Actual

Jocul cu obiectele de împrumut

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Oana Stoica

Dramaturgia britanicului Tim Crouch vizează întotdeauna, pe lângă – de fapt, în conexiune cu - tema, şi un model performativ prin care aceasta ajunge la spectatori. Căci Crouch este interesat nu doar de investigarea unor noţiuni şi fenomene, ci şi de evoluţia formelor în artă şi de relaţia dintre produsul artistic şi public. În piesele sale, subiectul şi expresia spectaculară a acestuia sunt egale ca importanţă. Şi asta se face prin inserarea în text a unor indicaţii precise (denumite didascalii în dramaturgie), care configurează regizoral spectacolul, implicând publicul. Ei bine, activarea spectatorului este o miză în sine pentru Tim Crouch. 

De exemplu, în prima sa piesă, My Arm – premieră naţională acum la POINT, în Bucureşti (alte piese ale lui Crouch se joacă la Piatra Neamţ – Un stejar - şi Craiova - Autorul -, ambele în regia lui Bobi Pricop), totul se învârteşte în jurul semnificaţiei. Avem, pe de o parte, „povestea” - Crouch nu scrie propriu-zis poveşti, ci explorează subiecte / concepte, precum violenţa, prin naraţiuni meta-realiste – unui tânăr care îşi ţine braţul ridicat vreo 30 de ani. Efectele gestului său are mai multe urmări (scuzaţi spoiler-ele): 

  • lumea încearcă să înţeleagă sensul gestului, chiar dacă sau cu atât mai mult cu cât personajul nu învesteşte acest gest cu niciun sens, iar imposibilitatea de a stabili cu certitudine un sens generează reacţii negative (bully-ing, excludere din comunitate, violenţă – ce e diferit, de neînţeles sau dincolo de regulile comunităţii este respins sau izolat, comunitatea îşi apără instinctiv tiparul de funcţionare);

  • în plan fizic, în timp, gestul îşi ucide autorul - nici „posesorul” nu e greşit spus căci, de la un punct încolo, gestul pare să îl posede pe autor, ceea ce ne duce la următorul efect: 

  • după un timp, braţul ridicat capătă identitate proprie şi este folosit în diferite contexte cu diferite semnificaţii, adică devine permeabil la sensuri multiple, dincolo de persoana de care e ataşat şi de povestea acesteia.

Deci „povestea” este despre semnificaţie. Pe de altă parte, Tim Crouch indică clar în text cum trebuie spusă scenic povestea (iarăşi scuze pentru spoiler-e): cu ajutorul unor obiecte pe care actorul le ia / primeşte de la spectatori şi care interpretează personaje. Atenţie, aceste obiecte nu se reprezintă pe sine, nu semnifică ceva, ci „joacă” roluri de ... fiinţe. Astfel, imaginaţia spectatorului este stimulată să îşi creeze propriul spectacol, în timp ce acelaşi spectator relaţionează direct cu spectacolul de pe scenă prin obiectele (ale sale sau ale altora) pe care le recunoaşte şi care îşi transferă rolul şi asupra posesorului (în reprezentaţia pe care am vizionat-o, cartea pe care tocmai o cumpărasem „a jucat” rolul Mamei şi, în anumite scene, actorul m-a „identificat” în sală cu acest personaj). Este un întreg mecanism, dramaturgic şi dramatic, de activare a spectatorului, dar şi de reprezentare. Căci povestea este despre semnificaţie, iar expresia sa performativă implică învestire cu semnificaţii a unor obiecte. Bun, Tim Crouch se joacă inteligent.

Deci, artificiile se termină, frate-miu o șterge, ai mei se refugiază într-o nouă sticlă de roze, eu mă car în camera mea și —  
Actorul ridică brațul de lemn al păpușii deasupra capului, unde va rămâne până la sfârșit.  
Și abia ăsta este cu adevărat începutul, mijlocul și sfârșitul.

 

(...)

 

Mă simțeam... În orice caz, acum însemnam ceva pentru mine în felul în care, de obicei, ceilalți înseamnă ceva pentru noi. Pentru prima dată în viața mea mi-aș fi dorit să pot retrage tot, să mă întorc în timp în noaptea aceea cu artificiile și să mă consiliez eu pe mine. Pierdere și recuperare în aceeași respirație.   

 

Tablourile au fost premiate. Eu am devenit cunoscut. Oamenii voiau să mă cunoască. Dar eu eram prea bolnav pentru toate lucrurile astea. În schimb, beneficiam de atenție, iar asta e tot ceea ce își poate dori cineva de la altcineva. 

În spectacolul de la POINT, iniţiativă a actorului Vlad Udrescu, miza / mizele lui Crounch funcţionează parţial. Naraţiunea (monologul) curge frumos şi Vlad Udrescu ţine bine două direcţii de interpretare: o stare de bună dispoziţie detaşată şi implicit misterioasă – care justifică punerea pe jar a comunităţii (oricare: locală, şcolară, artistică, medicală etc.), căci face să pară că gestul său ascunde un mesaj criptat - şi un refuz constant de a da sensuri, nuanţe textului / replicilor, care să ghideze publicul spre o anumită interpretare. Astfel, spectatorul se află şi el în situaţia de a-şi crea singur semnificaţiile. 

Ce este chestionabil în spectacol ţine de „jocul cu mărgele de sticlă” (referinţa la romanul lui Herman Hesse vine din faptul că ambele jocuri se bazează pe asociere), mai exact, de introducerea obiectelor în spectacol. În text, ele sunt lucruri în materialitatea lor – o păpuşă (reprezentată depersonalizat, fără chip, sex sau atribute individuale), adusă de actor, şi obiecte adunate de la public -, dar şi fotografii ale obiectelor sau ale spectatorilor.

Regizorul Dragoş Muşoiu foloseşte exclusiv fotografiile şi asta este cumva în spiritul lucrurilor, căci în spectacol există şi proiecţii video (prevăzute, de altfel, şi ele în text). Fotografiile sunt realizate de actor înainte de începerea spectacolului şi aici poate fi sursa unei neîmpliniri. Căci nu toţi spectatorii înregistrează acţiunile actorului. POINT este un spaţiu cu bar, curte, acum e vreme frumoasă, lumea stă la o şuetă şi un pahar, nu e atentă la ce se întâmplă în jur (am vorbit cu trei spectatori care nu pricepuseră de unde au apărut fotografiile). Dar dacă spectatorii nu ştiu că acele fotografii, cu obiecte sau chipuri, aparţin unora dintre ei, relaţionarea cu spectacolul este minoră şi miza lui nu se împlineşte. 

Aş vrea să menţionez decorul realizat de Andreea Simona Negrilă, de o austeritate high tech: un ecran, o masă de proiecţie şi ... două braţe, unul pentru a susţine un pahar cu apă, necesar actorului pentru a face pauze vocale, dar mai ales salturi spectaculoase în naraţiune (instrument dramaturgic de deturnare a atenţiei), altul pentru a susţine o cameră prin care se proiectează fotografiile. Acest al doilea braţ, mai mare şi mai vizibil decât primul, şi care funcţionează ca o metaforă a braţului, este o conştiinţă („ochiul”) trează. Şi uite aşa, am căzut şi eu în capcana căutării semnificaţiei. 

 

Fotografii de Alina Ușurelu.


POINT 

My Arm 
de Tim Crouch 

Regia: Dragoş Muşoiu
Cu: Vlad Udrescu
Video:Vlad Lăzărescu
Scenografie: Andreea Simona Negrilă
Light design: Dragoş Petrişor

X Revista Scena9