Actual

Regina country-ului spațial

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Filip Standavid

„Oh, What a World” e unul dintre cele mai improbabile și mai convingătoare cântece de dragoste ale anului trecut. Tonul lui pare asumat-naiv: solista observă numai minuni prin preajmă (Aurora Boreală, plante „care-ți deschid mintea”, creaturi înotătoare bioluminescente - mă rog, „things that swim with a neon glow”). Femeia adaugă că toate astea există de-adevăratelea, ca și cum ar încerca încă să se convingă că n-a luat-o razna, după care te pălește: „Oh, what a world/And then there is you”.

Ar fi multe de zis despre cum a evacuat/comercializat/relativizat îndrăgosteala arta prezentului, iar industria muzicală e unul dintre primii inculpați. Kacey Musgraves lasă impresia ori că n-a aflat, ori că nu-i pasă: oricare ar fi cauza, ea i-a pus în brațe un snop de Grammy-uri anul ăsta, printre care pe cel mai cel dintre toate, albumul anului. Greu de estimat care mai e greutatea unui astfel de premiu în 2019, dar dacă el înseamnă că lumea devine un pic mai atentă la Musgraves, cu atât mai bine (nu, n-o să zic nimic despre cum i-au suflat Arcade Fire trofeul lui Beyoncé acum opt ani).

Kacey Musgraves - „Oh, What a World”

„Oh, what a world” se dovedește curajoasă nu numai pentru că transformă o poezea adolescentină în earworm, dar mai ales pentru că are tupeul - în cea mai cinică dintre epocile posibile - să ia de bun titlul altui excelent album de anul trecut IDLES - Joy as an Act of Resistance. Gură căscată și bucurii simple, dar nicidecum pășunisme, cu atât mai mult cu cât piesa servește perplexități în cascadă: country, sigur, dar și chitară rece alt-rock și vocoder - vocea e manipulată în mod vădit și voit. Ritmul e lent-lent-lent, doar o mandolină impertinentă mai grăbește când și când pasul, iar ceea ce lăsa, de departe, impresia un gen împietrit într-un etern slogan „Make America Great Again” se-arată a fi, de fapt, perfect cuplat la prezent.

Albumul Golden Hour are șanse să devină material de studiu și pentru că definește ceea ce s-ar numi crossover appeal, capacitatea de a surprinde plăcut categorii foarte diferite de public: ai și „Love is a Wild Thing”, numai bun pentru radiourile acomodante pentru cei trecuți de 35 de ani, ai și folk-ul actualizat din „Space Cowboy” (n-o să obosesc prea curând să repet că folkul contemporan dă pe-afară de risc și atitudine), ai și pop așezat pe fundația unor beat-uri R&B („Happy&Sad”).

„Velvet Elvis” le oferă celor care n-o suferă pe Taylor Swift o variantă palatabilă a acesteia, „High Horse” e - jur! - disco/funk (și cine naiba mai are tupeul de-a băga un „Giddy up!” în refren?), iar „Slow Burn”, una dintre preferatele mele, pare împrumutată dintr-o capodoperă a lui Beck, uluitorul (încă și pentru totdeauna) Sea Change. Cum-necum, parcă s-a îmblânzit și al zecelea cerc al Iadului, cel pe care nici un italian n-avea cum să și-l imagineze pe la 1300 și-un pic - comentariile de pe Internet: „Bro, I don’t like country, I swear. But this girl, this girl is iconic” („Frate, îți jur că nu-mi place country-ul. Dar gagica asta... gagica asta e rupere”).

Kacey Musgraves - „Butterflies”

Desigur, nu-i totul o plimbare sub cerul înstelat, mână în mână/cu jumătatea ta mai bună (vedeți, toată lumea poate scrie versuri pop!): „Rainbow”, de pildă, baladă doldora de pian pe care Adele ar fi bubuit-o să-i meargă fulgii, își atinge scopul tocmai pentru că reduce semnificativ doza de cabotinism - iar Kacey Musgraves n-are, oricum, cea mai puternică dintre vocile posibile. „Mother”, în mai puțin de-un minut și jumătate, taie relațiile de familie și pune sare pe ele, „Space Cowboy” detaliază dureros ultimele gesturi ale unei relații („You can have your space, cowboy/I ain't gonna fence you in”). În spatele producției-sticlă, a ușurinței cu care sunt amalgamate zeci de stiluri și a accesibilității manifeste a acestui album stă mereu la pândă lumea cea rea, oricât de plină de minuni ar fi ea la prima vedere.

Așadar, putem cârti cât poftim: nu de motive ducem lipsă (la categoria „alternative”, oricât de important ar fi amintitul Beck, e pur și simplu o rușine să-i premiezi cel mai slab album, Colors, în detrimentul lui Annie Clark). Da, îi țineam și eu pumnii lui Janelle. Cardi B ar fi fost, cum se zice în noua limbă internațională de lemn, mai „în trend”. Dar adevărul e că, de data asta, Grammy-urile chiar au nimerit-o. Atât mai zic - popularitatea country-ului în Statele Unite ne-a scutit anul ăsta de un nou moment „Who the fuck are Arcade Fire?”, însă n-ar trebui să ne mire că pe la noi n-o cântă mai nimeni pe Kacey Musgraves: aveam prea multă treabă cu Eurovisionul.

Kacey Musgraves - „Space Cowboy”

de

20 February 2019 ora 09:00


Tag-uri


X Revista Scena9