Arte vizuale / Conceptual

De la artă conceptuală înapoi la literatură, prin arta pop

de Ionuț Cioană

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 24 noiembrie 2017

Am fost la expoziția „The Twists And Turns Of The Speculative Still Life: What Would Charles Sterling Say?”, a colectivului Apparatus 22, deschisă la Galeria Suprainfinit până pe 20 decembrie.

De obicei, când vreau să văd o expoziție, nu merg la vernisaj și nu discut cu artistul sau curatorul. Sau încerc să nu fac asta, pentru că cred în puterea lucrărilor de a-mi explica singure motivul lor de a fi. Atunci când ele nu reușesc sa facă asta, constat o lipsă și emit o judecată de valoare.

De data asta, însă, n-a fost posibil să folosesc aceeași metodă. Artistul era prezent în spațiul de expoziție. În plus, îl cunoșteam. Deci nu mai puteam să mă ascund după solitudine, după anonimat, în spatele tastaturii, sau undeva departe, pierdut după pagina de internet care enunță o experiență deja formată. Omul era acolo și trebuia să îl confrunt. Puteam și să văd și să plec, dar m-am hotărât să încerc să discut cu artistul. Asta îmi ridica niște dificultăți, pentru că voiam să pot menține o distanță în cadrul căreia să îmi mențin, totuși, părerile. Dar de data asta trebuia și să le argumentez și să pun în mișcare un oarecare tact, pentru că nu mai cred într-un act critic  doar acid, doar distrugător, nociv, oricât de justificat ar putea fi uneori.

Era între noi un raport bizar, complet trecător, în care calitatea de jurnalist cultural îmi dădea o putere legată de o oarecare violență a dezacordului posibil, putere pe care o consideram iluzorie, dar pe care trebuia cumva să o controlez. Pe de-o parte, n-aș fi putut schimba expoziția prin niște observații verbale, mai ales dacă era reușită. Dar aș fi putut răni sentimentele interlocutorului, iar ăsta era ultimul lucru pe care mi-l doream. Tentațiile astea debile creau o oarecare presiune asupra mea. Pe scurt, eram stresat. Și totuși, un acord total, înlesnit de situația socială, mi s-ar fi părut la fel de regretabil.

Mă regăseam, deci, în apele astea tulburi, unde eram dintr-o dată extrem de vulnerabil, pentru că nu mai era un exercițiu de bibliotecă sau de masă de scris, ci o întâlnire între oameni în carne și oase, care știm cu toții că nu prea oferă garanții. Riscam să dau sfaturi nedorite, să fac pe deșteptul, să sâcâi gazda și să vorbesc cele mai mari prostii. Și pe toate astea trebuia să mi le asum.

Așa că, pentru început, m-am hotărât să merg singur în camera de sus a fostului restaurant A1, să văd prima parte a expoziției și să-mi fac o părere. Niște pânze mari, printate digital cu fotografii alb-negru și color, cu texte pictate de mână peste imagini.

 

Foto: Ioana Pârvan / Galeria Suprainfinit

La fel și în camera cealaltă. Mi-am făcut niște socoteli sumare: Oare ce văd? Oare ce înseamnă? Și apoi a apărut artistul Dragoș Olea și am început să vorbim. I-am mărturisit de la început că munca artistică a Apparatus 22 e pentru mine ceva ermetic, pe care nu îl înțeleg foarte bine. La nivel formal, e ușor să apreciezi calitatea materialelor, a compoziției și a prezentării, dar dincolo de ele, e ceva care îmi scapă. Pe scurt - Ce înseamnă toate astea?

Prima întrebare pe care mi se părea legitim s-o articulez era: Vorbim aici despre artă critică sau despre altceva?

