Carte / Spioni

Haralamb Zincă și romanul de spionaj din comunism

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 29 martie 2021

Editura Publisol a lansat de curând seria de autor Haralamb Zincă. Presupun că mai toată lumea a auzit de numele lui – a fost unul dintre principalii autori de literatură polițistă și de spionaj de dinainte de 1990. Nu-l mai citisem de mult, așa că am profitat de ocazie pentru a reciti Moartea vine pe bandă de magnetofon, cartea care deschide seria de acum.

Plasat în anii ʼ60, romanul se încadrează cele două genuri în care s-a specializat autorul: literatură de spionaj și literatură detectivistică. Despre ce este vorba, pe scurt: un inginer geolog, implicat în cercetări asupra unui zăcământ de uraniu, începe să primească la serviciu și acasă mesaje de amenințare cu moartea. Înspăimântat, inginerul merge la Securitate, iar cazul său este preluat de un ofițer tânăr și competent, căpitanul Lucian, ajutat îndeaproape de locotenentul-major Frunză. Aceștia îl asigură pe geolog că e pe mâine bune: „la orice oră din zi sau din noapte, să știți că nu mai sunteți singur...” Însă mesajele de amenințare continuă să curgă punctual, iar dușmanul din umbră pare să cunoască în detaliu toate mișcările securiștilor. Cazul se complică prin importanța strategică a cercetărilor întreprinse de inginer („Calculele proiectului «U-74» îl purtau prin tainele unor straturi geologice ce aveau să aducă economiei naţionale, într-un viitor apropiat, rezerve noi a căror valoare se dovedea a fi neînchipuit de mare”), dar și prin apariția unor conexiuni cu Germania nazistă și cu niște legionari români care fuseseră recrutați de Gestapo în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Moartea vine pe bandă de magnetofon

Haralamb Zincă
Publisol
2021

Moartea vine pe bandă de magnetofon oferă o lectură interesantă din cel puțin două motive. În primul rând, Haralamb Zincă este un profesionist al genului, care construiește destul de competent un mister și apoi dezlegarea lui. În al doilea rând, cartea este un instructiv document de epocă.

Romanul a fost publicat în 1966 și reeditat de două ori până la sfârșitul anilor ʼ60. În 1978 regizorul Nicolae Mărgineanu l-a transformat în filmul Un om în loden. Ediția de față are la bază varianta originală din 1966, nu varianta rescrisă de Zincă după 1989 în vederea republicării în 1995 la Editura Garamond. O decizie foarte bună, pentru că romanul e, cum ziceam, un document de epocă. Cele câteva aluzii politice adăugate de autor după 1989 au darul de a induce în eroare cu privire la libertățile îngăduite literaturii de spionaj în comunism. De altfel, diferențele dintre ediții nici nu sunt mari. Varianta din 1995 adaugă câteva replici: de pildă, văduva unui negustor bogat se plânge de naționalizarea făcută de comuniști („Cavourile, slavă Domnului, nu ne-au fost naţionalizate!”), iar un ofițer de Securitate regretă că un decedat nu are parte de slujbă de înmormântare („Ca pe un câine îl trec pe cealaltă lume, gândi Lucian, înfiorându-se. Nu tu slujbă, nu tu un acord de muzică funebră, nu tu un cuvânt, de adio din partea unor colegi”).

Aceste adăugiri tardive pot foarte bine să lipsească și din alt motiv: romanul  a apărut în a doua parte a anilor ʼ60, cea mai liberală perioadă a comunismului românesc, și reușește să fie surprinzător de liber în raport cu ceea ce așteptăm de la un roman de spionaj din comunism. Nu doar că sunt evitate lecțiile sforăitoare în materie de ideologie, dar apar și glume destul de licențioase:

„– Şi bagă-ţi minţile-n cap, Costică zis «Parşivu’»...
– Îmi tot bag, dar fermoarul mi-i stricat şi nu ţine...”

Sunt taxate en passant nepotismul din instituții și lenea taximetriștilor („Şoferii Getaxului dorm prin staţii în loc să umble în căutarea clienţilor”), sunt prezentate sau măcar sugerate fenomene precum naționalizarea (văduva unui negustor bogat își împarte apartamentul spațios, întins pe un etaj întreg, cu familia gălăgioasă a unui zidar) sau prostituția. De asemenea, în lumea romanului (publicat probabil înainte de decretul din octombrie 1966), avortul este înfățișat ca o alternativă aflată firesc la îndemâna femeilor („Fată cumsecade Florica, da’ fără noroc, maică... Să dea derbedeul taman peste ea... Dacă mai lasă şi copilu’, ce viaţă o să mai aibă?!?”).

Sigur, pe de altă parte, ofițerii de Securitate sunt descriși ca eroi pozitivi, ca niște băieți sufletiști, ca niște maieuticieni care trudesc din greu pentru a moși nașterea adevărului (în acest sens li se și adresează inginerul geolog: „Ajutaţi-mă, gemu el rugător, ajutaţi-mă să înţeleg care-i adevărul!...”). Ei folosesc liber expresii mistice precum „slavă Domnului” sau citesc revista „Contemporanul” (probabil pentru cronicile literare ale lui Nicolae Manolescu). Așa că nu se mai miră nimeni cât de culți sunt. Un securist  care primește un pont că persoana căutată se ascunde într-un cavou are parte de acest monolog: „Părea neverosimilă istoria cu cavoul, cu cheia. Totuşi, Călinescu, în Bietul Ioanide, descrie un cavou transformat în adăpost”.

Dar această imagine prietenoasă a ofițerilor de Securitate nu e nici ea foarte simplă. Autorul îi descrie făcând cam toate acele lucruri pentru care Securitatea și-a dobândit faima de aparat represiv: ascultă telefoane, înregistrează mașinile de scris aflate în posesia particularilor, violează fără probleme domicilii și sunt gata să recurgă la violență. Însă toate aceste lucruri sunt puse în slujba cetățenilor. Sigur, Securitatea ascultă telefoane, dar asta pentru a salva vieți. Sigur, monitorizează mașinile de scris, dar asta pentru a elimina fenomenul scrisorilor de amenințare. Sigur, violează domicilii, dar domiciliul violat aparține unui fost legionar care, după ce invocă de sanchi legea („– N-aveţi dreptul să-mi violaţi domiciliul. Încălcaţi legea. O să cer pedepsirea dumneavoastră”), se demască atacându-l pe securist cu o grenadă. Sigur, sunt gata să-l ia la bătaie pe cutare, dar o fac pentru că acesta se poartă urât cu femeile:

„Pentru întâia oară, în sufletul lui Frunză se aprinse o dorinţă irezistibilă să dea ochii cu Nelu Mâţu zis «Pisică», [...] să-i vadă mutra şi, eventual, să-l şi cârpească. Nu pentru că se furişase în locuinţa lui Stamatiad, devenind astfel complicele unui duşman – pentru care îşi va primi pedeapsa conform legii –, ci pentru comportarea lui faţă de mamă şi de copila aceasta nenorocită.”

Cititorul e manipulat subtil – nu foarte subtil, de fapt – să se simtă ușor impacientat în fața ofițerilor de la Securitate: sunt băieți buni, dar prea se poartă cu mănuși cu toți criminalii ăștia. 


Fotografie principală de cottonbro, via Pexels

Video

Carte

VIDEO Biblioteca lui Psihotrop

Scena 9

După ce a pus programa de română pentru bac în piese de hip-hop, Psihotrop ne cheamă cu el în bibliotecă, să luăm o pauză de la ecrane și să o luăm la pas prin literatura lumii.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK