Disco Titanic începe cu o discuție etilică despre imobilele retrocedate clanurilor țigănești din Timișoara, despre inferioritatea moldovenilor+oltenilor în raport cu timișorenii și despre posibilitatea unei republici independente bănățene, și sfârșește cu o lungă incursiune în Croația contemporană, încă sfâșiată de traumele războiului civil din anii ‘90. După cum sugerează cele două secvențe, Disco Titanic este un roman foarte politic, având ca obiect nu doar România comunistă/ postcomunistă, ci întregul bazin balcanic de fantasme și nevroze. 

Într-un fel, Disco Titanic e „continuarea” romanului Noapte bună, copii! (2010), unul dintre preferatele mele în materie de proză scrisă după 1989. Cele două cărți formează, după cum observa și Mihaela Ursa, un diptic, având mai multe puncte comune, dincolo de unele personaje (Leo, central în Noapte bună, copii!, e menționat în treacăt în primele pagini din Disco Titanic, iar Radu Pavel Gheo însuși apare incidental ca personaj în ambele volume – de astă dată într-o scenă de o autoironie care face toți banii). 

În primul rând, e vorba de fascinația lui Radu Pavel Gheo pentru cultura (muzicală, dar nu numai) a anilor ‘80 din zona de graniță a Banatului românesc cu Iugoslavia. Această fascinație, tematizată și exploatată în amândouă romanele, este cât se poate de firească pentru cineva născut, precum autorul, în 1969 la Oravița, la granița cu sârbii. Pe atunci Iugoslavia era, la nivelul bunurilor de consum și al culturii pop, țara cea mai occidentală din blocul comunist. Spre deosebire de România, Iugoslavia avea un sistem deschis de granițe, permițând populației să călătorească și să muncească în RFG. Gumele ei de mestecat erau la ani lumină de inenarabilele Balonca românești, deasupra țigărilor sârbești levita doar Kent-ul, iar muzica avea o diversitate pe care în anii ‘80 România o experimenta doar în materie de cozi, iar cele trei televiziuni iugoslave ofereau norocoșilor români de pe graniță (în București se prindeau doar bulgarii) sclipiciul culturii de consum vestice, cu preluări de pe MTV și cu maratonuri de filme (de la westernuri la soft porno) care durau zile în șir. 

În al doilea rând, cele două romane au în comun schema generală – aspirația unor adolescenți din România comunistă către Occidentul reprezentat de America (în Noapte bună, copii!) și de Iugoslavia (în Disco Titanic), urmată de dizolvarea visului sub acizii realității. 

În al treilea rând, apare în amândouă romanele o combinație de realism și de fantastic. În Noapte bună, copii! evenimentele erau raportate la o „ramă” având ca personaje pe Sf. Petre și pe Dumnezeu, coborâți printre oameni ca drumeți anonimi și înfruntându-se indirect cu diavolul reprezentat de falsul filantrop Dunkelman. În Disco Titanic războiul civil din Iugoslavia este pus pe seama diavolilor, personajul unui bătrân securist din București care-l corupe pe protagonist poartă numele dom’ Vergil (la fel ca ghidul turistic din Divina Comedie), iar un soldat bosniac revine după toate aparențele din morți pentru a se răzbuna. În mod normal nu găsesc prea apetisante astfel de combinații între realism și simboluri teologice, mai ales că proza română de după 1989 e plină de securiști-diavoli și de romanele proaste care-i conțin. Realitatea este întotdeauna mai complexă decât o simplă luptă între bine și rău. Doar că Radu Pavel Gheo dă întregii  afaceri un aer de basm care, în loc să scadă complexitatea poveștii și a personajelor, o potențează și servește de minune (sic!) aerului de melancolie generală. Asta se întâmplă mai ales în Noapte bună, copii!. În Disco Titanic elementul realist este totuși dominant, fantasticul fiind mai discret. 

Protagonistul din Disco Titanic este un prosper om de afaceri al zilelor noastre, cu o biografie tipică pentru ambiguitatea morală a moștenirii comunismului: erou al revoluției din decembrie 1989 și, înainte de asta, colaborator al Securității (în realitate, ambele aspecte sunt mai curând gri: erou ajunsese mai mult din întâmplare, iar de turnat nu apucase să toarne pe nimeni, deși semnase un angajament la presiunea unui ofițer). Romanul îi acoperă biografia de-a lungul a mai bine de două decenii. Povestea nu este liniară (nu era nici în Noapte bună, copii!) și se citește cu pasiune. În literatura actuală Radu Pavel Gheo are un dar unic de a construi personaje (în special feminine) și povești (pline de suspans narativ și valorificând întreaga gamă emoțională). După capodopera revizionistă fantasy Fairia (2004) și după extraordinarul Noapte bună, copii!, Disco Titanic este a treia contribuție de neratat a lui Radu Pavel Gheo la ceea ce se scrie acum în România. 

Radu Pavel Gheo, Disco Titanic, Editura Polirom, 2016, 464 pag.

Foto: o poză cu o Timișoară ceva mai veche