Dragoș s-a fâstâcit un pic, dar a venit cu un răspuns care mi s-a părut interesant. A zis că da, e artă critică, dar nu într-un mod evident. Pentru că, spre deosebire de alți artiști locali, nefiind activist, el și, prin extensie, grupul Apparatus 22, nu pot vorbi de pe o poziție angajată. Actul critic e pentru el ceva care vorbește de pe poziția lui socială, dinspre interesele lui personale, cu mijloacele care îi sunt caracteristice lui. Răspunsul ăsta m-a mulțumit doar pe jumătate, pentru ca îmi era greu să văd care e mai precis zona în care acționează această critică și care sunt metodele ei. Totuși, pe măsură ce Dragoș îmi prezenta expoziția, mi-am dat seama că pânzele astea cu scris erau mai puțin interesante ca imagini și mult mai interesante ca text. Consideram că e oarecum o eroare să le compui atât de bine, ca un montaj de design perfect în Photoshop sau în Illustrator, pentru că textul cu imagine devine doar imagine, iar receptarea textului se face doar la nivel grafic, nu semantic.

Lucrul ăsta a devenit clar atunci când Dragoș a început să citească cu voce tare unul din textele din camera a doua, moment în care o consistentă aură a început să se manifeste în jurul picturii, care până atunci îmi oferise doar o fugară plăcere de nivel optic. În treacăt, primisem și niște indicații despre tema generală a pânzei. Din păcate, aceasta nu se formulase, la nivel mental, într-o suită de enunțuri poetice puternice, clare și precise, ca acum.  Odată început exercițiul ăsta de lectură cu voce tare, mi-am dat seama că asta e cea mai bună formă de prezentare a lucrărilor, în care ele capătă consistență, context și putere de convingere. 

Foto: Ioana Pârvan / Galeria Suprainfinit

Am aflat, în plus, că a doua cameră era o reflecție despre soarta obiectelor de artă care stau prin depozite de muzeu, iar prima cameră era o meditație despre mediul natural și despre natura umană, în general.  

Foto: Ioana Pârvan / Galeria Suprainfinit

La nivelul unei istorii a artei, pânzele astea îmi aminteau de Ed Ruscha.

Dacă aveam dreptate, aveam aici de-a face cu o expoziție de artă pop. Totuși, mă punea în dificultate utilizarea textului. Personal, găseam că ceea ce ar putea fi critic la aceste tablouri nu era partea lor vizuală, ci textul. Și că, dacă exista criticalitate, adică mecanism critic în ele, ținea de domeniul poeziei, în modul cel mai strict, nu de cel al picturii.  

Ajuns aici, ar trebui să enunț și ambițiile manifeste ale expoziției, care merg în mai multe direcții. În primul rând, Apparatus 22 prezintă o expoziție de pictură, textul fiind pictat de mână pe printul fotografic. Dragoș îmi spune că e fascinat de pictură ca mediu, dar că a încercat, împreuna cu Erika Olea și Maria Farcaș, să găsească o cale către acest mediu care să îi reprezinte. Și să fie inovatoare, din punctul lor de vedere.

În sensul ăsta, seriile de picturi ar trebui să fie niște naturi moarte, refolosind astfel un gen minor din pictura istorică într-un sens contemporan. Problema e, totuși, că în prima cameră avem o serie de peisaje, la nivel de fotografie, chiar dacă textul e un inventar de obiecte inerte. 

Adăugând la asta și importanța textului, ambiția de a lucra cu natura moartă și de a o re-interpreta de pe o poziție contemporană mi se pare valabilă mai mult la nivel metaforic, decât efectiv. E o promisiune care încă cere să fie onorată.

 

Foto: Ioana Pârvan / Galeria Suprainfinit

Apoi, experiența mea cu aceste două camere, i-am spus lui Dragoș, e una eminamente optică. Îmi scapă profunzimea, seriozitatea textului și chiar lucrul la care se referă. Din cauza mediului, înțeleg într-un mod instantaneu imaginea ca pe o compoziție vizuală. În timpul redus, necesar privirii, se strecoară și lectura câtorva cuvinte, care se articulează timid, ca niște zone semantice destul de clare, dar cu o putere slabă. Trec de la un tablou la altul, admir aspectul, dar nu intru foarte adânc nici în cadența textului – pe care eu, cel puțin îl văd ca un fragment de poezie, nu de proză - și mă aleg cu o constelație de simboluri pe jumătate vizibile, pe jumătate ascunse, care nu mă vizează cu forță. Dincolo de această citire în fugă a ochiului, rămân prea puțin sensibil la lectura înceată, atentă, delicată, necesară stratului pictat ca text. Imaginea îmi impune ritmul ei și uit de poezie. În plus, semnificațiile adânci, precise, ale tablourilor, îmi rămân pentru totdeauna ascunse.

Doar un exemplu – lista de animale de mai sus e o serie de logo-uri. Ele se referă și la sălbăticia reală din câmpul producției vestimentare internaționale, cu care Apparatus 22 a avut contact direct. Și pot crede pe bună dreptate că toate astea sunt adevărate, dar e un dezavantaj al lucrărilor faptul că eu nu pot descifra singur și trebuie să mi se spună.    

După discuțiile cu Dragoș, cred că Apparatus 22 are o poziție destul de bine articulată, care e și riscantă. La nivel de intenție, Apparatus 22 ar dori să facă o artă critică materializată într-o formă mai puțin răspândită. Aceasta ar implica evitarea pesimismului inerent criticii lumii în care trăim, la nivel de discurs, ceea ce înseamnă, mereu, folosirea unei forme seducătoare, sau appealing, cum îi spune Dragoș. Această formă ar facilita accesul la un public mai larg, care ar putea fi contaminat, pe neștiute, cu conținuturi critice. Altfel, vorbind frontal despre problemele prezentului, publicul e turned off. Arta produsă astfel ar trebui să nu fie didactică, să nu închidă semnificațiile într-un singur discurs dominant și să nu limiteze sensul prea mult, conform gestului autoritar al artistului care canalizează complet experiența privitorului către ceea ce-l interesează pe el la modul cel mai strict.

Ideea generala ar fi atunci de a crea o stare mentală în care speranța stârnită de lucrări să devină un instrument care să facă posibilă declanșarea în mod arbitrar a unui gând critic. 

Ajuns aici, mă nemulțumește faptul că, pe lângă lupta destul de dificilă cu lucrările, acum sunt pus în fața unui program artistic coerent pe care trebuie să-l judec cumva. A spune că e bun sau rău ar fi simplu, dar fără rost. Așa o judecată nu ne ajută deloc în context, pentru că avem aici articulate o seamă de observații extrem de pertinente despre dinamica public – lucrare de artă, dar și despre mecanismele de reprezentare contemporane și limitele lor. Toate astea presupun o discuție atentă și de nuanțată. 

Ca să tranșez lucrurile rapid, aș spune că programul propus e legitim. La bază, vorbim de o versiune a deturnării lui Guy Debord, poate cu un accent prea mare pe aspectul plăcut și spectaculos al produsului final, punct din care ar putea porni și o critică radicală a muncii Apparatus 22. Un alt punct de unde poate porni o critică radicală a acestei expoziții e faptul că textul, pe care îl consider punctul central, e în întregime în limba engleză. Dacă Apparatus 22 observă critic soarta lucrărilor de artă, ajunse în depozite la bogătani, ei nu sesizează că, folosind exclusiv limba engleză în textele lor, sunt parte dintr-o mișcare de colonizare a producției de artă locală, pe calea pieței internaționale, care, în mod firesc, favorizează conținuturi legibile în propria limbă. Pe mine, ca privitor, m-ar fi lovit mai tare niște propoziții pe românește. Și asta ar fi distrus in parte și caracterul dominant grafic al picturilor, oferindu-le dimensiunea textuală de care au nevoie.  

Apoi, dacă coborâm un pic nivelul de intensitate și tonul, mergând strict pe drumul fenomenologiei imaginii artistice, dar și al imaginii mentale, în sensul cel mai general, putem spune cu ușurință că da, se poate lucra critic și în moduri implicite, distante, metaforice. Asta înseamnă, pe românește, că din cauza felului cum funcționează imaginile, chiar și cele mai propagandiste sau comerciale sau aservite reprezentări vizuale pot să-și conțină propria critică, sau pot să devină puternice instrumente critice care deformează discursurile dominante. 

În sensul ăsta, ca să dau exemplul cel mai banal, portretul seducător al unui dictator poate deveni imaginea lui care e și cea mai dezgustătoare pentru un întreg mental colectiv. E de notat totuși că problema aici e să te lași doar pe mâna mecanismelor critice intrinseci ale imaginii pentru a rezolva totul, fără să mai faci altceva. 

Foto: Ioana Pârvan / Galeria Suprainfinit

Desigur, Apparatus 22 nu sunt în situația asta extremă, mai ales din cauza textului. Dar lucrul care mă deranjează pe mine aici e, totuși, în primă instanță, lipsa unui act de asumare mai clar, conform căruia, textul e de fapt miezul muncii critice. Apoi, el ar trebui să fie mai puternic articulat în spațiul de expoziție, atât ca o posibilitate mai eficientă de lectură, cât și ca modalitate de prezentare.

Pentru mine, o instalație audio care rulează lectura tuturor acestor foto-picturi ar fi o soluție potrivită. În general, cred că multiple modalități de articulare a textualității conținute în expoziție ar adăuga mult muncii prezentate. 

În încheiere, aș vrea să subliniez riscul pe care îl implică această distanțare asumată de o retorică legată de explicit, de evident, de didactic și de lectura condusă de autor. Acest risc e reprezentat de obscuritatea posibilă a lecturii rezultate în privitor, de o deranjantă ambiguitate finală, fie de o reală și palpabilă și poate chiar completă neînțelegere. Scriitorii știu bine toate lucrurile astea. Și aici, jocul ales de Apparatus 22 e unul care ține mai mult, după mine, de tradiția literaturii europene și americane, decât de metodologiile artei contemporane. Ca să fiu mai clar, pentru John Cage, de exemplu, o lucrare de artă era compusă, ca și o bucată de muzică, din trei posibilități de existență. Prima era partitura muzicală, sau, în cazul unei acțiuni în spațiul fizic, scenariul. A doua era producția acestei piese muzicale. Adică interpretarea, la muzică și acel performance, la arta vizuală. O a treia componentă era înregistrarea acestei producții. Pe un disc audio, sau cu câteva fotografii, după caz. La Apparatus 22, peste stadiile astea ale lucrării, mai apare și o complexă și dificilă descifrare, pentru că ei nu propun o serie de întâmplări în lumea reală, la care doar să participăm, ci propun complexe și uneori obscure constelații semantice, care trebuie interpretate. E vorba de un text care trebuie citit și înțeles. Un text care nu e limitat la mediul scrierii, ci se extinde și la vizualitatea expoziției.

Dar uneori, așa cum e cazul expoziției de față, lectura e ocultată de vizualitatea dominantă a mediilor alese, iar stratul semantic e accesibil doar prin explicațiile parțiale din titluri sau din statement. Și o porțiune consistentă din semnificații și referințe scapă complet privitorului, care riscă să vadă picturile ca pe niște plăcute aranjamente vizuale. Și să rateze complet textualitatea lor, care e hotărâtoare pentru înțelegere. Iar apropo de criticalitate, problema e pusă bine în termenii de mai sus, conform cărora publicul fuge de prezent și se refugiază în imagini plăcute - și tocmai acolo trebuie prins – dar soluția oferită e prea slab metaforică. Adică de multe ori nu îmi e clar care ar fi acel lucru la care se referă tabloul, mai ales dacă sunt în căutarea unui punct de tensiune sau de conflict precis. 

În grila mea de valori, un artist care se poate dispensa de explicații și de precizări, a cărui artă e ambiguă, dar vorbește puternic, constant și convingător, e un artist pe care îl pun în vârful oricărei ierarhii legate de măiestrie, conceptuală, sau de altă natură. 

Totuși, în ce privește expoziția Apparatus 22 aș spune că ei au ales un asemenea drum, ceea ce e lăudabil, dar că, de multe ori, intențiile, de altfel prezente, nu pot fi lecturate cu prea mare ușurință în lucrările finite, ceea ce e o problemă pentru privitor, care nu se poate bucura de întreaga anvergură a lucrării. Poate că soluția stă atât în perseverență, dar și într-o nuanțare a poziției asumate, pentru că lucrările ar beneficia enorm de pe urma unei deschideri mai mari către necunoașterea, de altfel firească, a privitorului. Care cere mereu prezența tuturor straturilor lucrării în interiorul ei, nu în statement și nici în interpretări care îi pot rămâne inaccesibile.

Personal, aș sacrifica jocul posibilităților pe o intensitate clară și asumată, care să mă țină atent, bucuros și interesat, în efortul de a interacționa cu expoziția.

Foto: Ioana Pârvan / Galeria Suprainfinit

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK