Bimbos Against Capitalism e o sintagmă pe care poate că ai văzut-o prin gurile de la metroul din București, pe pereții din oraș sau, printre pixeli și algoritmi, pe Instagram. Poate că recunoști fotografiile cu citate ironice suprapuse peste ele sau poate că ai citit substackul Kleilei, artista din spatele proiectului, a cărei identitate nu e dezvăluită, dar lumea o știe după balaclavaua pe care o poartă mereu. Am stat de vorbă cu tânăra artistă despre arta ca formă de activism, tech bros și fotografie.
Articolul face parte dintr-o mini-serie în care am invitat trei fotografe din București să ne răspundă la câteva întrebări și să ne arate cum surprind lumea din jurul lor, printr-o lentilă feministă. Începem, așadar, cu Kleila - Bimbos Against Capitalism.
Klelia are 24 de ani și se descrie ca fiind „chronically online”, asemenea multor persoane din generația Z. Asta cu toate că termenul „Gen Z” nu îi place deloc, pentru că a ajuns să fie pentru ea doar un sinonim al vieții trăite permanent pe internet.
Primele ei lucrări au apărut chiar acolo, printre pixeli și algoritmi: pe Instagram. La început semănau mai degrabă cu meme-uri, fiecare incluzând câte un citat ironic suprapus peste fotografii.
„Am crescut cu meme-uri și chiar cred că ele au devenit, trist sau nu, vocea generației mele”, spune Klelia.
Prima cameră foto a primit-o la 14 ani: un Polaroid roz, perfect pentru vremurile în care Tumblr dicta trendurile și estetica Polaroid era peste tot. La 17 ani și-a cumpărat o cameră pe film, cu care își fotografia prietenii.
„Apoi a venit pandemia. Atunci viața mea a devenit, într-un mod ciudat, mult mai interesantă și mult mai creativă”, își amintește artista. „Amintirile mele s-au transformat în experiențe mai wild, iar fotografiile au urmat același drum.”
Simte că fotografia pe film este în continuare dominată de tech bros, ceea ce o face să nu se simtă pe deplin acceptată sau apreciată în acest mediu. Mai ales pentru că refuză să se supună unor canoane rigide: folosește doar aparate ieftine point-and-shoot, nu își editează fotografiile și recunoaște că nici acum nu e convinsă că știe „cum trebuie” să folosească o cameră.
„Unii îi spun stil, eu îi spun lipsă de pregătire - și e ok 🙂”, glumește Klelia.
Spune că a fost formată de cultura rave-urilor underground, pentru că acela era spațiul din care „tech bros” erau excluși. Un loc unde perspectiva ei feministă și feminină se potrivea perfect și unde, în sfârșit, putea să respire mai liber. Acum, dacă ar fi să asocieze fotografiile ei cu o emoție sau un concept, ar răspunde simplu „murdărie, haos, dezordine - girlhood”.
Am stat de vorbă cu Kleila despre practica ei artistică, despre felul în care identitatea îi modelează lucrările și despre cât de mult se regăsește politica în arta pe care o creează.
S9: Știu că îți păstrezi identitatea ascunsă și că acea balaclava a devenit un simbol în acest proces. Ne poți povesti puțin despre asta și despre decizia ta de a rămâne anonimă?
Kleila: Anonimatul meu e într-o strânsă legătură cu scrisul. Deși iubesc fotografia, cred că scrisul e marea mea pasiune. Parte din motivul pentru care oamenii au început să fie interesați de „meme-urile” mele e că le legam mereu de o poveste personală. Pe măsură ce poveștile deveneau tot mai intime, dezvăluirea identității mele ar fi fost extrem de expunătoare și intruzivă. Mai cred și că oamenii se raportează mai ușor la imaginea pe care și-o fac despre cineva, decât la persoana reală. Nu am vrut ca fetele tinere, mai ales, să se compare cu mine după ce îmi citesc textele. Vreau ca cuvintele mele să fie singura unitate de măsură a mea.
Lucrările tale ating o gamă largă de probleme politice – de la dreptul la vot și ageismul cu care se confruntă femeile, până la importanța vaccinării HPV – toate privite printr-o lentilă critică asupra capitalismului. Ce crezi că aduce fotografia, în mod unic, acestor conversații, în comparație cu alte medii artistice?
Orice tip de imagine vizuală poate transmite un mesaj. Totuși, fotografia – mai ales cea pe film – oferă un anumit grad de onestitate pentru privitor. Cu toate aceste imagini generate de AI care apar acum, e liniștitor să vezi pe ecran un moment real. Fotografiile sunt în același timp foarte personale și colective. Cele mai multe dintre imaginile mele nu sunt planificate sau regizate, ci sunt momente autentice cu mine și prietenii mei. Dacă locuiești în București, probabil recunoști oamenii sau locurile pe care le fotografiez, ceea ce, cred eu, te face mai receptiv la mesajul pe care încerc să îl transmit. Văd frumusețe în puterea de a transforma experiența ta într-una colectivă, cu care și alții se pot identifica.
Vezi arta ta ca pe o formă de activism? Și, în era digitală de astăzi, crezi că cultura vizuală are puterea de a schimba conversații sau de a contesta sistemele existente?
Absolut, asta era valabil chiar și înainte de era digitală – uitați-vă la John Heartfield, de exemplu. Înainte să știu asta, mie pur și simplu îmi plăcea să fac artă de propagandă. Unii dintre colegii mei de stânga nu erau de acord la început cu metodele mele de acțiune, spuneau că pierd vremea și că ar trebui să îmi canalizez energia spre ceva mai direct. Dar, în adâncul meu, știam că versiunea lor de „acțiune directă” nu ajungea la nimeni din afara bulei noastre, o bulă dominată în mare parte de bărbați heterosexuali. Pentru mine era clar că comunitatea noastră era prea mică și insuficient de diversă, așa că o platformă pentru vocile feminine era o necesitate pentru mine și pentru altele ca mine.
Nu poți planifica o revoluție cu 10 oameni – sau poate o poți în teorie –, dar dacă nu apare nimeni, teoria ta devine mai inutilă decât un story pe Instagram. Și unde găsești mai ușor oameni frustrați decât pe internet? Și cum să o faci mai bine decât prin meme-uri? Faptul că par atât de inofensive, chiar și pentru cei din tabăra noastră, e exact motivul pentru care cred că sunt o amenințare semnificativă.
Îmi place cum folosești cuvântul bimbo, un termen adesea utilizat pentru a ironiza femeile, pe care îl revendici și îl legi de o perspectivă feministă, anti-capitalistă. Poți să-mi spui cum a apărut numele „Bimbos Against Capitalism”? A fost o declarație politică asumată încă de la început?
Era 2019 și „new age bimbo” începea să prindă pe TikTok. Întregul trend de revendicare a feminității mă intriga, pentru că și eu eram în procesul de vindecare a misoginiei internalizate, rămasă din perioada mea de „tomboy” adolescentă. Inspirată de acest trend, într-o zi mi-a venit în minte expresia „bimbos against capitalism”. Mi-a plăcut atât de mult încât am decis să o scriu pe un tote bag.
Când umblam cu sacoșa prin oraș, primeam multe complimente - oamenii o găseau amuzantă, dar pentru mine nu era deloc o glumă. Rezonam puternic cu ea, nu puteam să o scot din minte. Într-o dimineață, în loc să învăț pentru un examen, am intrat adânc online în tot ceea ce înseamnă bimbos, încercând să dau sens noii mele expresii preferate. În cele din urmă am scris un mic manifest despre ce înseamnă pentru mine „bimbos against capitalism” și l-am postat pe Instagram, pe un cont nou creat inițial doar pentru fotografiile mele.
Chiar dacă la început conținutul paginii nu era politic, numele a început să se manifeste de la sine în timp. Pe măsură ce am început să pun imagini în cuvinte și cuvintele în imagini, mi-am dat seama că experiența mea de a trăi în zona balcanică profund patriarhală nu era deloc unică.
Dacă vrei să știi mai multe despre Klelia:
Klelia este artistă vizuală, scriitoare, fotografă documentaristă și autoare de fanzine, lucrând atât cu camere analog și digitale, cât și cu platforme online de scris, precum Substack.
S-a născut în 2001 în Atena, Grecia, iar din 2019 locuiește în București, unde în urmă cu trei ani a fondat Bimbos Against Capitalism (BAC) pentru a-și exprima vocea feministă personală.
„Blogul” ei este o platformă accesibilă pe Instagram și Substack, construită într-un stil de jurnal, care explorează teme de feminism intersecțional și dificultățile/frustrările reale ale unei persoane cu expresie feminină în zona balcanică, profund patriarhală. Cultura internetului, alături de estetica hiper-feminină și limbajul vizual grafic, influențează puternic identitatea lucrărilor sale. Blogul tinde să exploreze o estetică și un limbaj „irl” (din viața reală).
BAC colaborează frecvent cu organizații feministe, ONG-uri și prezintă artă stradală/graffiti realizată atât de artistă, cât și de alți susținători ai mișcării de tip „bimbo-esque feminism”. În 2024, Klelia și-a deschis platforma și către alte artiste feministe locale, cu speranța de a crea un colectiv politic, care a reușit să își auto-publice primul fanzine DIY în aprilie 2025.
