Cum reușește un artist să îmbine practica sa cu inteligența artificială, într-o lume inundată de imagini create cu ajutorul deepfake și în era post-adevăr? De ce sunt fascinați oamenii de pepenii de la Dăbuleni? Cum schimbă noile tehnologii felul în care ne uităm la imagini, dar și cum ne raportăm la propria persoană? Am încercat să răspundem la aceste întrebări cu ajutorul unui artist vizual care a ajuns să facă valuri pe social media datorită unor imagini cu lubeniță.

Poate că și tu, ca și mine, te „plimbai” noaptea prin reel-uri, când, deodată, ai văzut ceva de la care nu-ți mai putea lua ochii, ceva aproape bântuit, la granița dintre vis și realitate. Da, vorbesc de AI-urile cu pepeni de la Dăbuleni. Când am văzut primul video de genul ăsta (niște bărbați care joacă biliard cu lubenițe într-un birt), am crezut că sunt pe bune. Apoi, am intrat într-un wormhole. Din dorința de a înțelege mai multe despre ce e în spatele acestor video-uri, dar și de a vorbi despre cum începe AI-ul să se strecoare din ce în ce mai mult în feed-urile noastre, am mers direct la sursă.

Mihai Grecu este artist vizual și regizor român, absolvent al Le Fresnoy, care trăiește și lucrează între Paris și Cluj-Napoca. Practica sa se situează între cinema experimental și imagini generate pe computer, explorând viziuni onirice, alegorii politice și obiecte suprarealiste. Laureat al Premiului Sindicatului Francez al Criticilor de Film, lucrările sale au fost prezentate și premiate în festivaluri internaționale (Rotterdam, Montreal, Videoformes Clermont-Ferrand, Videobrasil) și în expoziții importante (Grand Palais, Cube, Ars Electronica etc.). Am stat de vorbă cu el despre fascinația sa pentru pepeni, post-adevăr și inteligență artificială.

Primul lucru la care m-am gândit când am dat de munca ta este că e un fever dream complet. Poți să vorbești puțin despre asta, cu ce intenție creezi imagini?

Da, îmi place comparația. Cred că multe dintre imaginile mele vin dintr-o contopire între realitate și metafora. Trăim într-o epocă a post-adevărului și aceste imagini sunt în ton cu această tendința actuală. Eu lucram pe aceste subiecte cu mult înainte să devină răspândite la o scară largă. Vreau ca spectatorul să se piardă în această febră a post-realului și să se întrebe oare ce există și ce nu exista într-o imagine. Sau măcar să încerce să înțeleagă gradul de veridicitate a unei imagini. În legătură cu aspectul suprarealist, AI-ul e ca un somn comun al umanității, iar eu încerc să iau din visul ăla și să arăt lumea așa cum se visează ea însăși.

Faci artă cu AI de mai mult timp, dar ai rupt internetul cu pepenii de la Dăbuleni. De unde pornește fascinația pentru pepeni?

În fiecare vară în România sunt pepeni peste tot: la piață, pe marginea drumului, în supermarketuri... Și cumva toți acești pepeni vin de la Dăbuleni. Este fascinantă această supraabundență a pepenilor de Dăbuleni. Parcă pepenii se inserează în toate aspectele vieții românilor în timpul verii. De acolo au venit aceste idei: arhitectura-pepene, mașina-pepene, biserica-pepene etc.

În plus, faptul că lubenițele sunt uneori uriașe și au aceasta formă sferică sau ovală creează impresia că ar putea fi un receptacul universal: practic orice poate fi transportat sau ascuns în lubenițe, orice ar încăpea în ele, și de aici a venit inspirația, plus că îmi place să mănânc lubeniță. Deci urmarea firească era să transpun aceste idei în imagini, și AI-ul e foarte bun în a reprezenta idei suprarealiste într-un timp mult mai scurt decât metodele tradiționale, ca să zic așa (compositing, 3d, machete etc). M-am gândit cum ar trebui să fie Dăbuleniul ca să poată produce atâtea zeci de milioane de lubenițe și am transformat gândurile în imagini.

Pare că mult din ce faci e inspirat și de spațiul rural românesc & contexte religioase, cum a ajuns să te preocupe tema asta & ce alte lucruri te mai inspiră?

Da, vine tot din copilărie, pentru că am crescut la țară. Satul păstrează o formă de mitologie care continuă să ne bântuie, chiar dacă trăim în orașe. Religia, credința, superstițiile, sunt forme de comunicare și au un limbaj vizual extraordinar. În România, spiritualitatea se amestecă mereu cu grotescul, cu absurdul, cu politicul. Îmi place și mie să deschid cutia Pandorei din când în când.

Pe lângă aceste teme, lucrez demult și pe o tematică mai apropiată de science fiction: anume apariții ale altor dimensiuni în lumea noastră, „glitch in the matrix” cum se zice. Unele dintre filmele și imaginile mai vechi sunt pe tema asta. Mai este și tematica ecologică, colapsul climatic: observ cum viziunile distopice din literatură sau arta secolului trecut devin realități cotidiene.

Ce presupune munca ta cu AI-ul & când ai început să lucrezi cu AI?

Lucrez cu AI-ul de mai mulți ani, din 2019, dar interesul pentru imagini de sinteză, simulate, îl am de mult, de prin 2003. AI-ul e pentru mine un instrument foarte eficient de reprezentare al imaginilor mentale. Îl folosesc ca să reconstitui trecutul care nu mai poate fi filmat, să refac imagini care au fost șterse sau viziuni metaforice și alegorii. Îi dau date istorice, texte, fotografii de arhivă și văd ce visează, după care prelucrez ceea ce AI-ul produce.

Are și el multe limitări, pe lângă cenzură inerentă din partea companiilor care produc modele, bias-uri, erori și lipsă de coerență, chestiuni de copyright etc, dar în general rămâne un instrument foarte performant. Pentru cine crede că e de ajuns să dai un prompt din 5 cuvinte și să ai o imagine sau un video coerent de la început, îi asigur că nu e chiar așa de simplu. În AI e nevoie de zeci de iterații și teste până să obții un rezultat de calitate. Nu vorbesc de faptul că dacă lipsește o idee sau un concept interesant de la început, AI-ul nu o să-l inventeze în locul artistului.

Crezi că putem recupera părți ale istoriei noastre prin AI? 

AI-ul poate reconstitui imagini sau video-uri care au fost pierdute, dar în același timp poate și inventa ceva ce n-a existat niciodată. Poți vedea un oraș dispărut, poți recrea o voce, poți fabrica imaginea unui om șters din arhive. Dar în același timp, te obligă să te întrebi: de ce ai vrea să readuci (la modul audiovizual bineînțeles) la viață pe cineva… din nostalgie, din vinovăție, sau din dorința de control etc? Depinde și de cine are controlul asupra AI-ului și de intențiile acelor persoane. Și până la apariția AI-ului depindea cine avea controlul asupra arhivelor și asupra discursului media, doar că acum aceste persoane sau organizații pot altera informația istorică într-un mod mult mai drastic și rapid. Așadar e mai degrabă o chestiune de etică și de monopol al algoritmilor AI…

De unde vine obsesia cu figuri politice, mai ales dictatori?

Am copilărit în timpul dictaturii lui Ceaușescu, într-o lume în care liderul era omniprezent. De fapt prima mea interacțiune cu „media” a fost portretul lui Ceaușescu, după care a urmat televizorul cu „Cântarea României” sau „Racheta albă” . Când ai o copilărie cu portrete oficiale pe pereți, când cânți imnul la școală în fiecare dimineață, figura dictatorului devine aproape mitologică. Pe lângă asta, cealaltă obsesie e cu Coreea de Nord pentru că și Kim Il-sung mi-a marcat copilăria prin întâlnirile bilaterale cu tovarășul, era într-un fel imaginea fascinației exotismului la vremea aceea, iar ceea ce mi se pare și mai ciudat e că după 35 de ani, Coreea de Nord este un fel de ucronie, un fel de viziune a României dacă Ceaușescu ramânea la putere. În filmele mele prezint viziuni în oglinda deformatoare ale acestor figuri; sunt reflecții ale inconștientului contemporan și ale mitologiilor actuale asupra imaginilor și discursurilor de propagandă. Îi transformă în niște holograme, în niște ecouri distopice.

Doar că, în ultima vreme, am impresia ca distopiile acestea devin din ce în ce mai reale și multe persoane din România doresc sa trăiască într-o lume a dictaturii. Post-adevarul și fake news-urile sunt mult mai eficace decât aș fi crezut acum câțiva ani.

Cum crezi că schimbă noile tehnologii (în special tehnologiile deepfake, AI) felul în care ne uităm la imagini & ne percepem pe noi înșine?

Schimbarea e totală. E în primul rând un paradox ontologic: toată lumea urăște AI-ul dar toată lumea îl folosește. Cred că post-adevarul s-a infiltrat extrem de adânc în mentalitatea contemporană. Tot mai mulți oameni pun emoțiile mai presus decât faptele, realitatea istorică nu mai prea are importanță pentru o parte tot mai mare a societății, nu doar în România ci peste tot.

Un exemplu ar fi chiar seria mea cu pepenii. Când ea a devenit virală pe net, am înțeles că pepenele e un simbol universal și poate fi adaptat în funcție de zona geografică la narațiunea care convine fiecăruia : în România, unde e principal un simbol al verii, al sudului, dar multe persoane au interpretat aceste imagini ca și propagandă pro Palestina, alții au legat pepenii de războiul din Ucraina, alții din România au zis că pepenii erau așa de mari doar pe vremea lui Ceaușescu.

Post-adevarul e oglinda fiecăruia. Oamenii cred în ceea ce vor să creadă și nu în ceea ce e documentat ca fiind adevărul.

Cred ca trăim într-o lume foarte foarte diferită de cea din 2016 - 2017 de exemplu, paradigmele s-au schimbat drastic. Este o reîntoarcere a obscurantismului și a mitologiei, care au luat locul informației istorice. Iar rețelele de socializare și AI-ul amplifică aceste curente exponențial.

Trăim într-un Ev Mediu post-internet.

Mulți artiști se tem că AI-ul le va fura munca, tu cum te poziționezi legat de asta?

Prima reacție a celor mai mulți oameni (artiṣti sau nu) e să se poziționeze anti-AI. „AI-ul ne fură joburile /arta”, „AI-ul nu e artă”, „Nu ai talent, de aceea folosești AI-ul” (celebra „you have no skills”) sau pur și simplu  „I hate AI / urāsc Ai-ul” sunt cele mai frecvente reacții la imaginile generate cu AI (sau doar bănuite că ar fi generate cu AI-ul). În primul rând, conceptual vorbind, AI-ul nu fură munca nimănui pentru că nu funcționează după principii umane, deci nu are această noțiune de „a fura”. Este în special vorba despre un proces general de automatizare a muncii cu instrumente AI. Practic e legat de cât de mult persoanele (ființe umane) care au controlul media, politic sau financiar (să le zicem „decision makers”) doresc să automatizeze afacerile lor și în ce scopuri. 

Mediatic vorbind este un moment asemănător cu apariția fotografiei (mulți pictori au urât fotografia când aceasta a apărut) sau cu dezvoltarea internetului și generalizarea tehnologiilor digitale (multe persoane au refuzat cât au putut de mult să folosească e-mailul sau aparatele foto digitale). Orice evoluție tehnologică radicală aduce și multă frustrare pentru cei care au reușit să se integreze într-un sistem economic existent ṣi le e frică de schimbare.

Este foarte ușor sa „copiezi” stilul unui artist cu AI-ul, dar problema principală este compania sau clientul care preferă să copieze cu AI-ul în loc să angajeze sau să consulte un artist (uman). Din nou, este vorba despre factorul uman care are controlul algoritmilor și cum se folosețte de aceasta putere. AI-ul e o evoluție a tehnologiei și este practic imposibil sa te opui acestei realități, uneltele se schimba și mi se pare important ca un artist sa fie la curent cu uneltele timpurilor în care el/ea se situează și creează. Deocamdată AI-ul nu copiază obiecte în trei dimensiuni pentru că lipsește partea de hardware care să producă fizic obiectele, deci deocamdată cei care fac sculptură, instalație, performance sunt mai feriți de AI … dar probabil pentru câțiva ani doar.

Ce înseamnă pentru tine să fii artist azi? 

Pentru mine înseamnă sa încerc să înțeleg cât mai în profunzime lumea-n care trăim. Ca un scanner x-ray,vreau să văd dimensiuni ascunse ale realității. 

De aceea mă fascinează și noile tehnologii pentru că ne fac să descoperim lumea în feluri noi și neașteptate.

Dar a fi artist e și un challenge permanent: cum să rămâi relevant în spațiul artistic cand toate se schimbă atât de drastic și de rapid în permanență.

Pare mai ușor de înŧeles atunci când un artist își găsește stilul „care merge” sau „care place”, după care rămâne în aceeași explorare a acelorași teme sau tehnici vreme îndelungată. În ceea ce mă privește, vreau sa experimentez cu medii artistice diferite, digitale sau materiale, să fac ce îmi place, cu alte cuvinte.

Cu timpul va exista o cristalizare a ceea ce este relevant și important în artă ṣi cultură în general, şi vom înțelege în ce fel AI-ul din momentul acesta va fi influențat istoria artei. 

Vreau să adaug și că AI-ul e în permanentă schimbare: algoritmii de acum 2 luni nu sunt aceiași ca cei de săptămâna trecută, apar modele noi practic în fiecare zi, unele mult mai performante decât cele de săptămâna trecută, e practic imposibil pentru o ființă umană să fie tot timpul cu un pas înaintea acestor algoritmi. Așadar ceea ce mi se pare mai important e conceptul și mesajul din spatele unei lucrări, și pertinența folosirii unei astfel de tehnici.