Arte vizuale / Expoziție

De la Discotecă la Morgă, trecând prin Ferma de Servere

de Ionuț Cioană

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 23 aprilie 2017

Expoziția Notes on the Afterlife, deschisă  Salonul de Proiecte – Rokolectiv

Ai avut în mod sigur frica asta paralizantă – că vei intra în expoziție și n-o să înțelegi nimic. O parte din convenția literară care ne leagă aici, pe mine și pe tine, s-a născut din cauza acestei temeri. Tu ai crezut că eu voi fi mai deschis și-ți voi explica, fără să te judec. Iar eu m-am prefăcut că știu cum să mă port cu tine, că știu despre ce vorbesc și că-ți pot traduce câte ceva. Și până aici ne-a ieșit.

Dar de aici încolo lucrurile nu sunt simple. Avem în față o expoziție față de care nu pot să-mi ascund aversiunea. Dar și o expoziție care, pentru tine, e un lucru înfricoșător. Sau ar trebui să fie. Pentru că pare să vorbească despre niște lucruri ori superficiale – lumea tehnologiilor moderne – ori despre niște lucuri greu de înțeles sau de plasat – viziunile Science Fiction ale unor artiști contemporani – fie despre niște lucruri complet necunoscute unui vizitator inocent – adică discuția despre ceea ce este astăzi post-umanismul, la nivel teoretic.

Să începem cu începutul. 

Cum intri, în stânga, un perete mare cu o proiecție. Morehshin & Rourke – The 3D Additivist Manifesto / 2015. O lucrare pe care o știam, un lung poem legat despre viitorul tehnicilor de printare 3D, sau mai degrabă despre o viziune poetică asupra acestui viitor. 

 

Niște săli de servere impecabile, în care camera călătorește pe coridorul central, dintre rafturi. Vedem astfel suportul material al întregului internet, întregul suport al lumii virtuale, aceste rafturi tăcute în care e stocată lumea noastră imaginară, digitală, de azi.  

În centru, lângă fereastră, o variantă actualizată a instalației lui Amy Whittle – Artificial Afterlife / 2015. Trebuie să îți spun că în variantă de la Salonul de Proiecte, rața din imaginea de mai jos a fost înlocuită cu o bibilică moartă. Corpul animalului e cel care furnizează energia electrică necesară luminării furtunului cu leduri, dar și a aparatelor electronice de pe masă.

De partea opusă, lucrarea artiștilor români Nona Inescu, Vlad Nancă & Chlorys – Echo / 2017, o masă acoperită cu faianță, pe care sunt așezate mai multe scoici, în care au fost înserate căști audio. Scoicile amplifică sunetul din căști și funcționează ca niște cutii de difuzoare.

Și în holul de intrare, în fața unei canapele, o plasmă pe perete cu o lucrare a lui Yang Lu – Delusional Mandala / 2016. O foarte violentă explorare a imaginii corpului feminin, redus la materialitatea lui brută, de mușchi și carne. Dar și la interpretarea clinică, medicală, a corpului și a creierului, așa cum se poate manifesta ea în autopsie, în neurologie, sau în medicina procesului de deces a corpului uman.

Dacă ți-am vorbit de aversiune, trebuie să am un motiv pentru asta. În primul rând, călătoria asta de la discotecă la fermă de servere care sfârșește la morgă. Motivul e simplu – traseul e o viziune asupra lumii la care nu ader în niciun fel.

În al doilea rând, folosirea violenței vizuale, dar și a unui animal mort, pentru a obține participarea la o expoziție. O rață sau o bibilică moartă pentru a-ți ușura accesul într-o zonă de activitate profesională, folosind potențialul de șoc al unui cadavru animal. Și spectacularizarea lui, drept componentă de instalație.

În al treilea rând, superficialitatea care frizează ridicolul a unei gândiri artistice care, a câta oară, se prezintă pe sine ca revoluționară, dar, în mod bizar, folosește limbajul specific al literaturii poetice pentru a-și implementa în lume pretențiile de schimbare radicală. Mă gândesc aici la lucrarea Manifestul Additivist a artistei americane Morehshin Allahyari.

Și partea din critica asta viscerală, de prim contact, care mi se pare cea mai substanțială. Dacă tot vorbim de ștergerea limitei dintre animal – om – mașină, atunci de ce lipsește din expoziție în întregime tocmai acel real care e deja atât de permeat de tehnologie, dar și atât de marcat de această fuziune?

Îți pot citi câteva dintre notițele pe care mi le-am luat în timp ce vizitam expoziția:

aici e greșeala expoziției și a artei post-internet în general: încercarea de a transforma într-o hiperbolă, într-o figură de stil, ceea ce poate fi considerat universul cyber, dar și viitorul pe care-l implică, precum și literatura de anticipație din care vine. 

în același timp se ignoră complet prezentul tehnologiei – mai murdar, mai umil, mai viu și mai complex decât proiecția lui imaginară, care e deja un obiect istoric, literar și teoretic, care ține de anii ’60 – ‘70.

*

Răspunsurile la o parte din reacțiile mele se găsesc în mare parte în eseul Donnei Haraway din 1986, denumit  Cyborg Manifesto – Science, Technology and Social-Feminism în the Late Twentieth Century. Am selectat câteva citate mai importante, ca să putem să purtăm mai ușor o discuție.

1. The bounday between science fiction and social reality is an optical illusion.

2. In the traditions of  ”Western” science and politics - the tradition of racist, male-dominant capitalism; the tradition of progress; the tradition of the appropriation of nature as resource for the productions of culture; the tradition of reproduction of the self from the reflections of the other - the relation between organism and machine has been a border war.

3. The cyborg appears in myth precisely where the boundary between human and animal is transgressed.

4. It’s not that ‘god’ is dead, so is the ‘goddess’.

5. Communications technologies and biotechnologies are the crucial tools recrafting our bodies.

6. Any objects or persons can be reasonably thought in terms of disassembly and reassembly. […] The cyborg is a kind of disassembled and reassembled, postmodern collective and personal self. This is the self feminists must code.

7. Cyborg politics is the struggle for language and the struggle against perfect communication, the central dogma of phallogocentrism.

8. I argue for a politics rooted in claims about fundamental changes in the nature of class, race, and gender in an emerging system of world order analogous in its novelty and scope to that created by industrial capitalism.

9. One important route for reconstructing socialist-feminist politics is through theory and practise addressed to the social relations of science and technology, including crucially the systems of myth and meanings structuring our imaginations.

10. Technologies and scientific discourses can be partially understood as formalizations, as frozen monuments, of the fluid social interactions constituting them, but they should also be viewed as instruments for enforcing meanings. In retelling origin stories, cyborg authors subvert the central myths of origin of Western culture.

Avem aici cadrul conceptual, formal, politic, imaginar, în care această expoziție își căpătă propriile criterii și propriul sens: un manifest feminist, anti-patriarhat și anti-colonialist. Un manifest radical împotriva gândirii filosofice europene, pe care Donna Haraway o consideră direct responsabilă pentru discriminarea femeilor, pentru exploatarea claselor marginalizate, pentru rasism, dar și pentru crimele și jafurile imperiilor euro-atlantice.  

Aici avem de-a face și cu o gândire post-apocaliptică. Adică o gândire care consideră că dezastrele lumii contemporane nu pot fi împiedicate. Și că salvarea omenirii nu mai e un scop, pentru că omenirea, așa cum o știm, e pierdută deja, fiind un anacronism pe cale de dispariție. O formă de viață învechită. Viitorul aparține uniunii dintre animal – om – mașină, care tocmai de-asta e ceva monstruos și insuportabil pentru oamenii de azi. Astfel, lumea contemporană, gândită exclusiv pentru profitul bărbatului alb, european, educat și burghez, va fi complet înlocuită, în urma propriului colaps, de forme de viață și de societate mai flexibile social, sexual, bio-tehnologic, creând o lume mai puțin totalitară. Toate astea vor avea loc în urma unui salt tehnologic inevitabil.

*

Revenind la expoziția noastră, dacă într-adevăr acceptăm chiar și temporar premisele lui Haraway, ne găsim aruncați dintr-o dată într-o discuție majoră despre natura relațiilor dintre limbaj, cunoaștere și știința umană. Dar și într-o discuție despre dominație și gen, sau despre relațiile dintre știință și puterea politică, din punct de vedere istoric. 

În același timp, suntem aruncați și în mijlocul discuției critice despre filosofia europeană, în sensul cel mai general. Dacă ar fi să fim mai preciși, ne-ar ajuta o scurtă discuție despre termenii și despre problematica specifică filosofiei post-umaniste. Dar e vorba de un câmp atât de vast și de contradictoriu, încât pur și simplu nu îndrăznesc nici măcar să încep. 

Cam asta e marea dificultate pe care o ridică o asemenea expoziție. Că ea vine dintr-o foarte complexă zonă discursivă la nivel teoretic cu care, ca privitor, trebuie să ai o minimă familiaritate, pentru că toată discuția se poartă acolo, în acea nișă cu acel limbaj.

Dacă ne luăm reperele doar din textul Donnei Haraway, e clar, dintr-o dată, că folosirea, de exemplu, a limbajului poetic cu pretenția de manifest „politic” serios are la o această autoare o motivație puternică, ea considerând că limita dintre literatura de anticipație și realitatea socială nu există. În consecință și Manifestul Additivist ar avea o legitimitate a lui.

Apoi, devine clară chiar și folosirea „blasfemiei” de către artista chineză Lu Yang, în măsura în care manifestul lui Haraway vorbește din primele rânduri despre această metodă discursivă ca o cale de a pune în discuție miturile lumii occidentale.

În plus, monstruozitatea sau violența vizuală își găsesc altă înțelegere la Haraway, care consideră că un corp uman e destinat unui viitor în care poate fi asamblat și dezasamblat, ca orice alt obiect.

La fel, fascinația morbidă pentru imaginarul medical se justifică din prisma acestui text, pentru că tocmai SF-ul și medicina sunt principalele producătoare de cyborgi în prezentul nostru, care pregătește viitorul lor

Tot în aceeași direcție, opțiunea pentru ficțional, anticipație și viitor în dauna realului, analiticului / istoricului și momentului prezent se justifică conform ideii că viitorul, nu prezentul deja învechit la nivel bio-tehnologic, e cel care e hotărâtor.

Cu toate astea, această utopie tehnică pare doar o exagerare de imense proporții, cu ajutorul imaginarului tehnic, a lumii capitaliste în care trăim deja. Formele emancipării există, dar se raportează doar la rasă și gen, nu la structura societății actuale, cum ar putea zice pe bună dreptate un marxist clasic. Văd dispariția sexismului și a rasismului, dar nu văd dispariția exploatării sau a controlului, pe care manifestul nu prea le imaginează, chiar nu le precepe în niciun fel. Ele se rezolvă undeva în fundal, în mod automat. Oare? Chiar e așa de simplu? Vine noua era tehnologică și contradicțiile se rezolvă imediat?

Văd și o utopie tehnologică care glorifică în mod deșănțat progresul, în timp ce pretinde că are o distanță critică față de acesta. La fel, văd o renunțare completă la umanitatea existentă, așa distrusă, dureroasă și inechitabilă cum este. Și înlocuirea ei cu o existența hibridă animal-om-mașină, care nu oferă nicio garanție că va fi mai echitabilă, doar pentru că poate să transgreseze genul și rasa, ori diferențele ființă – obiect. Cu alte cuvinte, nu văd de ce un cyborg n-ar putea să fie mai totalitar decât un cetățean alb bogat legat la toate structurile de putere posibile.

Senzația asta devine cu atât mai acută, cu cât au trecut 31 de ani de la publicarea textului și o parte din previziunile Donney Haraway s-au împlinit, dar în niciun caz în sens emancipator. Trecerea de la societatea industrială la cea post-industrială a avut loc și trăim astăzi într-o societate a informației. Dar ea nu e mai democratică decât cea veche, industrială, dimpotrivă. Atât controlul total al cetățenilor de către stat, cât și spectrul continuu al dezastrului nuclear au rămas probleme de actualitate. 

Și da, progresul tehnic a oferit zone de libertate, dar ele sunt încetul cu încetul recuperate în întregime de stat.

În plus, mă deranjează atașamentul ne-critic față de știință, care, împreună cu materialismul, par să ofere singurul orizont filosofic posibil pe care se poate construi o utopie a cyborgului. 

Nu sunt un mare cititor de filosofie, dar îți pot spune că Husserl a făcut o radicală critică a știnței, de pe poziția fenomenologiei. El a afirmat că știința a făcut tot posibilul că să scoată experiența umană în afara lucrurilor demonstrabile științific. Dar de ce e experiența umană importantă și pentru știință? Pentru că cercetarea științifică are loc în interiorul experienței umane. Și care e relevanța pentru discuția de față?

Problema e că nu poți avea o experiență ca om fără să fii dotat cu conștiință. Iar această conștiință, în cadrul trasat astăzi de știința contemporană, pare că n-ar exista. În lipsa conștiinței, rămâne de cunoscut doar materia, care ea, da, poate fi explicată prin fizică, prin chimie ș.a.m.d. Dar asta e o soluție confortabilă, care, la bază, nu e tocmai științifică, pentru că refuză să interogheze și să explice o parte din existent. Aici își atinge limita știință contemporană. Ăsta e și locul în care își pierde din legitimitate, pentru că devine un efort de cunoaștere care e în mod arbitrar atent doar la un aspect al lumii. De aici apare și atașamentul față de materialism al Donney Haraway, care vede ieșirea din capitalismul global de astăzi pe calea tehnicii, adică printr-o operație asupra materiei manipulate de om.

De aici, de exemplu, vine și lucrarea lui Lu Yang, care e de fapt o ilustrare a efortului grotesc al neurologiei moderne de a localiza conștiința în creier, cu ajutorul unor ace.

De aici apare și încercarea de re-suscitare a unei bibilici moarte a olandezei Amy Whittle, folosindu-i sarcina electrică drept sursă pentru un simulacru de viață electronică.

La bază, ce se re-vitalizează, în imaginarul științific, e materia. Readucem corpul la viață, fără să putem spune, din punct de vedere științific, ce este acea viață, sau care e diferența stării respective față de starea de deces a corpului inert. 

Tot din materialismul ăsta reductiv apare și profundul pesimism al lucrărilor lui Yang, Chatonsky, Whittle, Morehshin & Rourke. Acesta e împărtășit de altfel din plin, cu mare entuziasm de Donna Haraway. Pentru ea, simularea, suprafața și replica sunt mai importante decât realul, adâncimea lucrurilor și lucrul unic, fără să vadă nimic tragic în asta. Ea observă veselă că mașinile noastre sunt din ce în ce mai animate, în timp ce noi devenim din ce în ce mai inerți.

Pentru mine, un post-umanism strict materialist mi se pare o eroare atât științifică, dar și etică. Oamenii nu sunt doar corpuri, așa cum pretinde Donna Haraway, odată cu știința contemporană. Și dacă e să ne gândim un pic, uniunea omului cu animalul și cu mașina nu e neapărat ceva nou. Această unire e baza civilizației umane, de la începutul antropocenului, adică a erei de pe pământ care începe odată cu apariția omului. Că vorbim de animal – om – unealtă, nu îmi dau seama cât de tare se schimbă discuția.

Omul nu a fost niciodată individul separat de mediu și de tehnică pe care ni-l prezintă diverse filosofii. Iar ăsta e un fapt elementar pentru orice antropologie.

În contextul ăsta, mi se pare foarte diferită lucrarea grupului Inescu / Nancă / Chlorys. În cazul lor, un om întreg, în toate părțile lui componente, sănătos și unic, poate ține la ureche o scoică, un membru animal, care printr-un insert al unei căști, devine o proteză tehnologică. Avem aici o minimă intruziune și o conjugare în cheie minoră, inofensivă, a tuturor celor trei componente animal – om – mașină. Ce readuce totuși și această lucrare înapoi în imaginarul propus de Haraway e folosirea mesei aseptice acoperită cu o suprafața de faianță. Care, în ambianța propusă de sala de expoziție, intră perfect în rezonanță cu imaginarul medical, populat cu corpuri moarte și cu instrumentar medical. Și asta indiferent de preocupările pentru obiectualitatea designului modernist, care au alte conotații în proiectele solo ale lui Vlad Nancă, de exemplu.

Revenind, dincolo de soluția propusă de Haraway prin imaginarul cyborg, rămâne totuși legitimă chestionarea tututor nedreptăților, crimelor, jafurilor, excluziunilor, rasismelor, sexismelor și exploatărilor de clasă pe care le pune în discuție acest manifest cyborg.  

Și ajunși aici, e perfect justificat să mă întrebi dacă toate astea au într-adevăr ceva de-a face cu expoziția, dincolo de niște linii generale. Eu aș zice că da. Fără cele de mai sus, ai putea avea impresia că lucrurile sunt mai simple decât în realitate. Și dincolo de conținutul teoretic pe care abia am ajuns să-l schițez aici, e oare expoziția reușită din punct de vedere artistic?

În primul rând, aș zice că din punct de vedere curatorial e impecabilă. Articularea problemelor, dispunerea în spațiu, coerența teoretică – toate astea sunt evident reușite. Dar, din nou, din punct de vedere artistic, cum stau lucrurile? 

Personal, nu pot să neg reușita estetică a acestei expoziții. Nu în întregime și în orice caz nu pot reduce lucrurile la penibil sau la eșec. Ceea ce mi-ar fi util, dar e complet în afara discuției. Totuși, care e problema?

Pentru cineva căruia îi displace atât de mult ceea ce prezintă această expoziție, problema nu e rezolvarea estetică sau conceptuală, cât viziunea asupra lumii pe care o propune. Care nu mi se pare neapărat fundamentată, nici măcar din punct de vedere științific. Totuși, asta nu o împiedică să pornească la o radicală reconsiderare a lumii existente, părând să propună o versiune și mai tehnologizată, mai distructivă, mai malefică a aceluiași capitalism global cu care, deja, de-abia trăim cu toții, zi de zi. 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK