Marița, debutul în lungmetraj al lui Cristi Iftime, e un road movie care extinde niște căutări pe care regizorul și le-a mai făcut și în scurtmetrajele anterioare (cel mai vizibil în 15 iulie), niște călătorii-vizite pe care personajele le fac. Filmele sale sunt fragmente din existența unor indivizi, surprinși în momente absolut banale (sărbători, zile de naștere, excursii pe litoral sau la munte), iar pe parcursul acestor scurte evenimente, viețile lor nu se schimbă niciodată radical. Iftime se îndepărtează de acel „dispozitiv al ceasului”, așa cum îl numește Andrei Gorzo în Lucruri care nu pot fi spuse altfel, un dispozitiv scenaristic din multe dintre filmele noului val românesc, care presupune ca protagoniștii să acționeaze sub presiunea unui deadline. Deși aderă la estetica noului val (cadre lungi, statice), Iftime nu urmărește decât o ilustrare cât se poate de verosimilă a unor situații obișnuite care reflectă viața oamenilor împreună. Crizele, conflictele sau ciocnirile de forțe dintre ei sunt minore și lipsite de impact.

În Marița, o familie se reunește simbolic la mulți ani de la divorț, după ce tatăl (Adrian Titieni) s-a mutat și și-a refăcut viața în altă parte. Protagonistul, Costi (Alexandru Potocean), pleacă într-o excursie spontană spre tatăl său, Bubu, după o ceartă cu iubita, pe motiv că i-a aranjat vizite surpriză la rudele ei (același pretext pentru un conflict minor din 15 iulie). Odată ajuns la tată, îl invită la munte, unde urmează să se adune toată familia, și nu-și anunță frații și mama.

Acest drum de munte e lung și istovitor, pavat cu monologurile pline de glume deocheate și relatări erotice timide din tinerețe ale lui Bubu, întrerupte periodic de câte o defecțiune tehnică a Mariței, Dacia pe care o conduce. Practic, tot ceea ce ține de figura lui Bubu e un vestigiu al unei lumi vechi, care refuză schimbarea, cantonată în niște valori apuse: colecții de timbre, scrisori primite de la femei agățate prin anunțuri matrimoniale șamd. Cu toate astea, întâlnirile dintre Bubu și băieții săi nu sunt marcate de diferențele dintre generații (deși acestea se simt), ci sunt pline de candoare și bucurie, recuperând un timp împreună ce fusese întrerupt de divorț.

Figura tatălui înseninează cadrul: băieții îi caută atenția și privirea și se hrănesc cu poveștile lui lungi și încurcate; de cele mai multe ori, Iftime îl pune pe Titieni în mijlocul cadrului sau are grijă ca personajele să graviteze în jurul său, făcându-l să capete o imagine idealizată. Ea se sparge treptat, odată ce patriarhul începe să își arate defectele: face confuzii între poveștile cu Adi și frații săi și recunoaște nonșalant că a înșelat-o pe mama lor și că n-a iubit-o niciodată. E un moment în care Adi are o răbufnire în film și decide să plece de la masă (și să iasă din cadru, nu știm unde, camera rămâne cu celelalte personaje la masă). De altfel, reprezentările femeilor sunt cât se poate de periferice: puținele intervenții feminine sunt scurte și rupte din context, raportate mai ales la mâncare, tendința fiind către portretizarea patriarhatului, în special văzut prin filtrul unui pater familias.

Revenirea lui Bubu are alura întoarcerii unui Ulise, care nu-și mai găsește locul alături de fosta sa familie (și nici nu și-l mai dorește neapărat), dar mai trăiește pentru câteva ore o simbolică reuniune. Nostalgia figurii paterne e aici spartă de o realitate tristă: tatăl a îmbătrânit, băieții s-au maturizat și parcă și poveștile lui își pierd sensul. Pentru o radiografiere de familie, Marița este un film reușit. Dar poate puținul pe care și-l propune îl transformă, automat, într-un film minor, rămas într-o notă de subsol cu mesaj optimist la filmele noului val.

Marița poate fi urmărit în cinematografe începând cu 1 decembrie.