Laborator

FOTO Preview: Dacii, românii și Petruț Călinescu

de Andra Matzal

În urma burselor oferite cu un an în urmă, Centrul de Fotografie Documentară lansează în curând primele șapte albume din Colecția CdFD, prima colecție dedicată fotografiei documentare din România. Sunt în lucru 13 povești noi, 7 mini cărți foto și - încă o premieră pentru spațiul .ro -, primul proiect de grup de fotografie documentară realizat exclusiv de fotografe. Primele șapte albume din Colecția CdFD, vor fi lansate pe 6 decembrie, la expoziția „Inventar CdFD”, ce va avea loc la Rezidența BRD Scena9.

Pe Petruț Călinescu, unul dintre fondatorii CdFD, îl cunoaștem în primul rând pentru proiectele în care a urmărit pe îndelete relația oamenilor cu spațiul pe care-l locuiesc. Fie că e vorba de Mândrie și beton, o documentare excelentă a caselor opulente ridicate în Maramureș de oșenii plecați la muncă în străinătate, sau de PeriferiaB, în care stă cu ochii pe felul în care se transformă periferia Bucureștiului (despre proiectul ăsta am stat de vorbă aici). După seria în care a documentat viața de-a lungul litoralului Mării Negre, cel mai nou proiect al lui - Dacii și românii - se îndepărtează cel mai mult de spațiul urban, cu toate declinările lui. De data asta, Petruț a pornit pe coclauri: din piețele orașelor, a luat-o pe drumuri spre munți și prin păduri, în căutarea celor care resuscitează, prin festivaluri de reconstituiri, petreceri și credințe personale, capitolele despre daci, romani & co din istoria noastră. Am stat de vorbă cu Petruț Călinescu despre reconectarea cu natura și căutarea strămoșilor în 2018.

„Regatul Zimbrilor al Geților, regatul Urşilor al Bastarnilor şi regatul Cerbilor al Sarmaților” - simt deja că am nevoie de un pic de ajutor în geografia asta, de care vorbeai la începutul proiectului, înainte să pornești la drum. Unde se află locurile astea și cum ai ajuns la ele? Cine trăiește pe meleagurile astea?

Sincer să fiu, nici eu nu ştiu. E un citat de pe pagina de Facebook a Geto-Dacilor din Moldova, un grup de reenancment [reconstituiri, n.r.] din Iaşi. Ei sunt printre cei mai activi când vine vorba de festivalurile de reconstituire istorică, iar prezenţa lor online mi-a atras atenţia, fiindcă e însoţită de texte bine scrise. Un grup ca ăsta este compus nu doar din daci sau romani, ci din reprezentaţi ai mai multor triburi ce trăiau alături de daci: bastarnii (un popor germanic), sarmaţii (sciţi) etc. Recunosc că am plecat la drum cu zero cunoştinţe de istorie şi învăţ şi eu din mers. Oricum, nu îmi propun să fac vreo dezvăluire istorică cutremurătoare – fac fotografii şi adun texte, citate ce vor recompune imaginea actuală a mitului fondator al poporului nostru, cu diversele interpretări.  

Ce te-a făcut să pleci în misiunea asta documentară? Și cum s-a transformat proiectul tău, de la ideea inițială, și până acum?  

După ce am lucrat vreo trei ani la PeriferiaB, am rămas cu un ghem în stomac şi cu nevoia de a lucra la altceva diferit. Voiam ca de data asta să merg cu plăcere pe teren. Mă săturasem de câmpurile cu pungi fluturând în vânt şi tot ce înseamnă peisajul deprimant de la periferia Bucureștiului. Nu îmi aduc aminte un moment clar care mi-a conturat subiectul ăsta în cap. De obicei se întâmplă aşa: îmi apar mici idei, crâmpeie, care lâncezesc în inconştient şi deodată parcă apar singure într-o formă mai legată.

Anul ăsta, am pornit o documentare fotografică plecând de la ideea că un trecut îndepărtat, despre care, din punct de vedere istoric, se ştiu foarte puţine lucruri, ne influenţează în diverse moduri în ziua de azi. Mitul fondator al unei naţiuni, întoarcerea la origini, nostalgia unui trecut necunoscut sunt ideile care m-au făcut să deschid proiectul ăsta. Am început căutând strict elementul dacic, dar pe parcurs mi-am dat seama că nu trebuie să-l exclud pe cel roman, e parte din poveste şi el. E un pic diferit faţă de ce am făcut până acum, e poate un pic mai conceptual, sunt multe aspecte care nu sunt vizibile şi sunt greu de reprodus în imagine. Din cauza asta, cred că sunetul ar ajuta – de aici şi nevoie de face şi un film, de care intenționez să mă ocup anul viitor. Cred că va avea o structură simplă – m-aş concentra de câteva personaje-cheie, care îşi trăiesc viaţa sub diverse influenţe ale acestui trecut. 

Rămăşiţe găsite exact în această formă în castrul roman Ulmetum, satul Pantelimon, Constanța

Dacă înțeleg bine, ce-i leagă pe oamenii pe care ai plecat să-i cauți sunt anumite credințe care țin de un fel de cult al strămoșilor. Ce mai au în comun acești oameni și cum transplantează cineva în 2018 valori și convingeri de acum 2000 de ani? 

Interpretările sunt foarte diverse şi încă sunt la început cu documentarea. Anul ăsta am mers destul de mult după grupurile de reconstuire istorică, care sunt o prezență spectaculoasă. Majoritatea sunt oameni trecuţi de prima tinereţe, care au în comun pasiunea pentru reconstituirea istorică. Principalele reprezentări vizuale ale dacilor sunt pe Columna lui Traian, și plecând de aici se încearcă recrearea armelor, a hainelor, chiar şi a tehnicilor de luptă. Pe perioada verii, festivalurile astea se ţin lanţ – cei dintr-un grup de reenacment pot merge weekend după weekend la ele prin toată ţara. Mulţi dintre ei investesc bani mulţi în pasiunea asta, hainele, armele care sunt făcute de la zero de câţiva fierari şi sunt scumpe.

Familiile sunt şi ele introduse în ecuaţie, pentru că altfel nu cred că s-ar putea. Astfel, cei care au copii, neveste, sunt de fapt împreună şi în povestea asta. Vineri se soseşte la festival, de obicei are loc paradă în piaţa centrală a oraşului în care se ţine festivalul. Oamenii vin obosiţi direct de la muncă, disperaţi de trafic, pentru că sunt ore de condus, vin din toată ţara. Apoi se instalează corturile, se aprind focurile, sfârâie ceaunele, se bea din ulcică sau din corn de animal. Mai pe noapte, când pleacă turiştii, se mai pune muzică rock: mulţi dintre participanți au avut trupe. Pare că rockerii şi dacii fac echipă bună. E o atmosferă mişto, tonică, oamenii au energie, se stă în natură. Se discută despre arme vechi, tehnici, mâncare, băutură şi de fapt despre orice.

Grupurile de reenactment suferă de faptul că pot fi confundaţi cu dacopații, cu cei care cred că dacii aveau navete spaţiale şi conduceau lumea. Ce fac ei e documentat: armele, armurile, coifurile sunt recreate după cele descoperite sau reprezentate în basoreliefuri. Scenariile de luptă urmează câteva bătălii şi etape din cele două războaie daco-romane şi de obicei sâmbăta dacii îi snopesc pe romani, ca duminca să fie cuceriţi.

Într-un reportaj de pe S9 despre un congres de dacofili și dacologi, colegii noștri pomenesc de un naționalism foarte accentuat, care alunecă ușor spre extremism, în rândul celor mai mulți care împărtășesc pasiunea asta pentru daci. ai observat același lucru? cu ce vine de cele mai multe ori la pachet dacofilia?

Încă nu am ajuns la nivelul ăsta şi nici nu ştiu încă cum să-l abordez. Iniţial, la începutul documentarii, pentru că nu ştiam mai nimic despre fenomenul ăsta, am dat Like multor pagini care conţineau cuvintele daci, Dacia. A urmat brusc un val de xenofobie pe wall-ul meu digital, care se reduce destul de simplu la ideea: noi suntem daci, afară cu restul din ţară ş.a.m.d. Le-am dat Unlike la loc, pentru că îmi ridicau tensiunea. Nu ştiu care e echivalentul în viaţa reală a acestor grupări, dacă există şi în place să cred că e vorba de mai multă gargară online decât în viaţa reală. 

Robert (celt) şi Amis (dac), doi reenactori beau frăţeşte în timpul unei petreceri private lângă Piteşti. Mai târziu, ploaia s-a transformat în viitură, dar tot nu a putut opri cheful.

Există anumite locuri de „pelerinaj”, cu o încărcătură mai puternică pentru aceste comunități? Care-ar fi cele mai importante și de ce?

Există diferite credinţe care se manifestă fie individual, fie în grup. Esotericii cred că cetăţile dacice au fost în locuri puternic încărcate energetic, că nu au fost aşezate aleatoriu. Există oameni care susţin că pot intra în conexiune cu trecutul, că pot vorbi cu pietrele sau cu arborii, că au viziuni din trecut. Cetăţile dacice devin loc de pelerinaj pentru misticii care nu au în mod necesar o pasiune pentru trecut, cât sunt convinşi de energia emanată de locuri. E un subiect delicat, vorbim aici de credinţe personale pe care de obicei oamenii şi le ţin interiorizate.

Dar de exemplu, la Sarmizegetusa, într-o zi obişnuită, pe lângă turiştii obişnuiţi, vin oameni care speră să se vindece de diverse afecţiuni, să mediteze, să îşi încarce cristalele preţioase de la altarul din andezit. Dintr-un motiv care îmi scapă, administraţia nu te lasa să stai pe iarba la Sarmizegetusa. Bodyguarzii unei firme private, dacă nu mă înşel, sunt tot timpul cu ochii pe turiştii care derapează de la regulă: cei care vor să îmbrăţişeze pământul la sanctuar sunt rapid ridicaţi de subţiori. Apoi mai există peştera Polovragi, unde se speculează că ar fi trăit Zalmoxe. Aici se spune că este cel mai curat aer din lume şi datorită unor legende se crede că are proprietăţi vindecătorare. Scaunul lui Zalmoxe, o formaţiune calcaroasă din peşteră, e un loc destul de râvnit de cei care vor să mediteze în acel spaţiu. Există şi locuri care recent au căpătat o aură mistică, fie prin influenţa şcolilor de yoga, fie prin filmele lui Sergiu Nicolaescu: Sfinxul din Bucegi. În filmul Dacii, Decebal se sinucide lângă Sfinx. Acum, imaginea monolitului este asociată cu dacii, fără vreo explicaţie anume şi este considerată un loc de meditaţie / portal către alte lumi.

Cum ești primit ca fotograf? Ești un outsider, la urma urmei, venit din lumea pe care îmi imaginez că cei mai mulți din aceste comunități mai izolate o refuză.

La festivaluri, lumea e foarte prietenoasă şi nu îşi pune nimeni problema mea. Sunt destui alţi fotografi/cameramani prin jur, nu sunt singurul. Toată lumea de fapt fotografiează, filmează azi cu telefoanele. În comunităţile mistice pătrund greu, pentru că nu ştiu mai nimic şi deja lucrurile astea au nuanţe mult mai personale. Mă prezint de fiecare dată, explic la ce lucrez. Unii oameni mă refuză, aşa cum s-a întâmplat cu un grup de femei pe care le-am întâlnit la Polovragi în peşteră. Au fost scandalizate la ideea că aş putea să le fotografiez când meditează pe scaunul lui Zalmoxe, chiar dacă capul le intră într-o firidă şi erau practic de nerecunoscut. Dar următoarea persoană care era la rând nu a avut nicio problemă în a fi fotografiată. Oamenii reacţionează diferit, când e vorba de trăirile lor mistice şi e normal să fie aşa. Câteodată mă simt şi eu ciudat că sunt cam intruziv, dar nu aş avea altfel cum. 

O piatră din cetatea dacică Piatra Roșie, Munţii Orăștiei

Care crezi că ar fi cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat lucrând la proiectul ăsta?

