Arte vizuale / Expoziție

Fața benignă a cyborgului

de Ionuț Cioană

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 5 mai 2017

Expoziția Error 404. Teritorii ale absenței, curator Horea Avram, deschisă la Muzeul Național de Artă Contemporană până pe 18 octombrie

Trebuie să încep prudent, printr-o definiție de dicționar:

Arta New Media se referă la lucrări de artă create cu ajutorul noilor tehnologii media, incluzând arta digitală, grafica de calculator, animația computerizată, arta virtuală, Internet Art, arta interactivă, jocurile video, robotica, 3D printing, cyborg art și arta că biotehnologie.

Iar ca să pot interpreta măcar parțial lucrările din expoziție, am să le descriu mai întâi, pe scurt.

Primul lucru pe care îl vezi cum intri e spațiul dedicat grupării de artiști Kinema Ikon. 

Aici sunt două sculpturi interactive, un computer – instalație și o publicație. Prima sculptură interactivă e formată dintr-un senzor, o vitrină înaltă de sticlă și două obiecte luminoase, ca un fel de veioze. Ele se aprind atunci când te apropii de ele.

Din păcate, nu am înțeles ce face computerul-instalație. Am văzut că avea mai multe mouse-uri conectate și că toate mergeau simultan, dar cam atât. 

Publicația e un fel de poetizare a limbajului de programare, punctat cu scurte secțiuni cu fotografii. Sute de pagini cu numere și cifre, poate la întâmplare, ca un fel de bucată-citat din Matrix. Și imaginile alb-negru, poate ca un fel de sugestie legată de traducerea imaginilor în limbaj textual?

A doua instalație interactivă e formată dintr-un senzor de mișcare, un televizor, un microfon, două mixere audio și patru boxe. Când te apropii, televizorul se aprinde, face un zvâc electric, apoi se stinge. Sunetul acela caracteristic, de încărcare cu electricitate, de descărcare sonoră, e amplificat în boxe. Totul durează câteva secunde.

Lămuriri nu poți găsi în textul de prezentare de pe perete, pentru că el e de fapt un fel de citat din cartea din expoziție, adică o bucată densă de litere și cifre, ca un limbaj de calculator. Oricum ar fi, colectivul de artiști experimentali Kinema Ikon e din Arad și face artă new media din anul 1970, deci sunt printre cei mai importanți artiști din această zonă a artei vizuale locale.

Mai departe, în spațiul central al expoziției din noul sezon de la MNAC, pe peretele din dreapta, o proiecție cu un film de Pipilotti Rist, Absolution / 1988. Rist este o artistă elvețiană importantă, care începând cu anii ’80 se ocupă cu arta video.  

O imagine din filmul ei dă și afișul expoziției (foto main). Iar filmul este o explorare poetică a materialității filmului VHS. Asta înseamnă că fiecare mediu digital are o amprentă vizuală specifică. De exemplu, ecranul de rezoluție mică al unui computer mai vechi tinde să redea imaginile ca pătrățele, ca rețele de pătrățele care, văzute de departe, par niște fotografii. Așa și imaginea casetelor VHS are propriul ei look, adică e o imagine puternic deformată de deviațiile de culoare (color shifts), de defectarea capului de citire video, care dă benzi orizontale pe imagine, sau de degradarea benzii magnetice, care duce la deteriorarea imaginii. Ca în pictură, materialul e important. Culorile lui. Felul cu se strică în timp.

Și Rist folosește deformările de imagine ca un pictor, pentru a șterge un chip, pentru a intensifica efectele de culoare ale imaginii înregistrate sau pentru a distruge pentru o clipă cu totul cadrul filmării.  Avem aici anatomia poetică / estetică a unui mediu spusă într-un mod fermecător. Dar și materialitatea unui mediu ca stimul de plăcere vizuală.

Filmul este marcat de rupturi, de apariția unor erori tehnice, de salturi narative și de salturi de imagine. Vedem: o femeie care sare gardul, o femeie în lanul de grâu, o femeie care salută militărește în gol, pe stradă, o femeie împușcată în lanul de grâu. 

Ce mă izbește pe mine aici e că materialitatea mediului video VHS e lipită, întinsă peste corpul femeii, care apare mereu în imagine. Seducția culorilor, a benzilor abstracte de culoare, senzualitatea lor aproape lascivă se continuă, continuă sau sporește prezența feminină, prezența corpului dorinței văzut parcă de un mascul. Femeia ca obiect predilect de supraveghere al tehnologiei masculinizate.

Când ajung acasă, sunt surprins să văd că Rist e femeie. Pentru că e ceva în mod sigur sexual, atrăgător, în intensitatea mediului VHS. Dar această sexualitate a mediului tehnic e folosită să sublinieze obiectualitatea corpului femeii. Și asta mă uimește la o artistă. Și cu atât mai mult, cu cât privirea teoretică formalistă mă forțează să observ că lucrarea ei e făcută din textura imaginii VHS plus seducția corpului feminin construit vizual conform cu privirea masculină, adică folosind acel tip de vedere care consideră femeia drept un obiect bun de avut în casă.

Cu lucrurile astea în minte dau cu ochii de următorul video. Gary Hill, Why do thigs get muddled up? / 1984.  

Mă izbește sexualitatea incestuoasă prezentă în film, raportul de subordonare dintre fiică – servitoare și tatăl-stăpân. Tonul infantilizant al tatălui. Sexualitatea bizară, hentai, a femeii care se alintă, făcând pe inocenta, îmbrăcată că un copil de doișpe ani, dar la treizeci. Crescând, costumul ei de față devine costumul ei de servitoare. Și nu îmi aduc aminte ca Alice din Wonderland să fi fost interesată vreodată să facă ordine prin casă, încât am o reacție de aversiune la tipul de raporturi de putere pe care le propune filmul.

Să îți înveți fata, îmbrăcată în uniformă, ca o servitoare de hotel, cum e cu curățenia prin casă, dar și cum e cu curățenia dpdv filosofic, pe un ton de maximă superioritate.

La bază, imaginea e un lung șir de cadre cu mobilier burghez de interior, în jurul căruia doi oameni, un bărbat în vârstă și o femeie tânără, brodează un întreg dialog filosofic, care e de fapt un citat de cinci pagini din cartea lui Gregory Bateson, Steps to an Ecology of Mind. Textul lui Bateson, recunoscut în principal ca antropolog, vorbește despre faptul că oamenii au un puternic atașament față de ideea de ordine. Dar lumea în care trăim tinde să favorizeze, probabilistic aproape, dezordinea, ca pe o stare mai firească a lucrurilor.

În ciuda lămuririlor din urma lecturii de acasă, îmi păstrez o rezervă față de lucrarea asta. E posibil să-mi lipsească contextul, interestul, atracția sau pur și simplu convingerea că e aici ceva pentru mine. Sau, mai simplu, să am mari rezerve față de interpretarea asta a textului lui Bateson.

Dincolo de propriile opțiuni și idiosincrazii, Gary Hill e unul dintre artiștii importanți pentru video art, fiind unul dintre pionierii acestui tip de artă în anii 70 – 80. 

Apoi, undeva în spate, într-o cameră separată, e instalația lui Alexandru Antik, Deplasare pe orizontală / 2016. O rază de laser roșu e proiectată pe perete, peste o proiecție cu o linie orizontală, în alb negru, care măsoară numerele de la minus infinit la zero la plus infinit. Linia de laser se mișcă foarte lent în jurul punctului zero, descriind parcă razele succesive ale unui cerc. 

Ieșind din nou în spațiul central, o plasmă tv cu o imagine de cameră de supraveghere, cu software de recunoaștere facială instalat, care însă reda imaginea vizitatorilor din expoziție ca pe un fel de halucinație psihedelică. Culori curg din silueta umană, fața e deformată, iar în audio se aude un montaj cu Donald Trump. 

Kauls Obermaier, Visage ROR / 2017. 

Mai încolo, o proiecție mare cu un film care pare un fel de abstracțiune geometrică – benzi de culoare. După un timp benzile de culoare fac parte dintr-un corp uman, care dansează hoola-hoop. Mihaela Kavdansdka, Cercuri Vicioase

În camera alăturată, un lung șir de fotografii montate pe perete cu locurile din apropierea locuinței unui artist francez, trecute prin deformările specifice diferitelor programe de procesat imagine disponibile pe internet. Yann le Guennec, Peisaje ale erorilor. Un inventar de efecte vizuale digitale contemporane. Și o estetizare a lor. 

Și ultima lucrare, o proiecție video cu fotografiile unui chip de femeie, pozată la vârste diferite. Dilmana Yordanova / Studiu de sine

Dificultatea pe care o prezintă expoziția de față are mai multe fațete. Prima e legată de numărul relativ mare de lucrări. A doua e legată de complexitatea artiștilor prezentați. Avem artiști consacrați, chiar artiști istorici, cu o importantă contribuție la domeniul lor. Apoi sunt artistele mai tinere, care vin cu propriile lor preocupări. A treia fațetă e legată de complexitatea direcțiilor de interpretare pe care le propun lucrările. Dar și de complexitatea teoretică a zonei artei media, în sine. Asta mă face să mă țin departe de o încercare de a analiza în amănunt fiecare lucrare. Și să propun mai degrabă un scurt si foarte parțial comentariu general.

La bază, expoziția curatoriată de Horea Avram funcționează ca o bună introducere, ca un bun cuprins și ca o schiță de posibilă încheiere, pentru ziua de azi, a acestei nișe din arta vizuală recentă.

Prima reușită a curatorului e că nu e deloc didactic, deși structura expunerii și problemele ridicate par să o ceară. A doua reușită e coerența întregului ansamblu. Iar a treia este înalta ținută estetică a display-ului.

Avem aici o expoziție cu cercetare făcută în spate, cu o bună producție, cu o viziune clară și complexă, dublată de o prezentare elegantă. 

Dar dincolo de profesionalismul curatorului, care e conținutul? Ce ne spune el?

Aici lucrurile devin greu de stăpânit. Și tocmai pentru că mă confrunt cu o posibilă avalanșă de limbaj: filosofic, artistic, de interpretare, care e stârnit în mod natural de conținut. 

În primul rând, aș spune că toate lucrările din expoziție au o marcată atitudine poetică, chiar în sensul literar. Efectul mental pe care îl au asupra privitorului e de visare diurnă, cu ochii deschiși. De reverie. Și asta e puternic imprimat în chiar structura lucrărilor. Când deschizi cartea Re-Voltaire a Kinema Ikon, nu poți să nu te simți eliberat de limbajul zilnic, când vezi codul acela de calculator, imaginar sau nu, curgând pe sute de pagini. Atunci când televizorul se aprinde sau se stinge, stimulat de mișcare, mintea se duce direct la amintirea întregii serii de momente intime în care ai aprins televizorul. Și timpul concret, normal, încetează și începe altceva. Un fel de scurtă eternitate a rememorării. Același lucru și la video-ul lui Rist. Rupturile imaginii lasă mintea goală, eliberată de efortul de a urmări coerența unui scenariu. Eliberată de încercarea de a vedea dacă ceea ce vezi îți place sau nu. Eroarea tehnică rupe fluxul observației cotidiene și lasă  loc unui spațiu gol, de liniște. Și ieșirea din cercurile vicioase la Kavdanska, în nesfârșita serie de amănunte geometrice, abstracte, are ceva de eliberare sufletească. Același lucru și la Yordanova, unde mă gândesc, fără să vreau, că văd un cybog din viitor cum își rememorează viața, puternic deformată vizual de suportul digital pe care și-a înregistrat schimbarea feței, odată cu vârsta. Amintirile calme, liniștite, despre propriul chip.

Aici se justifică observația Donney Harraway, conform căreia există un stadiu de dezvoltare al societății umane în care aparatele par mai animate decât oamenii, care în schimb, par inerți. O parte din reveria propusă de expoziție se leagă și de această stare de abandon uman. Ea e legată strâns de promisiunea principală a tehnologiei – că va face viața mai ușoară, atât de ușoară încât confruntarea continuă cu mediul înconjurător și cu natura umană vor înceta

Toată liniștea și poezia întregii expoziții pot fi citite și prin cheia asta. A visului narcotic al tehnologiei, infantil, vesel și inofensiv. Văzută așa, expoziția poate fi înțeleasă și ca o versiune tragică asupra viitorului uman, în care specia a renunțat să mai lupte cu propria existență și a delegat întreaga serie de procese vitale unor mașini.

Problema e că în visul ăsta hipnotic apar rupturi cauzate de defecțiuni tehnice. Ele sugerează caracterul iluzoriu, parțial, artificial, al lumii visului. În engleză există un cuvânt, numit glitch, care dacă ar fi avut un corespondent în română ar fi adus expoziției un consistent ajutor la nivel de discurs. Și asta pentru că întreaga expoziție e o complexă explorare poetică, estetică, teoretică și conceptuală a ceea ce poate fi exact acest tip de eroare tehnică. Că ea aduce o adâncă liniște sau un confort iluzoriu, e clar că un glitch rupe un pic filmul zilnic, dar si ordinea pe care el incearcă să o mențină, fie că ea ține in mod exagerat de suferință, sau de evitarea ei perseverentă, cu orice mijloace.

Foto: Vlad Brăteanu

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK