Anul 2018 e înfășurat cu ditamai panglica tricoloră de aniversare - sărbătorim 100 de ani de la înfăptuirea „României Mari”. Prilej pentru reîncălzirea unor mituri înflăcărate și pentru etalări naționaliste exacerbate. Și un context numai bun în care istoricul superstar Lucian Boia să-și publice cea de-a 35-a carte din ultimii 22 de ani: „În jurul Marii Uniri de la 1918: Naţiuni, frontiere, minorităţi”. Cartea a apărut toamna trecută și s-a clasat în topul vânzărilor la târgul Gaudeamus. Ea își propune să mai contracareze din miturile și din microbul naționalist împrăștiate de Marea Unire, printr-o „istorie făcută fără prejudecăţi, în spiritul unei abordări critice”. Asta își propune și tânărul istoric Marius Bogdan Tudor, care scrie mai jos despre plusurile și mai ales minusurile cărții lui Boia. 

*

Împins de la spate de mașinăria editurii Humanitas, Lucian Boia și-a asumat în ultimii 10-15 ani rolul de istoric popular, în încercarea (lăudabilă) de-a analiza pentru publicul larg și curios cum s-au format istoric mituri dominante. Așa că era de așteptat ca istoricul care a tratat subiecte gen Jules Verne, Napoleon al III-lea, intelectualii români filo-germani, Germania în perioada interbelică, Franța postbelică, Occidentul pe de-a întregul, excepționalismul românesc, să ofere o perspectivă și asupra conceptului de „România Mare”, cu ocazia Centenarului. Mai ales într-un climat politic regional în care naționalismul etnicist e în ascensiune. 

În unele dintre cărțile sale anterioare – De ce este România altfel? și Sfârșitul Occidentului?, de exemplu –, aparent acaparat de sloganul „scrieți, băieți, numai scrieți”, Boia ajunge, din păcate, la remitologizări ale lumii occidentale și la apologii ale colonialismului și sclaviei complet anistorice. Cu datele astea în minte, am făcut o lectură critică a noii sale lucrări: În jurul Marii Uniri de la 1918.

Cartea e organizată în trei mari capitole: „Etnii și națiuni”, „Țări și frontiere” și „Minorități”. Ultimul este, în mare, cel mai reușit, în principal datorită avalanșei de cifre care dezvăluie nivelul migrației forțate și al strămutărilor din Europa de Est în timpul Războaielor Balcanice, al Primului Război Mondial și în interbelic. Doar prin cifre – între zeci de mii și milioane – istoricul reușește să redea o imagine de ansamblu a traumelor colective ale populațiilor de greci, turci, bulgari, evrei, ruși, germani sau tătari strămutate sau deportate pentru a umple teritoriile unor state care aveau nevoie de locuitori (inclusiv cele în care românii erau majoritari); nu-i omite nici pe românii din state vecine aduși între granițele României de dinainte de Marea Unire.

Pe alocuri, cartea e de admirat. Și nu pentru că Boia ar face vreo dezvăluire senzațională, ci pentru că, de la înălțimea poziției sale în spațiul public, enunță chestiuni elementare și necesare despre evoluția istorică a unor foste și actuale părți din statul român. În primul rând, subliniază apropierea culturală a Republicii Moldova față de spațiul rusesc (la care aș adăuga bilingvismul majorității locuitorilor ei) și critică atitudinea colonialistă care domină discuțiile din România despre Moldova. 

În primele pagini ale introducerii, Boia menţionează un sondaj recent care arată că doar 23% dintre locuitorii Moldovei şi-ar dori unirea cu România. Ideea că e important să asculți doleanțele și păsurile populației unui stat suveran – unul dintre cele mai sărace din Europa – înainte de a tăbărî cu binefacerile unirii peste ea pare revoluționară în spațiul românesc. Pare, pentru că am fost obișnuiți cu un nivel foarte jos al discuției – unioniștii „patrioți” versus rusofilii „care vor să ne fure Basarabia”. Dar nu e. E perfect firească, mai ales în contextul istoric al atitudinii autorităților române față de populația Basarabiei în perioada în care ea a făcut parte din România Mare – impunerea unirii indiferent de rezultatul votului în Sfatul Țării, păstrarea unui Comandament Militar pe toată durata administrației românești, cenzura publicațiilor sau sancționarea funcționarilor cu „retrogradarea” în Basarabia.

În al doilea rând, este vorba de elefantul din cameră numit Dobrogea. Da, trebuie să vorbim despre Dobrogea, iar Boia face asta. Ea e relevantă pentru un mod mai corect de a înțelege istoria, deoarece identitatea ei de „spaţiu românesc” este o creație exclusivă a contextului istoric de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Iar despre asta nu se prea vorbeşte la orele de istorie de la care mulți elevi abia așteaptă să scape. 

„Un teritoriu pe care românii, inițial, nici nu l-au dorit. L-au primit, oarecum <<forțați>>, la 1878, în urma Războiului de Independență (...), atunci când Rusia și-a realipit sudul Basarabiei pe care îl pierduse la 1856, în urma războiului Crimeei, în favoarea Moldovei, respectiv a României, oferindu-le românilor, <<în schimb>>, Dobrogea, ruptă din Imperiul Otoman. Guvernul României nu a acceptat ideea <<schimbului>>, dar până la urmă lucrurile așa s-au petrecut, Basarabia rămânând Rusiei, iar Dobrogea alipindu-se României. Nici istoric, nici etnic, România n-avea vreun drept anume asupra acestui ținut, și la data respectivă nici n-a revendicat așa ceva (mai târziu, Dobrogea avea să fie integrată în istoria românească, măcar pentru faptul că Mircea cel Bătrân o stăpânise vreme de trei decenii). (...) Deși statisticile vremii sunt cu totul aproximative, se poate totuși considera că majoritatea populației dobrogene o reprezentau musulmanii, iar bulgarii erau și ei numeroși, poate nu mai puțin decât românii. După 1878, un număr de turci au părăsit regiunea, iar elementul românesc a crescut repede prin colonizare (în mare parte cu români din Mărginimea Sibiului și cu aromâni).” 

Toate acestea sunt exemple ale nuanțelor pe care Boia le susține în studierea evoluției istorice a națiunii - sufocată de conservatorismul dogmelor „etnogenezei poporului român” și al „continuității în spațiul carpato-danubiano-pontic.” „Istoricii care nu sunt în stare să-și înnoiască demersul, susținuți de jurnaliști care știu istoria după ureche, se refugiază unde? Evident în patriotism, unde altundeva?”, scrie Boia, care nu pare dispus, însă, să-și urmeze propriul sfat de-a lungul cărții decât în cazuri izolate precum cele de mai sus. 

În conceptualizarea etniei, istoricul vorbeşte şi de locuitorii de etnie neromână - ignoraţi/marginalizaţi în istoriografia naţională, care pune accentul doar pe etnicii români. Dar se împotmoleşte la ideea că ei ar putea să fie mai mult decât nişte simple etnii şi se rezumă la a contabiliza procentele de evrei, maghiari, germani, cehi, ruși etc. care locuiau în țară și în teritoriile învecinate în secolele XIX-XX. Ce însemna oare să fii de etnia X sau Y în spaţiile respective? Boia ne lasă fără răspuns. 

Sigur că nu e nimic ilegitim în a menționa prezența unui anumit grup etnic într-un anumit spațiu; multiplele statistici date de Boia de-a lungul cărții sunt solide. Însă a reduce locuitorii unui anumit teritoriu la etnia pe care le-o consemnează autoritatea într-un dosar înseamnă, ca să întoarcem cuvintele autorului împotriva sa, că „centenarul Marii Uniri, în loc să stimuleze cercetări înnoitoare, riscă să se rezume la afirmarea unor locuri comune.” Aflăm, în mare, că etniile majoritare o duc mai bine, iar cele minoritare nu așa de bine. Șocant, nu-i așa? 

Nu aflăm mai nimic despre cum trăiau acei oameni contabilizați etnic într-o perioadă plină de schimbări sociale și persecuții rasiale în Europa Centrală și de Est. Nu pare că cineva lucra pe undeva, în condițiile în care industria se dezvolta, iar presiunile angajaților pentru ziua de lucru de 8 ore și așa-numitul repaos duminical se intensificau, după cum se pare că nici industriași nu prea existau. Nu pare că cineva se ducea la școală, deși învățământul primar gratuit și obligatoriu fusese adoptat treptat în mai multe țări din Europa, datorită dorinței de integrare în sistem a copiilor săraci. Nu pare că existau femei decât în straturile bogate, și nici ele nu aveau încă drept de vot. Nu pare că existau femei în general, altfel decât ca obiecte de decor. Ah, dac-ar exista un istoric cu o „cercetare înnoitoare” care să explice intersecțiile dintre etnie, clasă și gen la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX în România...

În statisticile lui Boia se află exclusiv etnii în jurul cărora se întâmplă lucruri. Sclavia „este abolită”. Războiul „izbucnește”. Dreptul de vot universal „intră în vigoare.” Istoricul ignoră ce se întâmplă în interiorul acestor etnii, cum ar fi, de exemplu, diviziunea de clasă - oamenii se (auto)identifică nu doar după etnie, ci și după categoria socială din care fac parte - și complextitatea acestei realități. În singurul moment în care menționează posibilitatea existenței unor clase sociale cu interese diferite, autorul afirmă că, „oricum, era preferabil să aparții unei categorii dominate în Austro-Ungaria decât în Rusia sau în Imperiul Otoman!”. Să le zicem oare etnicilor români din Austro-Ungaria începutului de secol XX să stea liniștiți, c-o duc alții mult mai rău? Sau poate să-i zicem lui Josip Broz Tito, fostul lider iugoslav, să nu plece pe front în 1914 de la confortul job-ului de mecanic în Wiener-Neustadt, unde aveau loc greve din an în an pentru condiții mai bune de lucru? Sau poate să le spunem „categoriilor dominate” din viitoarea Austrie post-1920 că le era bine și fără măsurile urgente de îmbunătățire a locuirii luate de administrația social-democrată în Viena anilor 1920, deși ele influențează până în prezent modelul de locuire în oraș? 

Lucian Boia cel din cuprinsul cărții insistă să facă afirmații pentru care ar fi taxat imediat de către Lucian Boia cel din introducere. Și mai curios e că, într-un interviu recent pentru ziare.com, el spune că nu s-a mai uitat demult prin manualele de istorie. Pentru un istoric care critică provincialismul și naționalismul colegilor de breaslă - inclusiv în cartea de față, afirmația este contradictorie spre iresponsabilă. Pentru majoritatea populației, istoria studiată în gimnaziu și la liceu - după manualele de care lui Boia nu pare să-i pese - rămâne singurul contact cu disciplina. Acest contact formează modul în care ne raportăm la evenimente din trecut, la alte națiuni și etnii, la persoane din alte clase sociale, cu experiențe de viață total diferite. 

Dacă miza este doar de a forma câțiva specialiști de elită care să fie apreciați în Occident, să dea și românii bine în domeniu la șefii ăi mari, atunci Lucian Boia e parte din problemă, nu din soluție. Cum altfel decât prin politici educaționale se poate schimba percepția elevilor și studenților asupra a ceea ce înseamnă studiul istoriei? Nu asta e una dintre mizele cele mai importante ale criticii narațiunii etno-naționaliste a istoriei?

 



Lucian Boia, În jurul Marii Uniri de la 1918: Naţiuni, frontiere, minorităţi, Editura Humanitas, 2017, 136 pag.

Imagine principală: Fotografie de arhivă cu Marea Adunare de la Alba Iulia (1918), trecută prin aplicația Prisma.