Într-un interviu pentru Calvert Journal, regizorul maghiar László Nemes (autorul lui Son of Saul / Fiul lui Saul, premiul FIPRESCI la Cannes, Oscarul pentru film străin etc.) critică felul în care se fac filmele azi: „Cinemaul e tot mai mult despre a arăta lucruri, ca și cum ar fi un meci de fotbal (…) Doar „acoperi” niște lucruri. Aparatul de filmat e acolo unde ar trebui să fie, dându-i spectatorului impresia că știe totul. (…) Filmul e, în felul ăsta, aproape ca jurnalismul. Încerc să mă lupt cu asta.” Din anumite puncte de vedere, Fiul lui Saul și Sunset / Apusul  au o miză egală: aceea de a (re)construi lumi trecute (teroarea absolută a Holocaustului, respectiv decadența și forfota socială a anului de dinaintea izbucnirii primului război mondial în Ungaria) cu alți ochi. Dacă filmele istorice populare (prin populare înțelegem, să zicem, Apocalypse Now, Platoon, 12 Years a Slave etc.) au ambiția de a acoperi cât mai mult, în cuvintele lui Nemes, perspectiva maghiarului e trunchiată. Alegându-și un personaj pe care să-l urmărească constant și prin ochii căruia să se reflecte realitatea din jur, Nemes își asumă un unghi care micșorează câmpul vizual și imersează complet spectatorul - el știe mai puțin decât personajul (sau cât știe el), descoperă odată cu el, orbecăie pe întuneric șamd. Astfel de filme nu glorifică în niciun fel istoria, din contră; o aduc la nivelul ochiului uman.

Apusul, e, deci, o continuare a formulei estetice din Fiul lui Saul: protagonista, Írisz Leiter (Juli Jakab), o orfană, revine în Budapesta din Italia sperând să se angajeze la magazinul de pălării care le-a aparținut cândva părinților ei; proprietarul e acum Oszkár Brill (Vlad Ivanov), un individ cam evaziv și opac. În fine, după ce e ușuită și primită să lucreze înapoi, află că avea un frate de care nu știa absolut nimic, cu o reputație deloc maculată. Fără să stea pe gânduri și fără să anticipeze călătoria, Írisz se aventurează să-l caute, descoperind o pânză de păianjen teroristo-anarhistă.

Într-un fel, intriga familială era și în Fiul lui Saul - acolo, un evreu căuta cu disperare un rabin care să-i poată îngropa cum se cuvine băiatul mort. La fel ca în Fiul lui Saul, aparatul de filmat e lipit de umărul protagonistei, o urmează docil, ciocnindu-se de personaje necunoscute, intrând în conflicte cu bărbații și ținându-le piept. Unul dintre lucrurile remarcabile ale filmului e felul în care această tânără reușește, într-o epocă atât de zdruncinată și patriarhală, să impună respect; ironic, pentru a reuși, se deghizează la un moment dat în bărbat. Contrastul dintre magazinul de pălării (lumea burghezo-elitistă) și lumea de pe străzi (bubuită, anarhică, cu vizitii nebuni și rețele criminale) e vizibil, arătând alienarea oamenilor și presimțirea izbucnirii războiului. Contrastul ăsta dintre cele două lumi mai scoate la iveală și barierele sociale impuse femeilor - femeile stimate nu trebuiau să fie văzute niciodată în partea rău-famată a orașului, iar respectabilitatea venea cu niște etichete (de pildă, lui Írisz i se reproșează la un moment dat că ar fi fost agresată pentru că stătea în dormitor cu lumina aprinsă, „ca o prostituată”). Dincolo de bariere, apare anarhia. Delirul ăsta de pe străzi în care se reflectă chipul inundat în lumină caldă al protagonistei e foarte puternic - el expune ultimele rămășițe de umanitate pre-război, dar și ultimele rămășițe ale burgheziei (angajații magazinului de pălării căutau într-o cameră secretă un ac de pălărie care ar fi aparținut prințesei Sissi în felul deșart în care Írisz pare să mai caute moralitatea în jur).

Cu toate că filmul nu e lipsit de lacune narative (ambiguitatea se transformă în confuzie, nu știm de multe ori cu cine discută protagonista și de ce, iar multe dintre conflicte au rezolvări neverosimile), tocmai astfel de cusururi devin, paradoxal, elementele care captivează spectatorul (în felul similar în care un thriller e construit pe principiul bucăților lipsă). Pentru un film care evocă un eveniment istoric atât de clătinat, Apusul nu e o dramă de costume care să scoată la suprafață o lume poleită, gata făcută, ci, din contră, sondează în interiorul ei, acolo unde atât protagonista, cât și spectatorul se pot pierde.

Apusul poate fi urmărit în cinematografe începând cu 21 iunie.