Film / Distopie

Cine i-a pus lui Joker o armă în mână?

de Georgiana Mușat

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 12 octombrie 2019

Probabil că mi-aș fi dorit să scriu un text ceva mai analitic despre Joker. Mi-a luat aproape o săptămână să procesez valul de reacții din jur. Da, e un film cu probleme - e plin de deus ex-machina-uri, e plin de tușe groase, dar să nu uităm că e regizat de Todd Phillips, un regizor de comedii superficiale (vezi Hangover). Ce vreau să discut e ce scoate la iveală de fapt filmul ăsta, probabil inconștient. CTP l-a numit, de altfel, „drog, otravă în imagini”. S-a aruncat cu atâta ură într-un film care e inspirat din niște benzi desenate: cinematografele au fost păzite de polițiști care se temeau de un atac terorist, presa a pornit o campanie negativă turbată - de la The Guardian, New Yorker, până la presa de-aici, toți semnalează pericolul acestui film. Care ar fi pericolul, așadar? În SUA, poți intra fără probleme cu o armă într-un cinematograf, indiferent ce film rulează. Problema nu e că Joker ar incita la violență, ci că guvernul îngăduie asta fără probleme. Într-o astfel de lume, orice bucată de produs audiovizual poate să funcționeze ca un trigger. Taxi Driver n-a inspirat, însă, atacuri teroriste, nici V for Vendetta. E plină cinematografia de eroi negativi. Se fac seriale și filme despre Ted Bundy și Charles Manson. De când e o problemă că în Joker, cel mai malefic erou din istoria comics-urilor taie și spânzură? Nu asta face Joker? Nu asta a făcut și Heath Ledger în The Dark Knight?

La fel ca Travis Bickle, eroul din Taxi Driver, Arthur Fleck (Joaquin Phoenix) observă nebunia din jur și ajunge să-și piardă mințile după ce pune mâna pe un pistol. Dacă Travis era insomniac și subnutrit, Arthur e o fărâmă de om care-și pune costumul de clovn supradimensionat și merge în lume. Calcă strâmb și apăsat, poartă cu el greutatea pantofilor de clovn - dar chiar și atunci când nu e încălțat cu ei, el merge la fel, ca și cum ar duce pe umeri toată greutatea pământului. Visează să devină un comediant, dar e un clovn de stradă sau, în cel mai bun caz, de spital. Trăiește mai mult în mintea lui, unde își imaginează că e altcineva și are o viață normală. 

În Gotham, orașul legendar al decăderii, străzile sunt populate de oameni fără adăpost și de un sentiment profund de nemulțumire: din gunoaie au ieșit nu numai șobolanii mari, ci și super-șobolanii. Fleck e un ciudat - când se simte inconfortabil, din interiorul lui iese un monstru: un râs pocit, zgomotos și înfundat, care se termină într-o tuse scabroasă. Oamenii din jur îl ajută prea puțin, colegii de muncă îl ridiculizează, ajutoarele sociale nu mai vin, copiii îl bat pe stradă. E un clovn care nu face să râdă, ci de care se râde. Tot adunând umiliri și violențe, protagonistul se descarcă pe trei corporatiști (later edit: care agresau o fată) și-i ucide cu un pistol. Deși e tulburat, oamenii văd în asta un act eroic, o supapă prin care-și pot descărca furiile purtând o mască, ceea ce nu numai îl încurajează, ci îl face să simtă că nu mai e singur pe lume. 

Spre deosebire de iconicul The Dark Knight (r. Christopher Nolan, 2008), ultimul film care s-a încumetat să îl includă pe Joker - asta dacă nu punem la socoteală varianta lui Jared Leto din Suicide Squad, 2016, un fel de parodie megalomană a personajului, Fleck nu e văzut aici ca un contrapunct al eroului cu cauză nobilă, un nemesis care să-l scoată din țâțâni, un personaj fără trecut, ca o plăsmuire venită de nicăieri. Absența unui reper moral pozitiv dezechilibrează într-un fel balanța cu care ne-am obișnuit să cântărim moralitatea unui personaj - de aici și problema celor mai mulți critici ai filmului. De ce să empatizăm cu un personaj care e instabil mintal și ucide la întâmplare? Până unde putem să ne aliem cu protagonistul? În cazul ăsta, e limpede că simpatia pe care i-o porți lui Arthur se sparge odată ce el se transformă în Joker. Deraierile lui sunt expresioniste - după cum remarca criticul Anthony Lane în The New Yorker, într-un moment cheie al filmului, vopseaua verde i se topește pe corp așa cum i se scurgea părul negru al bătrânului din Moarte la Veneția (r. Luchino Visconti, 1971); chipul lui Phoenix e văzut mereu în gros plan, încercând să-și flexeze până la refuz mușchii obrajilor. Trupul lui Joker e glamourizat până la extrem - pe alocuri, contorsionările lui Phoenix par să mimeze mutația în vârcolac. E o poveste despre transformare psihică și fizică în primul rând -  odată ce începe să ucidă, Fleck devine potent și distructiv, i se schimbă mersul, i se schimbă vocea, cu alte cuvinte - se preschimbă într-o bestie. Nu e o poveste despre bine și rău, ci despre cum un om bun cu probleme psihice e lăsat de societate să devină un monstru. Felul în care Phoenix poată toată alienarea asta e mai mult decât impresionant. 

Schematice sau nu, interacțiunile lui Fleck cu lumea din jur sunt așa stângace și demne de milă, încât le recunoști și ți-e rușine: de câte ori nu s-a lipit de tine un om cu probleme și ți-a cerut ajutor și tu ai încercat să fugi cât mai repede? De câte ori nu ți-ai ferit privirea când cineva avea o cicatrice pe față? Nu am văzut vreun mesaj distructiv sau de extremă dreapta în film, ci mai curând un semnal de alarmă. Ne pasă prea puțin de oamenii cu probleme (fizice, psihice mai ales). Îi lăsăm să treacă pe lângă noi și ne vedem de viețile noastre mari și aglomerate, lăsându-i pe ei în lumile lor mici și lipsite de sens. 

Dovadă că, în loc să discutăm despre „cât de periculos e filmul ăsta” sau „cât de politic e sau nu”, nu ne străduim deloc să devenim mai toleranți. 



Joker poate fi urmărit în cinematografe începând cu 4 octombrie. 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK