Muzică / Indie

Meșteșugăresele

de Filip Standavid

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 19 decembrie 2018

boygenius, boygenius EP

Christina Halladay, Sheer Mag: „Tu ești managerița turneului?”

Shawna Potter, War on Women: „Cânți la clape? A cui gagică ești?”

Victoria Ruiz, Downtown Boys: „Abia în două ore deschidem.”

Sadie Dupuis, Sad13: „Chiar îmi place când cineva îmi zice asta în timp ce stau lângă un poster pe care e o poză cu mine”.

Prin toamna anului trecut, New York Times publica un articol care pleca de la constatarea că rockul indie/alternativ, departe de-a fi murit, e bine mersi la locul dumisale: la marginile industriei. Mai important, însă, s-a transformat: e dominat de femei. 

Trupe tinere, artiste solo sau vedete în devenire dau cu sete în chitară nu tocmai de azi, de ieri - ce e evident, totuși, în momentul de față, e că sunt din ce în ce mai multe și că, în ciuda incidentelor sexiste pe care le reclamă, n-au ajuns în indie rock degeaba: tradiția sincer progresistă a genului nu e nicidecum vreo invenție.

Julien Baker, Phoebe Bridgers și Lucy Dacus au puțin peste 20 de ani, au început să-și facă loc de curând, iar anul ăsta s-au strâns într-un studio și-au pus în mai puțin de-o săptămână de-un preaminunat EP. Un concentrat de 22 de minute în care fierb competent câteva dintre cele mai evidente valori indie: ritm, precizie, directețe și nuanță. Cât pe ce să uit de umor - titlul este boygenius.

Că e vorba de grunge redistilat, de folk contemporan - unul dintre cele mai aventuroase și mai radicale stiluri ale momentului - sau de good ol’ blues prea puțin contează: ingredientele sunt suspect de familiare, combinația e de o prospețime nebănuită. 

Sigur, ajută din plin și faptul că vocile sunt cât se poate de distincte. Dar unul dintre multele lucruri remarcabile pe care le face acest EP este să ignore conceptul de „backing vocals”: chiar și-atunci una dintre cântărețe iese în față, nu o face în detrimentul celorlalte. De exemplu, Me&My Dog pornește cu un vers șoptit al lui Phoebe Bridgers (“We had a great day”). După vreun minut, Baker susură ușor în fundal, pentru ca refrenul să explodeze pe trei voci: “I wanna be emaciated/I wanna hear a song without thinking of you/I wish I was on a spaceship/Just me and my dog and an impossible view”. Teoria zice că Bridgers domină piesa, practica arată că dominația ar fi totuna cu nesiguranța.

Dar e chiar mai mult de-atât: de la cântec la cântec, cele trei voci se completează fericit, până în punctul în care ar deveni meschin să împarți piesele pe bucățele, în funcție de cine ce are de făcut. Colaborarea sau featuring-ul sunt noțiuni cam de multișor pervertite, mai degrabă unelte de marketing decât orice altceva (există, evident, și miraculoase excepții). Dar aici e vorba de o combinație atât de firească încât te miri că ea nu s-a produs mai devreme.

Tematica, la fel ca stilurile folosite, e și ea binecunoscută. Muzica boygenius stă la interesecția dintre confesiunea dulce-amară (Souvenir) și exasperarea abrazivă (Stay down), e nouăzecist-sinceră (Ketchum, ID) sau înșelător de accesibilă (Salt in the wound), dar ceea ce o omogenizează e meșteșugul fără greș. Era cumva de așteptat (eu, cel puțin, am tooot așteptat momentul ăsta) ca moștenirea primului val grunge, după ce-a fost ferfenițită mainstream de miliarde de „trupe” cvasiidentice să fie, în cele din urmă, recuperată: e adevărat că găsești figura lui Cobain pe tricouri purtate de cine nici nu te-aștepți, dar muzica e, ca întotdeauna, în altă parte.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK