Carte / Thriller

Când crima și cultura își dau mâna

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 22 iunie 2020

Donna Tartt e genul de autoare care publică o carte de +600 de pagini o dată la 10 ani. Aceste cărți ajung inevitabil pe lista de best-sellers și toată lumea vorbește despre ele. Istoria secretă este primul ei roman, apărut în 1992, și cel mai bun de până acum. Celelalte două, Micul prieten și Sticletele, au fost traduse și ele. Sticletele a primit Premiul Pulitzer în 2014 și a fost ecranizat anul trecut. Toate aceste romane au în comun o structură de mystery peste care este placată o construcție sofisticată literar și cultural. Partea de thriller are rolul de a propulsa acțiunea, pe când partea de literary fiction mută ținta într-un plan mult superior ambițiilor din literatura de consum standard. 

Istoria secretă este la bază un roman polițist, un whydunnit: știm de la primele pagini cine moare și cine este criminalul, rămâne doar să descoperim motivele care au dus într-acolo. Decorul cărții este un colegiu de elită de pe coasta de Est a Statelor Unite. Protagoniștii – un grup de studenți care studiază limbi clasice cu un profesor excentric, pentru care Platon este mai real decât tot ce poate fi citit în ziare. Structura de clasă pe care romanul o pune în discuție este scoasă în evidență de naratorul construit de Donna Tartt: un tânăr din California, mult mai sărac decât bogații lui colegi și mult mai puțin sofisticat decât aceștia. El este un fel de Nick Carraway, naratorul din Marele Gatsby, care se plimbă ca un pion neînsemnat prin lumea de sticlă colorată a bogătașilor. La fel ca Nick, el începe prin a fi fascinat de această lume și sfârșește prin a-i descoperi goliciunea.  

Istoria secretă

Donna Tart, traducere de Magda Groza
Litera
2020

În Statele Unite, ca și în Marea Britanie, studiile clasice (greaca veche și latina) stau la baza educației elitelor. (Unul ca Boris Johnson, educat la colegiul Eton, poate că nu știe pe ce lume se află, dar cu siguranță își cunoaște autorii clasici și poate cita zile în șir din ei.) Sau mai bine zis au stat, pentru că tendința pragmatică din ultimele decenii este de a le reduce rolul. Însă ele continuă să semnaleze o diferență de clasă. În Istoria secretă, naratorul Richard Papen alege să studieze greaca și latina nu din rațiuni pragmatice (studiile clasice sunt inutile din perspectiva viitorului în care va trebui să-și câștige existența), ci pentru că aceste limbi moarte îi flutură prin fața ochilor iluzia unui statut social la care altfel nu poate ajunge. Familia lui nu-și permite să-i plătească colegiul, așa că Richard depinde de o bursă (detaliu umilitor pe care-l ascunde de ochii celorlalți). Pe scurt, Richard este un outsider care ar face orice pentru a fi acceptat în cercul select al profesorului Julian Morrow de la colegiul Hampden. Iar acest „orice” îi și declanșează drama. 

Asocierea studiilor umaniste cu crima nu este o temă originală. În Rope, filmul lui Alfred Hitchcock din 1948 (inspirat însă de un caz real), doi studenți la Harvard îl ucid pe al treilea pentru a-și demonstra că pot; crima lor este o crimă „artistică”, săvârșită de doi esteți care, îmbătați de filozofia lui Nietzsche, se consideră deasupra măruntelor convenții sociale. 

Există mai multe legături explicite între Rope și Istoria secretă (personajul profesorului carismatic – interpretat în film de James Stewart –, câteva personaje gay etc.).  Dar romanul Donnei Tartt analizează nu atât impulsul amoral care duce la crimă, cât consecințele crimei asupra unui grup de oameni. Crima – de fapt crimele – introduc în sistemul lor perturbații la prima vedere insesizabile, dar care cu timpul vor sfârși prin a dărâma toate piesele de pe tablă. Felul elaborat, în același timp palpitant și subtil psihologic, în care Donna Tartt construiește acest proces autodistructiv îi transformă romanul într-un must read.

Istoria secretă cuprinde un lung șir de aluzii culturale a căror descifrare este un roman polițist în sine. Am amintit deja Marele Gatsby. Îl mai amintesc și pe Sherlock Holmes, cu care Henry Winter, personaj misterios și opac aflat în centrul grupului de studenți clasiciști, este comparat în trecere. De fapt, autoarea sugerează printre rânduri că o comparație mai potrivită ar fi cea cu Moriarty, adversarul genial și malefic al lui Sherlock. Supranumit „Napoleon al crimei”, Moriarty este la bază profesor de matematică. Henry este și el genial, ca Sherlock și Moriarty, dar această calitate nu face din el un personaj moral. Dimpotrivă, îi dă iluzia – distructivă nu doar pentru el – că e suficient să-l citești pe Platon în original pentru a te ridica deasupra plebei. Istoria secretă ne reamintește, printre altele, că lucruri aparent incompatibile precum cultura și crima pot merge cu ușurință mână în mână. De fapt, pentru a ne reaminti acest lucru e suficient să privim statuile care se prăbușesc în ultimele zile.  


Fotografie principală de Jose Antonio Gallego Vázquez, via Pexels

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK