiv de alea de la closet, fie ca niște diavoli elementari care stau cu măciuca la brâu. În măsura în care au apărut – deși n-au prea apărut – în literatura din postcomunism, ofițerii SRI au fost citiți tot în grila continuității cu vechea Securitate. În acest context, mișcarea făcută de Mihai Radu este revoluționară. Personajul lui are toate datele unui ins middle-class cu un profil moral incert (oricum, nu unul pus în termeni bun-rău), cu o viață sentimentală dusă la întâmplare, cu probleme de greutate rezolvate printr-o operație de micșoare a stomacului, cu tabieturi, cu traume, ba chiar cu un motan. Nici SRI-ul, așa cum îl proiectează Mihai Radu, nu funcționează mult diferit de o corporație, ai cărei angajați sunt implicați în sarcini mai curând banale și par preocupați mai mult de promovare și recompense decât de nu știu de conspirații. 

Această filozofie low-key pe are Mihai Radu o aplică cu succes ofițerului SRI se regăsește pe toate palierele romanului. Low-key nu înseamnă lipsit de ambiție, ci subtilitate în atingerea unor obiective extrem de ambițioase. Romanul este remarcabil prin deschiderea lui cartografică. Contaminare este mai bun decât Extraconjugal nu doar pentru că ar fi mai solicitant tehnic (trei perspective narative în locul unei voci unice), ci și prin incluzivitatea lui superioară. Misterele revoluției din 1989, problemele emigrației, sociografia pensionarilor, viața dintr-o televiziune sau dint-o instituție secretă, dinamica relațiilor sexuale urbane, frustrarea micii vieți de provincie, filozofia McDonald's – toate acestea și multe altele au parte de expunere și de problematizare. Însă Mihai Radu nu-și îneacă personajele în demonstrații. Atunci când are șansa de a demasca un personaj pentru legături cu vechiul sistem comunist, el preferă să saboteze acest raport cauzal prea mecanic. În schimb, este incredibilă cantitatea de informații și de detalii prin care autorul face reglajul fin al lumii romanului. Alt factor decisiv al acestui fine-tuning este abilitatea lui stilistică: alături de Adrian Schiop sau, dintre debutanții recenți, de Iulian Bocai, Mihai Radu este posesorul unui stil  care, vorba comentatorilor sportivi, încântă ochiul și inima. Sper că romanul lui va umple tribunele.


Fotografie principală de Noelle Otto via Pexels

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK