În fiecare an, pe 28 noiembrie, se sărbătorește Ziua Sfinxului. Legenda spune că la apus, la ora 16:45 fix, soarele se întâlnește cu Sfinxul și formează o piramidă de energie și lumină. Despre zona Sfinxului, de altfel, există o întreagă mitologie, potrivit căreia acolo s-ar afla ogură de rai și o rețea secretă de tuneluri. Fotograful Petruț Călinescu a participat la întâlnirea de anul ăsta din Bucegi, pentru „Dacii si românii”, proiectul lui în care documentează vizual reprezentările contemporane ale mitului fondator al poporului român.

Urc cu mașina până la cabana Piatra Arsă, pe drumul asfaltat care pleacă din Sinaia către platoul Bucegilor. Câteva zeci de curbe strânse, vreo 5 grade mai puțin si cam 15 minute mai târziu, ajung la capătul drumului. Mai sunt câteva zeci de mașini parcate, de aici începe ascensiunea pe jos către Sfinx. 

Azi, pe 28 noiembrie, vor veni sute, poate mii de oameni să celebreze Ziua Sfinxului. Se spune că în această zi, la ora 16:45, cei inițiati vor vedea, sau simți, o piramidă energetică în jurul Sfinxului. S-au creat grupuri de Facebook cu această temă, se organizează excursii contra cost, dar majoritatea oamenilor vin pe cont propriu. 

Ninge puternic de câteva zile, totul e alb. E ceață puternică și vizibilitatea ar putea fi de 10, 20 de metri, dacă ai avea ce vedea. Abia distingi urmele pașilor pe cărare. Se aud voci și din față și din spate, drumul e foarte circulat. Câteodată, vântul mai risipește ceața și poți vedea siluetele tovarășilor de drum. Ajung pe platou în jurul orei 12, gata înghețat. Cei mai în vârstă au urcat cu telecabina și pot fi remarcați ușor prin mulțimea din jurul Sfinxului – sunt zgribuliți, îmbrăcați de oraș, unii au pungi de plastic în care își duc ce au nevoie pentru expediție, în loc de rucsaci. Contrastează prin mulțimea de montaniarzi echipați super corespunzător. Pentru mine, ăsta este primul miracol realizat de Sfinx: a strâns de ziua lui o masă de oameni atat de neomogenă, atât de diferită ca vârstă, statut social, tonus fizic, credințe. Sfinxul a spulberat vrajba. Nimeni nu se ceartă. Prin mulțime plutește o bună dispoziție generală, se glumește, oamenii schimbă impresii, se ajută între ei să își facă poze.

Jandarmii montani sunt pregătiți pentru o zi lungă. Vreo șase dintre ei stau aproape de Sfinx și fluieră de fiecare dată când cineva trece cordonul instalat în jurul Sfinxului. De câteva luni, un gard permanent inconjoară monumentul natural, în speranța că mai puțini oameni se vor urca pe el sau și își vor mai scrijeli numele. Din când în când, cineva sare gardulețul și se duce să atingă Sfinxul pentru câteva momente, pentru a se energiza. 

Petru, un moldovean din Chișinău, îmbrăcat cu o haină de blană de oaie, promite în glumă că cine se pozează cu el mai câștigă un plus de 15 ani față de cât are de trăit. Pentru că arată ca un dac, se pornește în jurul lui o discuție despre naționalism, străbuni, viitor. Ceața începe să se risipească. Sunt momente când apare soarele și lumea începe să strige ca la concert  Soooaaare, și mai că strig și eu, pentru că am înghețat rău. Bate un vânt tăios, dar pe lângă faptul că m-a congelat, a și risipit norii și a făcut să apară munții din jur.

Se apropie ora magică de 16:45 și lumea se strânge în jurul Sfinxului. Unii stau nemișcați, cu ochii închiși, cu mâinile întinse, alții se uită în jur să vadă ce fac ceilalți, eu îmi mișc picioarele înghețate și încremenesc când văd o pereche de picioare desculțe, direct pe zapadă. Vecinul meu, un tip cu alură masivă, s-a descălțat ca să primească energia pamântului, în timp ce eu visez un lighean cu apă fierbinte. Se glumește din nou, e confuzie, nu știm unde să ne uităm ca să vedem piramida energetică. Momentul trece foarte repede, învăluit în ultimele clipe de lumină, pe care norii împinși rapid de vânt o schimbă în permanență. 

Mulțimea se împarte în două direcții, unii se duc la telecabină, unde vor sta la o coada bună, eu mă întorc pe jos la cabana Piatra Arsă, unde mi-am lăsat mașina. Sute de oameni coboară încolonați în grupuri, sute de frontale luminează poteca de zăpadă într-un peisaj care îmi aduce aminte de lumina adusă de la biserici de Paște. Sunt prea înghețat ca să fac multe mișcări suplimentare și fac doar o poză, dar credeți-ma că era frumos.

Când ajung la mașină, îmi dau seama că totul e blocat. Rezervasem o cameră la cabană, dar drumul e plin de mașini care vor să coboare și mi-ar lua ore să mă întorc câțiva kilometri. Așa că aleg să conduc și eu înapoi spre București. Dau drumul la căldură și îmi dau seama că, după o zi destul de lungă, nu mă simt deloc obosit. O fi de la Sfinx sau de la cele 4 batoane de ciocolată mâncate compulsiv, habar n-am.