 Am umblat cam prin toată ţara, dar cel mai mult m-a plăcut chiar la cetăţile dacice, în Munţii Orăștiei. Zona e atât de frumoasă, încât fără să fi avut vreun plan de genul ăsta, caut acum să îmi cumpăr o casă veche sau o bucată de teren pe-acolo. E departe de Bucureşti, faci vreo 6 ore, raţional nu există prea multe explicaţii, iar unii mai râd zicând că m-a străfulgerat şi pe mine Zalmoxe. Altfel, încă învăţ ca de obicei, că a lucra la un proiect fotografic ca ăsta e o ocazie nemaipomenită de a cunoaşte oameni noi, de a afla chestii de care habar nu aveai.  

Dat fiind că ești unul dintre fondatorii Centrului de Fotografie Documentară, aș vrea să te întreb despre toată seria asta de proiecte foto pe care le-ați susținut prin prima tură de burse oferite de voi. Ce imagine alcătuiesc proiectele astea acum, la un an de când au început?

Cred că a rezultat o selecţie foarte eclectică de poveşti şi de stiluri: de la fotoreportaj la serii mai conceptuale, cred că am acoperit o bună parte din ceea ce poate fi fotografia documentară şi formele pe care le poate lua. Ne-am dori să permanentizăm iniţiativa asta, dar nu ştim în ce măsură o să reuşim să o facem sustenabilă financiar.

Tot o întrebare generalistă: de ce crezi că în România, unde există foarte mulți fotografi valoroși, nu există nici măcar o galerie (nu mai zic de muzeu) de fotografie? Unde e azi locul fotografiei documentare în România?

Aşa e, fotografia care nouă ne place e destul de oropsită la noi. Motivele sunt destule şi diverse. Nu cred că e doar cazul fotografiei, o groază de alte domenii sunt subdezvoltate, dacă e să comparăm cu ce se întâmplă afară. Cred că atunci când va fi înţeleasă mai bine, ar putea să se şi dezvolte mai bine. Cred că uşor, dacă toţi ăştia care suntem interesaţi de ea, putem face câte ceva, lucrurile se vor schimba. Am reuşit câteva lucruri în premieră la noi: primele granturi strict pentru fotografie documentară, prima colecţie de cărţi foto tipărită. Pe 6 decembrie vom avea vernisajul expoziţiei Inventar CdFD, unde o să prezentăm succint toate proiectele la care am lucrat în ultimul timp: 13 povești noi, 7 tipărituri, un scurtmetraj. La toate astea, CdFD a contribuit într-o mică sau mai mare măsură.

Foto main: Festivalul „Frăţia Lupilor”, Costeşti, Hunedoara

Petruț Călinescu este unul dintre cei mai importanți fotografi documentariști din România: proiectele lui de lungă durată radiografiază atent și empatic probleme sociale importante, de la migrație („Mândrie și beton”), la locuire („PeriferiaB”). Imaginile lui au apărut în publicații importante, cum ar fi Business Week sau New York Time Lens,  și a câștigat de două ori premiul de Cel mai bun fotojurnalist român din partea Asociației Fotografilor de Presă din România. Seria „PeriferiaB” a luat anul acesta locul întâi la Balkan Photo Fest. A publicat trei cărți - „Mândrie și beton”, „IPHD Congo” și „Când se lasă seara peste România”.


Acest material este realizat în parteneriat cu Centrul de Fotografie Documentară- proiectul unui grup de fotografi pasionați de fotografia documentară, care și-au propus să grupeze într-o arhivă digitală, alături de propriile proiecte, tot ce consideră reușit în fotografia documentară românească. 

Acest proiect este co-finanțat în 2017-2018 de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).

În aceeași serie, găsiți și:

FOTO Preview: Annemarie Bala în căutarea unei familii pierdute

FOTO Preview: Ioana Cîrlig și nimic de care să te temi

FOTO Preview: Daniela Groza și „Cealaltă familie”

FOTO Preview: Lucian Bran pe urmele meteoriților din România

FOTO Preview: Bogdan Croitoru și delta dintre betoane

FOTO Preview: Cosmin Bumbuț și „Copilul lui Natural”

de

  • Andra MatzalAndra Matzal

    Editor. Jurnalist multitasking, navetist. Mai multe despre Andra, aici. O găsiți la andra@scena9.ro.

     

29 November 2018 ora 12:00


Tag-uri


X Revista Scena9