Teatru / Locuire

O vizită la Muzeul Subiectiv al Locuirii

de Cătălina Miciu

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 25 mai 2017

Muzeul Subiectiv al Locuirii - un performance inedit despre evacuările în masă organizate de primărie în două comunități din București - ar trebui să ungă chiar și inima celui mai feroce hipster, însă are câteva hibe. 

Spectacolul e unul de tip tur ghidat, combinat cu un soi de discuție interactivă cu publicul și realizat din șase cadre ce descriu etapele unei evacuări. Cele două cazuri care-au inspirat povestea sunt reale și s-au petrecut sub nasul nostru - cel al comunității din Rahova-Uranus, unde, în ultimii ani, s-a născut o mișcare de rezistență locală împotriva evacuărilor ce-au planat asupra cartierului, și cel al oamenilor din Vulturilor '50 - care-au pornit la rândul lor o luptă cu autoritățile după ce toţi membrii comunității lor au ajuns în stradă.  

Spectacolul e o producție laBomba Studios - un centru cultural deschis acum opt ani, cu scopul de-a organiza și promova evenimente educaționale și culturale pentru comunitatea Rahova-Uranus. A fost evacuat în 2011, dar și-a continuat proiectele prin diverse alte spații, punctual, cu participarea activă a comunității locale. Actrițele din Muzeul Subiectiv al Locuirii sunt chiar femei care-au trecut prin evacuare - joacă atât rolul lor și al rudelor, cât și pe cel al instituțiilor de stat (judecătorie, primărie) sau al părții adverse - în cazul Vulturilor '50, e vorba de un moștenitor ce-a revendicat un teren pe care locuiau de ani buni circa 100 de persoane. 

Personajele din spectacol sunt statui în muzeu - pot să joace o scenă doar la o bătaie din palme a ghidului. Între cadre, spectatorii sunt rugați să stea cu fața la perete și să nu tragă cu ochiul la mutările pe care le fac statuile - își schimbă locurile pe scenă, uneori au acte în mână, alteori alte obiecte. Ghidul îi roagă pe spectatori să-și dea cu părerea, înainte de fiecare cadru, despre ce-ar putea urma, iar după, să analizeze ce-au văzut. La un moment dat, te întorci şi le vezi pe femei adăpostite sub o bucată de plastic. “Ce credeţi că se întâmplă aici?”, întreabă ghidul. “Păi sunt în stradă, n-au unde să locuiască”. Ghidul bate din palme şi se joacă scena. Într-adevăr, femeile erau în stradă şi căutau adăpost. La finalul cadrului, ghidul întreabă publicul dacă e diferit ceea ce şi-a imaginat inițial de ceea ce s-a jucat. Nu e, ceea ce transformă totul în monoton - zici ce crezi că vei vedea, vezi ce ai crezut, confirmi că ceea ce ai văzut e ceea ce credeai că vei vedea. 

Construcția asta repetitivă rupe ritmul. E interesant să faci asta o dată, de două ori, dar de șase ori devine deja enervant. Și când nimerești și cu un public căruia nu-i place să-și dea cu părerea, tensiunea unei tăceri complice apasă greu. Apoi, mi se pare că în șase cadre (aproximativ 50 de minute) nu se poate descrie o evacuare, ci doar creiona prin părți esențiale. Schematizarea asta elimină aproape întru totul emoțiile și sentimentul că asiști la o dramă. Aș fi preferat să văd șase momente diferite din viața unui om evacuat - cum a ajuns acolo, cum poate supraviețui pe stradă, cum continuă de fapt viața pentru el în noile condiții. Peste toate se adaugă și un oarecare sentiment de frustrare - publicul e întrebat frecvent dacă a trecut printr-o evacuare, dacă știe evacuați, dacă a pățit o umilire asemănătoare; cumva ajungi să te simți vinovat pentru că ai avut altă șansă în viață și nu ai trecut prin experiențe la fel de destabilizatoare. Iar asta poate spori gradul de empatie sau poate să creeze un zid și mai mare între tine și astfel de comunități.

Am mers la spectacol știind în mare cazul evacuărilor și mi-aș fi dorit să primesc o perspectivă mai subiectivă asupra fenomenului. Însă evacuarea e prezentată ca o rețetă - se emite ordinul, se taie apa și curentul, primăria nu poate face/ nu vrea să facă nimic, evacuații fac greva foamei, sunt dați afară, trăiesc din mila prietenilor, așteapă ani buni să li se rezolve situația. Spectacolul încearcă să dilueze niște prejudecăți pe care le-am putea avea despre evacuați - că nu-și plătesc dările la stat, că stau abuziv acolo unde stau, că trăiesc din cerșit, că au ales viața pe care o duc -, însă asta afli abia la final, dacă rămâi la o discuție cu echipa. Muzeul Subiectiv al Locuirii are și o bilă albă - creează un loc de dezbatere și de lucru cu comunități marginale care, prin genul ăsta de evenimente, îşi transmit direct povestea unor oameni din medii diferite.


Următoarea reprezentație a spectacolului va avea loc pe 27 mai, la MACAZ - Bar Teatru Coop.

Muzeul Subiectiv al Locuirii

La scenă: Elena Radu, Nicoleta Vișan, Cornelia Ioniță, Claudia Moldoveanu, Alexandrina Fieraru, Cristina Eremia, Gabriela Dumitru
Coordonatori: Gabriela Teodorescu, Andrei Șerban
Echipa de muncă: Ioana Răileanu, Aurel Minulescu, Gabriel Leașcu, Marin Eremia
Spectacolul face parte din proiectul „Dreptul la locuire”, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. 

 

Foto: Gabriel Leaşcu

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK