Am plecat singură cu trenul din România în Ucraina, ca să fug de mine. M-am născut și am crescut în perioada în care Europa de Est ieșea din comunism. Atât puteam să spun despre mine când m-am suit în tren. În rest, nu mai înțelegeam cine am fost până la 25 de ani.

4 mai 2018

Port cu mine un șir de despărțiri recente. Bunicul patern, pe care-l strigam „tataia”, a murit de curând într-un spital din Buzău. Avea 86 de ani și locuia într-un apartament cu părinții mei, lângă un maldăr de pastile pe care le căra deseori din dulap pe pat și înapoi. Acolo am stat și eu înainte să fiu studentă la București, însă n-am simțit că l-am cunoscut pe tataia. Fusese șeful serviciului de aprovizionare al unei fabrici de mase plastice. În copilărie, auzeam diverse discuții în familie: ba că după pensionare și-a deschis un magazin de încălțăminte, ba că a cumpărat un cuptor de brutărie și că trimitea pâine și cornuri la alimentare, încercând să se integreze în lumea antreprenoriatului din anii ’90. S-a numărat însă printre cei care au eșuat, căci afacerile n-au funcționat și s-a pierdut în datorii la bancă, într-o perioadă cu inflație mare, despre care îi tot auzeam vorbind pe adulții din jurul meu. 

În anii ’90, mama era economistă la o fabrică, iar tata, inginer în industria metalurgică în Buzău. Salariile lor ne ajungeau doar de facturi și de mâncare – cartofii prăjiți erau hrana principală. Tataia se gândea cam toată ziua cum să recupereze o casă confiscată de comuniști. Când vorbea cu mine, mă întreba doar dacă mi-e foame. Odată, prin ’98, când aveam  6 ani, m-a luat cu el la o alimentară, unde m-am băgat în seamă cu una dintre vânzătoare şi i-am povestit că am şapte fraţi plecaţi cu pluta și că am grijă de ei. Tataia m-a lovit peste cap atât de tare, încât am amorțit. Nici nu mi-au dat lacrimile. Mi-a spus doar că-s idioată și că-l fac de rușine. Dacă m-ar fi întrebat de ce inventam asemenea istorii, i-aş fi spus că-mi doream fraţi şi surori. Care să fie aventurieri şi să plece cu pluta prin lume. 

După ce l-am pierdut pe tataia, când doliul încă nu se dezlegase de mine, afectată de moartea lui și de alte probleme, mama s-a îmbolnăvit. Abia se ridica din pat și cu greu reușea să-și țină echilibrul și să meargă singură. Rolurile ei în familie se diluau și  nu mai știa ce-a rămas doar al ei după atâția ani dedicați celorlalți. De obicei, când se întorcea de la muncă, gătea, punea haine în mașina de spălat și le călca. Citea rar, când mergea cu trenul pe teren, cărți împrumutate de la mine. Dintr-o dată, s-a trezit că apartamentul ei a rămas gol. Fără mine, fără tataia și fără tata, care acum muncea în alt oraș și venea acasă doar în weekend, când evita conversațiile dificile. Am însoțit-o pe mama luni bune prin spitale de stat și private, până a primit un diagnostic.

În timpul în care mă temeam de și mai multă suferință și încercam să fac față incertitudinii care dăduse peste mine, m-am despărțit de prietenul meu, cu care fusesem vreme de zece ani. În ultimele zile de locuit împreună la București, a murit și Lizuca, un caniș cu rude maidaneze, pe care o aduseseră ai mei în familie cu 15 ani în urmă. Am aruncat foaia cu tratamentul ei, așezată întâmplător lângă o poză înrămată cu mine și cele trei prietene din adolescență. Stăm pe o bancă în curtea liceului, zâmbim și îi facem cu mâna colegei care ne fotografiază. Două dintre ele au plecat deja în Spania și în Germania, cealaltă se pregătește să se mute în Marea Britanie. 

După atâtea despărțiri una după alta, am senzația că legătura mea cu omul care am fost până atunci, la 25 de ani, se rupe. Uneori îmi trece prin corp o durere puternică: de pe umeri se duce în stomac și în gambe. Alteori mi se așază un nod în gât și rămâne acolo ore întregi. 

Într-una dintre serile astea, stau, ca de obicei, cu laptopul în brațe și citesc știrile: „A murit Doina Cornea. Fosta disidentă avea 88 de ani”. Și mesajul de condoleanțe al președintelui Klaus Iohannis: „în anii grei ai dictaturii, Doina Cornea a înfruntat regimul opresiv şi a scris numeroase texte şi scrisori pe care le-a transmis la Radio Europa Liberă, a răspândit manifeste, a intrat în contact, în ciuda unor pericole de neimaginat astăzi, cu ziarişti (...) pentru a denunţa abuzurile totalitarismului ceauşist”. Răsfoiesc Google, să văd cum au rămas în memoria noastră colectivă cei pe care îi știm drept disidenți anticomuniști. 

Dau peste un text din New York Times care spune că „orașul Liov a dat naștere majorității disidenților anticomuniști ai Ucrainei, primului protest anticomunist (n.r. – din țară) și primului partid politic modern”. Liov, capitala culturală a Ucrainei, e în vest, la 70 de kilometri de granița cu Polonia. De-acolo e Taras, tipul pe care l-am cunoscut când am avut bursă Erasmus în Cehia. Eram amândoi studenți la jurnalism, eu în ultimul an de licență, el în ultimul de master. 

L-am cunoscut pe Taras  chiar în timpul Euromaidanului, protestele proeuropene  care au început în noiembrie 2013 la Kiev, când președintele prorus Viktor Ianukovici a hotărât să amâne semnarea unui Acord de Asociere cu Uniunea Europeană. După ce Ianukovici a fugit în Rusia, în martie 2014, Ucraina a semnat primul acord cu UE și tot atunci Rusia a trimis trupe militare în Peninsula Crimeea din sudul Ucrainei, pe care a anexat-o. Dacă privești harta Europei pe ecranul unui laptop, Crimeea e cam cât o unghie de la degetul mic, iar Rusia, cât o palmă de adolescentă. Luptele au continuat în estul Ucrainei, în Donbas. Din primăvara lui 2014 acolo curge o bătălie armată între trupele ucrainene și cele ruse, cărora li s-au alăturat separatiști proruși.

31 mai

Acum, la sfârșitul primăverii lui 2018, când îi trimit lui Taras articolul din New York Times, aflu că lucrează la un centru de cercetare a istoriei. Îmi spune că în Liov trăiește Myroslav Marynovych, care a stat închis șapte ani în Gulag, pentru „propagandă antisovietică”. Astăzi e prorector al Universității Catolice, instituție „destul de progresistă”, spune el, pentru o universitate cu rădăcini religioase. 

Hotărăsc să mă duc în Liov, să-l cunosc pe Marynovych. Mi-ar plăcea ca-n viitor să discut cu mai mulți dintre cei considerați disidenți anticomuniști în țările lor din Europa de Est și să scriu despre ei. Vreau să aflu cum au reușit să îndure suferința și incertitudinea, stări pe care eu abia le pot duce chiar și când viața mea nu atârnă de un fir de ață intrat în foarfeca statului. Vreau să înțeleg ce înseamnă să reziști când simți că nu mai poți. Și cum a afectat politicul viețile mai multor generații: a mea, a părinților, a bunicilor. În plus, am nevoie să mă îndepărtez de București și să-mi iau mintea de la oamenii pe care i-am pierdut. Ucraina e ieftină: un bilet de tren la cușetă de la Cernăuți la Liov, un drum de 220 de kilometri, costă 142 de grivne, adică 22 de lei. Zbor direct de la București la Liov nu găsesc, așa că iau un bilet de tren până la Cernăuți, unde schimb după 13 ore, cu oprire la graniță. Încă șase ore până la Liov și-am ajuns. 

2 Septembrie

Înainte să plec din București, învăț alfabetul chirilic ucrainean. Notez literele într-o agendă și rețin cuvinte: „Вітаю” se citește „Vitayu” și se traduce „Bună!”; Доброго дня”, „Dobroho dnia”, „Bună ziua”, și „Дякую”, „Diakuju”, „Mulțumesc”. 

Îi scriu lui Marynovych, care acceptă să ne întâlnim la universitate. Îi dau de știre și lui Taras, găsesc cazare la o pensiune și o liniștesc pe mama: Nu merg la război. Între Liov și Donețk sunt cam 1.200 de kilometri. Lunile de îngrijorare, cauzată de starea ei de sănătate, s-au încheiat cu bine. Investigațiile au arătat că avea zilnic atacuri de panică, dar se puteau îmblânzi prin tratament.

11 septembrie

Călătoria mă pune pe gânduri, pentru că o voi trăi singură, iar eu sunt obișnuită să fie mereu cineva lângă mine. În același timp sunt curioasă și bucuroasă că plec. Îmi desenez în agendă hărți cu străzile Liovului, nu le descarc de pe internet, și-mi propun să folosesc netul doar unde am acces la Wi-Fi. Dacă o să am nevoie de indicații, o să întreb oamenii de pe stradă. 

Trenul spre Ucraina oprește și în gara din Buzău. O să treacă prin Râmnicu Sărat, Focșani, Mărășești și Adjud, de unde e legătură spre Comănești, un orășel din județul Bacău. Cunosc bine drumul. Până în ’98, am locuit acolo la bunicii materni, pentru că părinții, recent angajați, aveau prea puțin timp de mine. Stăteam într-un cartier de case, în care se bea rachiu, iar bărbații își băteau nevestele când ele îi întrebau de ce-au pierdut vremea la cârciumă.

Din același tablou făceau parte și bunicii mei. Când îl vedea beat, bunica îi spunea bunicului că e „un nenorocit”, iar el o lovea cu palmele, cu pumnii, cu picioarele. Rare erau zilele fără urlete și fără amenințări. Când o bătea, bunica striga după mine, să mă duc s-o ajut. Și eu îi despărțeam. Odată, la masă, când s-au certat, bunicul s-a ridicat, a luat în mână un cuțit și a prins-o pe bunica de ceafă. Am început să plâng și să-l trag de  de haină, ca să-i dea drumul. Aveam 5 sau 6 ani. Când nu mai suportam țipetele, mă ascundeam în grădina din spatele casei, printre aracii de fasole. Uneori, luam și cei doi căței cu mine, singurii cărora le povesteam. Părinților nu. Am vorbit cu mama despre asta abia după 20 de ani. Știa despre certurile lor, vechi încă din copilăria ei, dar nu-și imaginase că între timp începuseră să se și bată. Mama n-a înțeles de ce i-am zis atât de târziu. De teamă să nu o supăr pe bunica. 

În gara din Buzău, pui de câini maidanezi, unii rahitici și cu coada între picioare, rătăcesc pe liniile de cale ferată. Parcă seamănă cu cățeii pe care i-am adunat în curtea bunicilor din Comănești și i-am îngrijit până m-am mutat la ai mei la Buzău. Odată ajunsă în orașul cel nou, din ultimul an de grădiniță, până în adolescență, m-am temut zilnic pentru bunica rămasă singură. Astăzi, bunicul, fost electrician, are 79 de ani, bunica, 74. Ea n-a avut niciodată un loc de muncă, dar întotdeauna a gătit, a făcut curățenie, a hrănit animalele, a cărat găleți cu apă de la cișmea, a prășit grădina din spatele casei și în cea de la deal. Îi vizitez o dată pe an. La vârsta asta abia dacă mai au energie pentru reproșuri, așa că nu se mai bat. Dar continuă să se certe. 

Să locuiesc cu tataia, bunicul patern, în apartamentul din Buzău era la fel de greu. Trântea deseori ușile și tresăream de fiecare dată. Părinții n-aveau cum să plătească o chirie din salariile lor din anii ’90. Tataia m-a lovit de câteva ori, dar nu i-am purtat pică – auzeam de la unii colegi de clasă că o încasau săptămânal acasă, ceea ce mă făcea să mă cred norocoasă. Conta mai puțin că mă supraveghea continuu. Era atent și cum tăiam feliile de pâine și mă apostrofa când nu erau suficient de late. Mama și tata îl rugau să mă lase în pace, dar nu insistau, să nu alimenteze alte tensiuni. În școala generală, tataia îmi cumpăra gogoși cu ciocolată după ore, iar în adolescență și în studenție, îmi mai dădea 100 de lei din pensie o dată la câteva luni. Își dorea să am „un salariu bun”, să n-am „griji materiale”. A refuzat de mai multe ori să-mi vorbească despre viața lui în comunism și, dacă insistam, se uita în gol. Nu mă îmbrățișa nicicând. S-a întâmplat cu câteva luni înainte să moară, când mi-a dăruit un ceas de buzunar, moștenire de familie. Stătea într-un balansoar, în camera lui, eu eram în picioare și a fost prima dată când a întins brațele spre mine. 

Iubitului meu mi-a fost ușor să-i vorbesc despre relația mea cu familia, chiar înainte să le spun  prietenilor. A fost primul băiat cu care am avut curaj să-mi discut fricile. L-am cunoscut în clasa a IX-a, când intraserăm la liceu în Buzău. Într-o seară ne-am sărutat scurt pe buze și i-am observat ochii căprui închis, în care i se rătăcea conturul pupilelor. Pe 14 februarie, când ne plimbam de mână pe lângă Palatul Comunal, s-a apropiat un tip de noi și ne-a întrebat dacă-i OK să ne facă o poză de „Ziua Îndrăgostiților”. Mai târziu, mi-au dat de veste colegii că o fotografie cu mine și-un băiat e expusă în vitrina de la sediul unui partid politic. Capetele noastre, într-un nor în formă de inimă. Am învățat împreună pentru bacalaureat, ne-am ținut de mână când am citit notele de pe tabelul din curtea liceului, când am verificat rezultatele admiterii la facultate, la înmormântarea tatălui lui și după ce ne-am găsit primele joburi. La 25 de ani, într-o seară, am înțeles că ne-am plictisit de noi și nu mai aveam răbdare unul cu celălalt. Așa că ne-am despărțit.

Trenul ajunge la Vadu Siret, în Ucraina. De aici o să iau trenul spre Cernăuți. Mă ridic, iar controlorul, un bărbat durduliu, se apropie iute: „Mai așteptați, mai așteptați, că vin ei!”. Aflu de la el și că sunt singurul pasager. Mă așez pe scaun și repet „ei” de două ori în gând, nedumerită. Apare un bărbat blond în uniformă de camuflaj, care vorbește precipitat. Înțeleg doar „ucrainscoiu” și presupun că mă întreabă dacă știu ucraineană, dar nu răspund. Nu dau din cap, nici măcar nu clipesc. Aud și glasul unei femei: „Vorbiți ucrainește?”. „Alfabetul”, zic. „Și câteva cuvinte. Știu să citesc”. În timp ce ea traduce, zâmbesc, pentru că-mi dau seama că îmi tremură vocea. Bărbatul mormăie și-mi face semn să cobor, apoi iese din vagon cu brațele musculoase depărtate, de parcă ar căra două găleți de apă. Ridic valiza și îl urmez în gară, unde mă așez pe-un scaun din sala de așteptare pustie și scot pașaportul din geantă. 

Drumul spre Cernăuți durează o oră și jumătate, iar de aici iau al treilea șir de vagoane. Citesc pe plăcuța trenului: Чернівці -Львів, Cernăuți - Liov, și mă înveselesc pentru că deslușesc literele.

13 septembrie 

E forfotă la Universitatea Catolică Ucraineană din Liov, care cuprinde facultățile de științe umaniste, sociale și teologie. Profesorii și studenții se pregătesc pentru deschiderea anului școlar. La doi pași de clădirea care seamănă cu birourile unei companii multinaționale, se zărește o biserică. Myroslav Marynovych, prorectorul, coboară cu liftul în hol. Ca să mă uit la el, la înălțimea mea de 1 metru 59, trebuie să-mi țin capul pe spate. Marynovych are 70 de ani, e proaspăt bărbierit și poartă o mustață deasă. În noiembrie 1976, a devenit unul dintre fondatorii Grupului Helsinki din Ucraina Sovietică, organizație pentru apărarea drepturilor omului, a treia apărută în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), după cele de la Moscova și Vilnius.    

Marynovych a studiat electrofizica la Universitatea Națională Politehnică din Liov și a fost, pe rând, traducător de limbă engleză la o fabrică și editor tehnic la un jurnal de specialitate din Kiev. Până l-a dat afară conducerea jurnalului, la ordinele KGB, fiindcă vorbise de rău regimul comunist și era membru al grupului de disidenți. O perioadă a fost șomer. Apoi, câteva zile, înainte să fie arestat, a lipit afișe publicitare pentru o firmă de construcții. 

Într-o zi din ’76, Marynovych se plimba cu un prieten pe o stradă din Kiev. S-au întâlnit cu una dintre persoanele care știau că, la inițiativa scriitorului și filozofului Mykola Rudenko, urma să se pună pe picioare Grupul Helsinki, care să expună Vestului abuzurile din URSS. Când el și prietenul lui au fost invitați în echipă, Marynovych își amintește că au mai chibzuit, știind că ar putea fi oricând arestați. Până la urmă, i-au oferit lui Rudenko sprijinul lor. În organizație au fost în jur de 40 de persoane, mai ales scriitori, absolvenți de Drept și jurnaliști. Marynovych spune că și-a asumat rolul de activist pentru că a simțit că era nevoie de o schimbare în viața lui și a celorlalți ucraineni. „Suportasem destul minciuna oficială. Era imposibil să fii un cetățean loial al țării și în același timp să-ți păstrezi respectul de sine. Nu voiam să trăiesc așa”, povestește în biroul lui de la universitate, cu pereți albi. Mă surprinde că, în loc să se încrunte, zâmbește din când în când. Își amintește cum vedea în tinerețe viitorul Ucrainei Sovietice.  „Atunci nu puteam să cred că acest sistem construit pe bază de ură și violență o să existe în continuare. Îmi era clar că se va prăbuși, dar nu știam când și am preferat să fac parte din opoziție”. Își dă seama că a uitat să-mi ofere apă sau cafea și se scuză. Are multe pe cap astăzi, la deschiderea anului școlar. 

În aprilie 1977, Marynovych a fost arestat la Kiev. Avea 28 de ani. În noaptea de dinainte, dormise la un prieten, iar dimineața a sunat cineva la ușă. Când au deschis, au dat buzna în casă mulți oameni. I-au arestat, i-au acuzat de „agitaţie şi propagandă antisovietică” și i-au dus întâi într-un birou pentru primul interogatoriu, după aceea la o închisoare KGB din centrul Kievului. Când și-a dat seama că nu va scăpa, lui Marynovych i-a fugit mintea la familia lui. Sentința a sosit după aproape 12 luni de închisoare: șapte ani de muncă forțată și cinci ani în exil.

L-au trimis întâi în Perm-36, un lagăr de muncă silnică pentru prizonieri politici din Munții Ural, înființat pe vremea lui Stalin. Patru barăci de lemn. 1.000 de locuri, cinci rânduri de garduri, două dintre ele cu sârmă ghimpată și încă două la fel în curtea interioară. Acolo, Marynovych a încercat să se adapteze repede la noua lui viață și încă din primele zile a participat la proteste și la greva foamei. „Deținuții m-au primit cu bucurie; de fapt, eram primul membru al Grupului Helsinki din lagăr. Știau deja despre existența unor astfel de grupuri și despre arestarea membrilor lor”. 

La Perm-36, deținuții se sprijineau unii pe alții prin discuții și proteste. Greva foamei era una dintre cele mai frecvente forme de opoziție, mai ales când un prizonier era lovit de gardieni. Marynovych n-a fost bătut, însă tortura psihică era suficient de dureroasă, spune el. În timpul primei greve, de 20 de zile, l-au hrănit forțat cu terci lichid printr-un furtun de plastic pe care i l-au băgat prin gură în stomac. „Au fost multe lucruri dificile, dar probabil cea mai grea a fost presiunea psihologică din partea KGB”, care voia să-l descurajeze să mai participe la proteste. „Această organizație cunoștea slăbiciunile umane”, povestește bărbatul. „În închisoare, ai momente de disperare. Ești ba sus, ba jos. Când ajungi jos, e periculos, pentru că devii vulnerabil în fața ofițerilor”. 

Prin 1980, la doi ani de când se afla în lagăr, el și alți condamnați au refuzat să mai muncească, din solidaritate cu un prizonier bătut de un gardian. Dacă nu lucrau, ofițerii îi duceau la carceră, în celule izolate, unde primeau porții mici de mâncare și dârdâiau de frig. O dată la 15 zile, paznicii îi întrebau pe toți dacă au de gând să muncească. După vreo două luni, Marynovych n-a mai putut continua greva. Când a fost întrebat dacă se întoarce la treabă, a acceptat. Chiar șeful lagărului i-a dat de lucru: să mute un morman de sârmă ghimpată dintr-o parte în alta. „Nu avea niciun sens”, își amintește Marynovych. 

Prorectorul se întrerupe și anunță șoferul că va avea nevoie de mașina instituției, pentru o altă întâlnire. Mă întreabă dacă știu pe cineva din oraș și dacă poate să mă ajute cu ceva, apoi se oferă să mă lase în drumul lui la o stație de tramvai. 

Continuă să-mi povestească despre sârma ghimpată și cum a mutat-o, pentru că nu voia să se întoarcă la carceră. Îl durea tot corpul de la înțepături. În timpul ăsta, ofițerii i-au adus la o fereastră pe protestatari unul câte unul, să-l vadă muncind. La conferințe sau în articolele lui, Marynovych vorbește adesea despre acest episod, fiindcă i se pare un exemplu bun pentru a descrie un moment de slăbiciune, cum a fost acela în care el a renunțat la grevă: „Oamenii nu rămân constant la fel de puternici. Eșecul și degradarea pot apărea uneori, dar trebuie să-ți spui că asta nu va dura pentru totdeauna și că vei fi puternic din nou”, spunea el într-un interviu de acum vreo două decenii*.  

Mai bine de un an și jumătate dintre cei șapte petrecuți în lagăr, Marynovych a supraviețuit în carceră. După aceea, au urmat trei ani de exil într-un sat din Kazakhstan, unde i s-a alăturat soția. I-a plăcut să trăiască în satul acela unde lumea era preocupată mai degrabă de familie și de munca din gospodărie decât de politică. În camera lui de-acolo crede că a fost mai liniștit decât alți foști disidenți despre care a aflat că locuiau printre infractori. A muncit ca tâmplar, sub supravegherea KGB-ului, iar anii au trecut fără violențe. A revenit cu soția în Ucraina în 1987, doi ani mai devreme decât prevedea hotărârea de condamnare, datorită reformelor lui Mihail Gorbaciov, pe atunci secretarul general al Partidului Comunist al URSS, care au dus treptat la dizolvarea Uniunii Sovietice. „Țin minte discuțiile noastre din închisoare; ne-am gândit că, dacă se prăbușește guvernul sovietic, cele care vor veni vor fi mai înțelepte și mai morale”, îmi spune Marynovych. „Nu s-a întâmplat așa”. 

14 septembrie

Prin tălpile tenișilor simt piatra cubică care acoperă străzile din centrul Liovului. E plin de terase și de clădiri ca cele din Polonia și Cehia. Sunt mai îngrijite decât construcțiile din centrul vechi al Bucureștiului. Liov pare rupt de gările dărăpănate ochite din tren și de cuvântul „sărăcie”, cu care asociam inevitabil Ucraina. Trec pe lângă o mulțime de catedrale și biserici: greco-catolice, ortodoxe, romano-catolice. E ușor să te pierzi prin oraș cu hărți desenate în agendă, mai ales dacă îți iei drept punct de reper vreo biserică. O ploaie nervoasă îmi întrerupe hoinăreala, așa că mă adăpostesc cu niște necunoscuți sub o umbrelă de la terasa unui restaurant. Mă întreb ce-i poate uni pe niște oameni care nu s-au întâlnit niciodată. 

În ’82, când Marynovych era deja închis, Doina Cornea, o femeie de 53 de ani, slabă și mică de statură, trimitea prima scrisoare în Germania, la Radio Europa Liberă. Postul difuza emisiuni anticomuniste, transmise și ascultate pe ascuns în România socialistă. Cornea, care lucra ca profesoară de franceză la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, îi îndemna pe profesorii din țară să-i obișnuiască pe elevi și studenți „să gândească mai liber, mai curajos, mai conştient, mai generos”. La scurtă vreme după aceea, și-a pierdut slujba. I s-a propus să fie bibliotecară, dar a ales să iasă la pensie. A continuat să redacteze scrisori pentru Europa Liberă, iar până la Revoluție a ajuns la aproape 30. În 1988, a strecurat în corpul unei păpuși, pe care a reușit să o  trimită peste graniță, un mesaj adresat chiar lui Nicolae Ceaușescu. Îi cerea fie să renunțe la putere, fie să asigure pluripartidismul. Un an mai târziu, casa ei din Cluj era supravegheată de securiști. „Am înaintat în stradă, dar abia făcusem doi pași, când (n.r. – un securist) m-a apucat cu brutalitate de braț și a încercat să mă împingă în curte. M-am ținut de gard, dar eram trasă cu atâta forță, încât am rămas cu scândura în mână. Pe urmă m-a împins și am căzut pe ciment”, a povestit Doina Cornea într-un interviu în 1990**. Voia o schimbare în România, la fel cum își dorea Marynovych în Ucraina. Cei doi nu s-au cunoscut. 

După Revoluție, Doina Cornea a intrat în Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), printre liderii căruia era viitorul președinte al României, Ion Iliescu. Ea și alți membri și-au dat demisia la scurtă vreme, după ce au aflat că CFSN urma să devină partid politic și să participe la alegerile legislative. A fost unul dintre fondatorii Grupului pentru Dialog Social, ONG care promova drepturile omului, însă în societatea civilă post-decembristă n-a mai fost la fel de vocală ca înainte de Revoluție. S-a retras din spațiul public și a dat puține interviuri în următorii ani, pentru că, spune ea, obosise. „Politica în România se face în modul cel mai nemodern”, declara pentru BBC Romania, în 2007. În același an, la TVR Cluj, îmbrăcată cu un pulover verde și tunsă scurt, a povestit despre fericire: „Înseamnă a învăța cum să înfrunți necazul, ca să nu te lași alterat pe dinăuntru și să ieși cumva învingător, ridicându-te deasupra”.

15 septembrie

URSS s-a destrămat în ’91 și Ucraina și-a declarat atunci independența. Marynovych a refuzat să intre în politică: „Vedeam mulți oameni entuziasmați de dezvoltarea politică din viitor a Ucrainei. Dar nu vedeam abilitatea oamenilor de a construi o țară nouă, pentru că aveau în minte vechile planuri cvasi-sovietice”, îmi spusese în biroul lui cu două zile în urmă. „Voiam să îi ajut să-și schimbe planurile. De asta am început să lucrez ca jurnalist și m-am dus apoi în instituții educaționale”. 

Marynovych a crescut într-o familie greco-catolică, însă până să-l întreb, n-a povestit despre asta sau despre rolul pe care l-a jucat religia în viața lui cât a trăit în Gulag. Acolo, credința a fost unul dintre lucrurile care l-au ajutat să rabde suferința. Și-a dorit să învețe mai multe despre libertatea religioasă, iar în 1996 a primit o bursă de la Universitatea Columbia din New York. La scurtă vreme, întors în orașul natal, a fondat la Liov Institutul Religiei și al Societății la Academia Teologică, devenit ulterior Universitatea Catolică Ucraineană. Instituția e privată; în 2017-2018, la Facultatea de Științe Umaniste, la Filologie, taxa a fost 19.000 de grivne, aproximativ 618 euro. Universitatea e afiliată cu Biserica Greco-Catolică Ucraineană, care, în ultimii ani, a criticat public faptul că acolo predă un activist LGBTQ, că sunt programe de studii de gen și că o parte din bani vin și de la Fundația „Renașterea” a miliardarului filantrop George Soros, susținător al așa-numitei societăți deschise. Într-o scrisoare publică, Marynovych a răspuns că Biserica n-ar trebui să dojenească Universitatea, din moment ce în parohiile catolice și în episcopii există cazuri de homosexualitate și chiar pedofilie.  

După ce-am încheiat interviul, am urcat cu Marynovych  în mașina universității și el l-a rugat pe șofer să oprească întâi la o stație de tramvai din centru. Pe drum, Marynovych m-a întrebat dacă am mai fost în Ucraina și i-am răspuns că nu. Probabil o să revin, mi-a spus, pentru că sunt „tânără și curajoasă”. M-am gândit că voia să fie politicos, din moment ce tocmai curajul știam că-mi lipsește, iar plecarea asta într-o țară vecină cu România n-avea alte obstacole decât grijile din mintea mea.

16 septembrie

E duminică. Ploaia a rămas în oraș. Mă plimb pe străzile Liovului într-un hanorac cu glugă și mă simt mai singură decât înainte de plecare. Mă îngrijorează că aș putea ca în călătoria asta să-mi adâncesc izolarea, și față de mine, și față de ceilalți. Mă descurajează privirile nedumerite ale oamenilor de pe stradă când îi rog să-mi dea indicații. Unii vorbesc doar ucraineană, rusă și polonă, străine mie. Mă înveselesc când alții, mai puțini, îmi răspund în engleză. Mă descurajează și taximetriștii care mă suprataxează doar pentru că sunt turistă. 

Intru, de curiozitate, în Biserica Greco-Catolică „Sfântul Andrei”, de unde răzbate o slujbă. Rămân lângă ușa deschisă, pe unde pătrunde un aer rece și-un miros de pietre ude. Mi-ar plăcea să înțeleg ce cântă toată lumea. Chiar dacă e o limbă necunoscută, mă simt aproape de cei de aici. N-am mai fost de cel puțin un an într-o biserică. Îmi amintesc cum, în copilărie, deși familia era ortodoxă, mă lua bunica de la Comănești la diverse biserici din oraș, când la catolici, când la ortodocși, când la adventiști. Mă gândesc la ce spunea Marynovych: că nu ești la fel de puternic în fiecare moment. Mai devreme mă simțeam slăbită, acum mă ajută să văd că oamenii sunt aici pentru binele personal și totodată comun. Poate că și într-un lagăr de muncă, dacă te zbați nu doar pentru binele tău, ci și al altora, suferința e mai ușor de îndurat.  

17 septembrie   

Mă întâlnesc cu Taras într-un pub, după cinci ani în care am vorbit doar scurt pe Facebook de câteva ori. După ce a locuit trei ani în Polonia, nu are idee acum dacă întoarcerea e definitivă. Dintre prietenii lui, însă, cei care au ales pentru o vreme o altă țară, au rămas acolo. Nu-i judecă. „Dacă un om se simte ca acasă la Londra, înseamnă că e locul potrivit pentru el”, îmi spune. „Nici nu mai știu dacă mă întristează faptul că pleacă prietenii mei din România sau dacă pur și simplu mă îngrijorează nevoia oamenilor de a-și găsi un alt drum, departe de țara lor”, îi răspund. Acum nu știm că, peste șase luni, la alegerile prezidențiale, Volodimir Zelenski, un actor de comedie de 42 de ani, va deveni președintele Ucrainei. Și nici ce schimbări vor urma sau cum le vor modela ele viețile oamenilor. 

După ce mă despart de Taras, îi scriu mamei că, deși am bilet până la București, o să cobor la Buzău. Oricât de singură o să mă simt uneori, cred că o să am întotdeauna la cine să mă întorc: la familie, la prieteni și, cine știe, la oameni pe care încă nu i-am cunoscut. 

20 septembrie

Sunt mulțumită că am avut o călătorie doar a mea. Întâlnirea cu Marynovych m-a ajutat să-mi dau seama că în situațiile dureroase e în regulă să te simți mai slab. El poate să zâmbească în timp ce povestește întâmplări din lagăr și exil, pentru că a trecut timpul, iar suferința s-a mai estompat. În ’91, dacă aș fi fost născută și aș fi știut ce înseamnă disidența, poate că mi-ar fi vorbit despre altă amintire decât cea cu mormanul de sârmă ghimpată sau poate că viața în exil i s-ar fi părut mai copleșitoare față de cum și-a amintit-o mai târziu.

De fiecare dată când trec printr-o situație dureroasă, am senzația că o să sufăr pentru totdeauna. Probabil că acum, după 25 de ani, o să învăț să accept mai ușor durerea, suferința și singurătatea. Mi-e încă frică de ele, dar cred că pot să le îndur. 

Iau trenul de la Liov la Cernăuți și trenul de la Cernăuți la Vadu Siret. La graniță, un alt bărbat în uniformă de camuflaj mă interoghează.

— Ce e în geantă?

— Haine.

— Arme, droguri?

— Nu cred, îi răspund relaxată. Dar el n-are nicio reacție.

— Țâgări?

— Nu, nu fumez.

— Puțân, da?

— Deloc.

— Nu se poate! râde el.  

Urc în trenul de București, mă așez pe scaun și îmi întind picioarele. Îmi trece prin minte că bunicii mei m-ar fi putut plimba de mână prin parc, cum făceau bunicii altor copii. Mă întreb dacă au fost zile în anii ’90 când mama și tata nu se gândeau de unde să împrumute bani până la următorul salariu. Nu mai știu. Știu doar că deseori mi-e greu să accept că o parte din viața mea a fost diferită de cum mi-aș fi dorit: alături de părinți mulțumiți de ceea ce-mi pot oferi și de bunici care să se ajute, în loc să se lovească. Alături de prietenele mele, care să fi rămas în țară. 

Până acum am învinuit România pentru despărțirile temporare sau definitive și pentru neîmplinirile apropiaților. Mi-am spus că din cauza ei ne lipsesc răbdarea, banii, afecțiunea. Și că o să ne mai chinuim să scăpăm de cicatricile păstrate din comunism, inclusiv noi, cei care nu l-am trăit direct, dar le-am moștenit. Încep să cred însă că, indiferent cine o să conducă țara, o să existe mereu o opoziție morală, venită de la cei lipsiți de putere politică, dar încă plini de nădejde. Înainte de călătoria în Ucraina, mă așteptam ca Marynovych să-mi vorbească mult despre nemulțumirile și furiile lui. Să-mi spună, înainte de toate, că, după căderea comunismului, a trăit cu un trecut apăsător, într-o țară în care schimbările politice și economice sunt departe de cele pe care le aștepta. Dar el n-a făcut nimic din toate astea. S-a împăcat cu realitatea, cu poverile din trecut și cu prezentul imperfect. A făcut și încă face tot ce ține de el ca să fie mai bine acasă. 

Se întunecă, trenul oprește în gara din Buzău, unde mă așteaptă mama. Cobor fără să privesc în urmă și târăsc valiza până la ea. „Măi, mamă, cum te-ai dus tu singură acolo?”, mă întreabă cu blândețe.