Actual

Houellebecq în deșertul realului

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Mihai Iovănel

În Serotonină, cel mai recent roman al lui Houellebecq, personajul principal, care funcționează și ca narator, e un tip copleșit de viață. Are un job ok, o moștenire frumușică, un apartament spațios închiriat în arondismentul 15 din Paris, o iubită japoneză – dar nimic din toate acestea nu-l mulțumește. După ce găsește în computerul japonezei filmulețe porno în care aceasta apare, hélas, ca protagonistă (gang bang cu o duzină de masculi, dar și cu niște dulăi etc.), Florent-Claude Labrouste – ăsta-i numele lui – decide să-și lase viața în urmă. Își dă demisia, renunță la apartament, își părăsește iubita (fără să o anunțe) și se retrage în unul din ultimele hoteluri din Paris pentru fumători. Acolo fumează și vegetează, bine alcoolizat, în depresie, nemaigăsind resurse nici pentru a se spăla.

Pentru a se pune cât de cât pe picioare, începe să ia un nou antidepresiv care reglează serotonina, dar care-i face praf libidoul și provoacă impotență. Nici o problemă – o grijă în minus. Decide să facă totuși puțină mișcare și pleacă prin Franța în căutarea unor foste iubite și a unui prieten:

„am încercat [...] să organizez un mini-ceremonial de adio pentru libidoul meu, sau, ca să vorbesc mai concret, pentru sula mea, în momentul în care mi-am dat seama că se pregătea să plece steagul; doream să le revăd pe toate femeile care-i dăduseră onorul, care o iubiseră, fiecare în felul ei”.

Toate întâlnirile sunt decepționante. În rest nu se întâmplă nimic – ba da, are loc o grevă a agricultorilor din Normandia, cocoșați de economia globală. Protestul se lasă cu ceva împușcături și cu câțiva morți, dar se termină repede. Apropierea de Gilets jaunes – s-a speculat că romanul lui Houellebecq, publicat în ianuarie, ar fi anticipat mișcările de stradă – e superficială, mai curând inexistentă. Totuși, Houellebecq nu scapă nici acum de imaginea de profet. Platforma apare chiar înainte de 11 septembrie 2001, Supunere este lansat în aceeași zi în care se produce masacrul din redacția „Charlie Hebdo”, iată că nici Serotonină nu evită rolul de „profeție” socială. Dpdv economic, asta a săltat vânzările romanului – sute de mii de exemplare vândute instantaneu.

Cioran. Dacă Emil Cioran ar fi scris romane în genul porno, probabil că ar fi produs ceva asemănător cu Serotonină. Romanul e plin de panseuri despre nimicnicia existenței, despre coșmarul de a te fi născut ș.a.m.d. De altfel, Houellebecq a zis în mai multe rânduri că i-a plăcut ultima carte a lui Cioran, Mărturisiri și anateme. O citează și în Serotonină, o fi singura pe care a citit-o.

Stil. Sigur, comparația cu Cioran merge mai mult în glumă. Pe de o parte, Cioran n-avea suflul lui Houellebecq – coșmarurile lui sunt livrate aforistic, ca niște ejaculări precoce. Pe de altă parte, Houellebecq n-are stilul dichisit al lui Cioran. De fapt, Serotonină e destul de prost scris, o involuție din acest punct de vedere în raport cu primele lui două romane, Extinderea domeniului luptei și Particulele elementare. Fraze lungi, compuse leneș prin juxtapunere de propoziții mai mult sau mai puțin simple. Dar, în fond, asta e și ideea: există o corelație între bara joasă de energie a personajului narator și felul în care emite discurs. Tipul pare praf, la fel și stilul său: cum ar fi fost să-și livreze depresia în fraze cu o arhitectură perfectă?

Oricum, în Franța lipsa de stil este păcatul cel mai grav al unui scriitor. Asta și explică de ce Houellebecq este snobat constant de criticii francezi. Într-un top recent al celor mai importante 50 de cărți publicate din 1900 până în prezent, Houellebecq nu apare.

„Realism depresiv”. „Realismul depresiv”: cea mai bună formulă pentru literatura lui Houellebecq a fost construită de Ben Jeffery în Anti-Matter: Michel Houellebecq and Depressive Realism (2011). Jeffery pornește de la un studiu psihologic din anii 70, care ajungea la concluzia că depresivii au o percepție mai corectă asupra realității decât optimiștii: depresivii sunt „mai triști, dar mai înțelepți”. Ca atare, depresivul Houellebecq, împreună cu romanele și personajele lui depresive, ne spun adevărul despre realitate: totul este o zbatere inutilă, până la urmă o să crăpăm cu toții, nimic n-are sens.

Horror. O astfel de perspectivă poate fi legată cu ușurință de genul literaturii horror. De altfel, Houellebecq a debutat cu o carte (mă rog, o cărticică) despre H.P. Lovecraft, maestrul american al genului (H.P. Lovecraft. Contre le monde, contre la vie, 1991), mărturisind că a lucrat la ea gândindu-se că scrie un roman. Temele de acolo pot fi regăsite peste tot în romanele ulterioare ale lui Houellebecq. Inclusiv rasismul, misoginismul, mizantropia.

Pasajul cel mai horror din Serotonină privește o crescătorie de găini:

„în niște hangare iluminate puternic de sus cu halogen, mii de găini se străduiau să supraviețuiască, strânse una într-alta, nu existau cotețe, era o crescătorie «în aer liber», păsările erau jumulite, jigărite, aveau pielea iritată și năpădită de păduchi roșii, trăiau printre cadavrele în descompunere ale congenerelor, își petreceau fiecare secundă a scurtei lor existențe – cel mult un an – cârâind de teroare”.

Ș.a.m.d. Oroarea trăită de găini este în fond o alegorie a ororii trăite de personajul/personajele lui Houellebecq în fața unui cosmos material și înspăimântător, în fața unui „deșert al realului” din care nu-l va extrage nici o pilulă roșie. Dacă Matrix ar fi fost scris de Houellebecq, Neo ar fi fost un pui de găină aruncat de viu în malaxor.

Imagine via Wikimedia

Misticism. Totuși, după cum atrage atenția Ben Jeffery, citându-l de pildă pe Slavoj Žižek, cinismul pur nu este posibil. Infernul este imposibil – întotdeauna mintea găsește o soluție de evadare/evaziune. De multe ori, această soluție este una mistică. Așa se întâmpla în Supunere, unde (anti)eroul lui Houellebecq se consola în brațele religiei islamice. Și Serotonină se închide pe o notă mistică, printr-o reflecție asupra naturii necesare a sacrificiului lui Hristos. În Particulele elementare, de departe cea mai bună carte a lui Houellebecq, soluția era una materială: biologul molecular Michel Djerzinski descoperea o cale prin care umanitatea să pășească în postumanitate, câștigând nemurirea în schimbul sexului, în schimbul reproducerii sexuale. Desigur, deși ipoteza Dumnezeu nu figurează printre diagramele lui Djerzinski, se poate spune că și soluția din Particulele elementare are partea ei de misticism, prin felul în care oferă o soluție 100% curată de a părăsi mizeria realității – prin schimbarea omului, nu prin moartea lui.

Clase. Totuși, misticismul este contrabalansat printr-un instinct sociografic formidabil. Houellebecq  deține într-un mod exemplar simțul claselor – clase sociale, clase de obiecte. Personajele lui se disting întotdeauna prin apartenența la un raft specific – al proletariatului, al burgheziei, al aristocrației, fiecare cu zecile sale de nuanțe. Așa se explică și de ce i-a ieșit întotdeauna mișcarea de intrare în pielea unor personaje cu profesii specifice, fie că a fost vorba de biologi moleculari, de critici literari, de artiști vizuali.  Iar la obiecte și mărfuri, imaginare și reale (numele de branduri abundă în romanele sale), Houellebecq are o priză de prozator american.

Houellebecq este autorul tipic al capitalismului târziu: îi critică furibund acțiunile de comodificare, transformarea indivizilor în produse și mărfuri, dar pe de altă parte plutește ca peștele în apă printre toate aceste etichete și branduri. Și, nu în ultimul rând, vinde – adică contribuie la perpetuarea acestui mod de producție în felul cel mai util.

Reacționar. Deși materialist, Houellebecq este până la capăt un reacționar – la fel ca Lovecraft. De la femei până la emigranți, topește tot în acizii umorilor sale. Apropo de emigranți și de femei, la un moment dat protagonistul din Serotonină își sfătuiește prietenul aristocrat și bețiv să-și ia o soție din Moldova – „va trage tare”, se va trezi la 5 dimineața în fiecare dimineață pregătită pentru muncă și muie.

Și despre români are un pasaj drăguț. Florent-Claude Labrouste își pune problema sinuciderii, dar îl râcâie ideea că i-au mai rămas niște bani:

„nu puteam îndura perspectiva de a muri cu bani în cont. Aș fi putut să mă arăt generos, să-i ofer, dar cui? Paraliticilor, boschetarilor, migranților, orbilor? Că doar n-o să-mi dau mălaiul unor români”.

Provocări. Pasajul cel mai provocator din roman este acela în care Labrouste vrea să împuște un copil de câțiva ani, pentru a rămâne împreună cu mama acestuia, marea lui iubire. De la Ivan Karamazov și copilul sfâșiat de câini până la Dawn of the Dead, unde un zombie-copil este împușcat, copiii reprezintă teste pentru sensibilitatea sau răbdarea publicului care consumă provocări.

Sex. Sexul este tema cea mai prezentă în romanele lui Houellebecq. Sexul ca metronom al ratării, decăderii, îmbătrânirii, înfrângerii. Și în Serotonină se observă o adevărată obsesie pentru sexul oral: Florent-Claude Labrouste este supt ca o acadea de toate iubitele lui.

MH în literatura română. Houllebecq a fost, alături de Chuck Palahniuk, unul dintre scriitorii cei mai influenți pentru prozatorii români din generația 2000. Două exemple: Ionuț Chiva și Adrian Schiop. Convergența rataților din literatura franceză și din literatura douămiiștilor români se explică în felul următor: reprimarea din realitate (fie în capitalismul târziu francez, fie în capitalismul de tranziție românesc) ia o formă simbolică prin care „realul” este pedepsit – fie în forme violente ca în Fight Club, fie în forma benignă a autoratării prin demisia din societate, ca la Houellebecq. Chiva și Schiop sunt amândoi houellebecqieni, rămânând însă diferiți între ei:  Chiva preia partea autodistructivă (la el, sictirul îmbracă și un aspect formal: stilul care se autodistruge), pe când Schiop e mai sociolog și mai detașat.

Concluzie. Citiți-l oricum pe Houellebecq.


Michel Houellebecq, Serotonină, trad. Daniel Nicolescu, Editura Humanitas, 2019, 296 p.

Imagine principală via Flickr

X Revista Scena9