Carte

Călătorii spre centrul Pământului

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 1 februarie 2021

Lumea de sub noi. O călătorie în adâncul pământului de Robert  Macfarlane este una dintre cele mai palpitante și instructive cărți de nonficțiune traduse în România în ultimii ani. Ține de un gen pe care anglo-americanii îl numesc nature writing (scrieri despre natură) și care la ei este bogat reprezentat, Macfarlane fiind un nume de vârf în domeniu. La noi, din păcate, lipsește aproape cu desăvârșire pentru perioada contemporană. Din trecut pot fi amintiți, sigur, Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu sau Geo Bogza. Dar aceștia n-au stabilit o tradiție de durată. Să ridice mâna cine n-a sărit peste paginile cu descrieri de natură ale lui Sadoveanu.  

Lumea de sub noi este cartea cea mai recentă a lui Macfarlane, dar prima tradusă la noi. Tot la Polirom urmează să apară în curând Munții din minte. Istoria unei fascinații. Lumea de sub noi a fost întâmpinată pretutindeni cu entuziasm, fiind considerată capodopera de până acum a autorului. Nimic surprinzător în asta. Macfarlane a lucrat zece ani la carte, traversând planeta în lung și-n lat (din Anglia până-n Croația, Franța, Norvegia, Finlanda, Groenlanda) și coborând în adâncuri, nu o dată punându-și viața în primejdie. 

Lumea de sub noi

Robert Macfarlane, traducere de Daniela Rogobete
Polirom
2021

Drumurile lui Macfarlane urmează o veche fascinație umană față de ceea ce se ascunde sub pământul pe care călcăm sau sub suprafața mărilor și oceanelor. Lista de scrieri care documentează această fascinație este nesfârșită. Enkidu mergând în ținuturile subterane, Orfeu căutând-o pe Euridice în Hades, Ulise și apoi Enea ajungând în ținutul morților pentru a se împăca cu trecutul și a afla vești despre viitor, Dante coborând, alături de Vergiliu, de-a lungul cercurilor care compun pâlnia Infernului. Și apoi, mai aproape de noi, Jules Verne recroind miturile lumilor de jos: profesorul Otto Lidenbrock coborând în O călătorie spre centrul Pământului în măruntaiele unui vulcan islandez pentru a ieși apoi la suprafață în Sicilia; căpitanul Hatteras descoperind că Polul Nord se află localizat în centrul inaccesibil al unui vulcan și pierzându-și mințile; minele de cărbune din Indiile negre; submarinul Nautilus al căpitanul Nemo. Iar înainte de Verne fusese Edgar Allan Poe, ale cărui scrieri exploraseră coșmarul de a fi îngropat de viu, oroarea de a atras într-un maelstrom sau teoria Pământului gol pe dinăuntru (Aventurile lui Arthur Gordon Pym). Secolul al XIX-lea este paradisul celor pasionați de astfel de scrieri. Edmond Dantès croindu-și drum cu dalta în adâncurile castelului If și găsind apoi comoara abatelui Faria într-o peșteră de pe insula Monte Cristo; Jean Valjean salvându-l pe Javert prin subteranele Parisului; viețile de sclavi ale minerilor descrise de Zola; morlocii canibali care trăiesc în adâncuri în Mașina timpului a lui H.G. Wells. Nici secolul al XX-lea nu avea să se arate mai puțin fascinat față de astfel de mituri: naziștii căutând Shambala pe urmele teozoafei Helena Blavatsky; Sauron făurind Inelele Puterii în adâncul Muntelui de Foc din Mordor; Londra subterană din Neverwhere de Neil Gaiman; plus toate explorările și forajele care aveau să ducă omenirea, cu ajutorul tehnologiei, către adâncurile unde până atunci o purtase în primul rând imaginația.

O bună parte din aceste referințe apar și în Lumea de sub noi. Macfarlane nu este doar un naturalist care descrie cu minuție peșteri din Anglia sau Norvegia. Aspectul tehnic al explorărilor lui este însoțit de istorii literare, culturale, arheologice. Mergând – de multe ori târându-se – prin catacombele Parisului, într-o călătorie ilegală și periculoasă care va da palpitații nu doar claustrofobilor, el reface întreaga lor istorie. Începând cu exploatarea calcarului – roca pe care este construit orașul – în Parisul medieval; continuând cu transformarea acelor sinuoase și uneori fragile galerii în necropolă sub Ludovic al XVI-lea (care a dat dispoziții ca morții din cimitirele prea pline ale Parisului să fie duși în adâncuri); continuând apoi cu explorările și metroul din secolul al XIX-lea ori cu buncărele construite de naziști în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; și sfârșind cu petrecerile ilegale organizate acolo în zilele noastre de hipsterimea pariziană. Macfarlane montează toate aceste povești într-o narațiune optimizată atât ca fluență, cât și ca volum de informație.

De unde vine fascinația pentru adâncuri? Macfarlane identifică trei activități de bază care stau la originea ei:

„Aceleaşi trei activităţi se repetă în culturi şi epoci diferite: protejarea lucrurilor de valoare, producerea lucrurilor de valoare şi eliminarea celor dăunătoare.

Sunt protejate: amintiri, substanţe preţioase, mesaje, vieţi fragile.

Sunt produse: informaţie, bogăţie, metafore, viziuni.

Sunt eliminate: deşeuri, traumă, otravă, secrete.

Dintotdeauna am depozitat în adâncuri ceea ce inspiră frică, ceva de care vrem să scăpăm, dar şi ceea ce iubim şi vrem să salvăm.”

Toate aceste aspecte sunt explorate în Lumea de sub noi. Macfarlane ajunge în mine din care au fost extrase comorile, în laboratoare științifice construite în adâncuri, în depozite unde sunt îngrămădite deșeuri nucleare pentru următorii zece mii de ani. 

Există și un important filon militant al cărții. Ajuns în Groenlanda, Macfarlane observă cu propriii ochi proporțiile încălzirii globale. Într-un loc strecoară această reflecție despre moștenirea otrăvită pe care o lasă Antropocenul

„Cât de cumplite vor fi amprentele lăsate de specia noastră în straturile geologice? Retezăm vârfurile munţilor pentru a‑i jefui de cărbune. Sute de mii de tone de deşeuri de mase plastice dansează pe apele mărilor şi oceanelor şi se depun lent ca sedimente pe fundul lor. Testarea armelor nucleare împrăştie radioizotopi artificiali pe tot globul. Sunt incendiate păduri tropicale pentru a face loc monoculturilor, generând nori de fum care se depun pe solul altor state. Urmele de azot prezente în calotele glaciare şi în sedimentele marine vor reprezenta una din amprentele chimice ale Antropocenului, produse de folosirea pe scară largă a fertilizatorilor azotici de sinteză şi de arderea carburanţilor fosili. Nivelurile de biodiversitate se prăbuşesc pretutindeni şi ne îndreptăm în marş către a şasea mare dispariţie a speciilor; în schimb, creşte vertiginos numărul animalelor de fermă care vor asigura inventarul fosil de oi, vaci şi porci pentru posteritatea geologică. Iată‑ne ajunşi nişte creatori de lumi, nişte titani care lasă în urmă o moştenire ce va trebui descifrată în epocile care vor urma.

Prin urmare, printre relicvele Antropocenului se vor număra praful radioactiv al erei noastre atomice, fundaţiile prăbuşite ale oraşelor, coloanele vertebrale ale milioanelor de copitate intens exploatate şi amprentele delicate ale unora din miliardele de recipiente din plastic pe care le producem anual – stratul care le conţine fiind uşor de datat precis graţie informaţiilor privind producerea lor aflate în arhivele multinaţionalelor. Ceea ce va supravieţui după noi va fi iubirea, a spus poetul Philip Larkin. Greşit. După noi vor supravieţui plasticul, oasele de porc şi plumbul 207, izotopul stabil de la capătul seriei de dezintegrare a uraniului 235.”

Deasupra acestei cărți atât de încărcate de trecut plutește amenințarea unui viitor incert. Un viitor care se poate naște chiar din adâncuri, ca într-un film SF de serie B:

Epidemiologii ruşi au prezis apariţia şi a altor nenorociri scoase la iveală din locurile funerare şi din mormintele de suprafaţă din zona arctică: variola, care a făcut numeroase victime la sfârşitul anilor 1800, şi viruşii giganţi adormiţi cu mult timp în urmă în trupurile congelate ale mamuţilor.”

În fine, o componentă importantă a cărții este limbajul. Macfarlane a scris o carte întreagă, Landmarks (2015), în care analizează relația dintre cuvinte și nuanțele lumii naturale pe care aceste cuvinte – multe din ele rare, regionale, uitate – le descriu. Dar și Lumea de sub noi este bogată nu doar în cuvinte specifice (tumul, aven, dolină, escarpă carstică – iată doar câteva exemple culese din primele pagini), ci și în reflecția asupra lor. Închei cu acest dialog între autor și Merlin Sheldrake, un tânăr om de știință specializat în păduri (rețeaua subterană prin care comunică și cooperează copacii face obiectul unui capitol): 

„— Atunci, poate că ceea ce ne trebuie ca să înţelegem subsolul forestier, spun eu, este un limbaj cu totul nou, unul care să nu‑i impună automat valorile noastre comune de întrebuinţare. Gramatica noastră curentă militează împotriva categoriilor «animat» şi «inanimat»; metaforele noastre, din obişnuinţă şi reflex, subordonează şi antropomorfizează lumea extra‑umană.Poate că avem nevoie de un sistem lingvistic cu totul nou ca să putem vorbi despre ciuperci... Trebuie să vorbim în spori.

— Da, spune Merlin cu o repeziciune care mă surprinde, pocnindu‑şi palma cu pumnul. Este exact ce trebuie să facem – şi asta e treaba ta. E treaba scriitorilor, a artiştilor, a poeţilor, a voastră, a tuturor.”

Fotografie de Phil Kallahar, via Pexels

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK