Cuprins

Nord și jos

de Ioana Cîrlig

Timp de două săptămâni m-am întâlnit cu unii dintre artiștii mei islandezi preferați, pentru a înțelege din ce-i compus sufletul locului și cum se naște pofta de viață din întuneric. 

Muzica e doar pentru tine. Chiar dacă o asculți live într-un spațiu mare plin de oameni, cei ce-ți cântă parcă tot în cameră cu tine sunt. Ești sub plapumă cu ei și spațiul se transformă încet într-un univers subacvatic pufos, cu urși albaștri și pești îndrăgostiți. Scaunul scârțâie, plapuma foșnește, bate vântul prin perdea. Din Islanda vine muzica mea preferată. De acolo, din mijlocul oceanului, vin sunetele cu care am crescut. La sfârșitul anului trecut am mers la Reykjavík la un festival organizat de Sigur Rós ce strânge toată suflarea artistică islandeză ca să îi cunosc pe oamenii care îmi transformă încăperile de 15 ani și schimbă muzica lumii. 

O parte dintre fotografiile cu artiști din articol te trimit către muzicile lor. Pentru a asculta fragmentul, rămâi puțin deasupra imaginilor marcate cu AUDIO.

Am întrebat pe toată lumea care-i faza, cum se face că scena muzicală din Islanda e atât de faină, cum de artiștii sunt atât de diferiți, fiecare cu o super-personalitate. Oamenii mi-au povestit despre spațiile deschise, nepopulate, despre vremea extremă și succesiunea anotimpurilor (mai ales relația lor cu lumina și întunericul, pentru că temperatura nu diferă prea mult de la un anotimp la altul), comunitatea care e extrem de prietenoasă și plină de entuziasm, în care totul e la comun. În plus, e o țară în care te simți în siguranță să fii vulnerabil, sincer și deschis, că nu o să facă nimeni mișto de tine. Așa că se experimentează foarte mult. Dacă te uiți cum e descrisă muzica lor vezi experimental pop, avant rock, lo-fi analog, homemade electronic.

CAPITOLUL I: „Mănânci, respiri, cânți”

O voce pe care o ascult în căști de la 16 ani mă întreabă dacă vreau un ceai. Kristín Anna vorbește fix așa cum cântă, lucru care mă surprinde un pic. Kristín Anna și sora sa geamănă, Gyða Valtýsdóttir, au co-fondat múm în 1997, când erau adolescente. De fiecare dată când încep să cânte, pare că e un proces vital, un pic dureros, aproape incontrolabil: e ceva ce trebuie să se întâmple. Mănânci, respiri, cânți. Amândouă au voci de copil, amândouă sunt întunecate cu o naturalețe pe care doar în Islanda am văzut-o. 

The wind plays flute
Through the cellar door
And on my window sill
Plays a sad old song
I hope tonight
You will touch my hair
And draw ghosts on my back

Se joacă împreună pe muzică de când erau mici, apoi la școală, apoi în tot soiul de trupe. Cel mai nou proiect în care sunt amândouă e Kórus, un colectiv format din 30 de artiști, fiecare contribuind cu compozițiile proprii. Din când în când mai cântă și cu múm. „Muzica a fost mereu prezentă în viețile noastre, când eram mici cântam prin casă cu mama și cu bunicile din nord. Era pur și simplu ceea ce făceam, ceva ce ținea de nevoile zilnice.” 

Kristín Anna se uită pe geamul imens al apartamentului ei micuț din Reykjavík. Stă aici de două luni. Până acum a locuit doar în case întunecoase și, chiar dacă iarna e anotimpul ei preferat și se simte cel mai bine când e întuneric, se bucură de schimbarea asta. Are un brăduț lângă fereastră pe care l-a primit după ce a cântat cu sora ei la un târg de Crăciun. Nu îi place să îl vadă cum moare câte un pic în fiecare zi, dar nu a putut să îl refuze. Începe să cânte, întâi la chitară, apoi la pian. Pianul e un pic dezacordat, s-a stricat când l-a mutat.
 
Kristín Anna a studiat pian clasic de la 8 până la 17 ani. „Cu un an înainte să încep cu pianul, aveam un soi de curs general de muzică la școală, ne arătau câte un pic din toate și cântam la flaut ca să învățăm notele. Profesoara era minunată, mereu ne spunea povești. Într-o zi ne-a povestit despre un pui de elefant african care se plimba fericit până când un vânător i-a omorât mama și el a rămas singur, îndurerat și speriat. Apoi ne-a pus niște muzică africană și ne-am ridicat toți și am dansat. Eram într-o clasă mare și ascultând muzica îmi amintesc ca eram din ce în ce mai convinsă că eu sunt puiul de elefant, că am rămas singură în jungla aia pe care o puteam vedea, o puteam mirosi. Eram din ce în ce mai supărată și mai agitată, mă simțeam pierdută. Atunci mi-am dat seama cum poți călători prin spațiu și timp și prin viețile altora cu un cântec.”

Compozitori ca Bartók sau Prokofiev au învățat-o că e OK ca muzica să fie un pic ciudată, un pic întunecată, un pic misterioasă, că muzica poate să fie exact cum vrei tu. „Când aveam 16 ani, l-am cunoscut pe Gunnar (Gunnar Örn Tynes), care căuta pe cineva care să știe să cânte la acordeon. Așa că luam acordeonul tatălui meu și mergeam să mă văd cu el. Petreceam foarte mult timp împreună, ne jucam cu diferite instrumente și sunete. Așa a apărut múm. Și apoi brusc toată viața mea era planificată pentru următorul an. Era minunat, dar și foarte ciudat. După primul turneu eram un pic șocată de cum ne vedeau oamenii, mai ales în America și Japonia. Erau foarte entuziasmați de noi, dar eu simțeam că mai am atât de mult de învățat. După 3 luni de turneu eram foarte deprimată și m-am întors în Islanda. Ăsta e cel mai tare lucru la Islanda, aici mă simt în siguranță să fiu exact așa cum sunt. Am început din nou să cânt și să învăț. Să cânt pentru muzică, nu pentru un produs pe care cineva să se chinuie să îl împacheteze. Toată muzica pe care o scriu e despre ceva foarte personal cu care nu știu cum să relaționez. Așa înțeleg ce mi se întâmplă.”

AUDIO - Gyða

Experiența succesului internațional de la 17 ani le-a schimbat. Au cântat în toată lumea până să își încheie adolescența. În anii ăia, amândouă au adunat un soi de depresie adâncă din care au apărut Gyða și Kristín Anna de azi. Pentru că niciuna nu are o legătură prea bună cu tipul ăla de succes: în loc să le flateze, le făcea să se simtă inadecvate. Credeau că nu meritau atenția și laudele, că era prea devreme, pentru prea puțin. După ce a părăsit múm, Gyða a călătorit timp de 5 ani între proiecte, ghidată de următoarea colaborare sau doar de curiozitate, nu stătea niciunde mai mult de o lună-două. Apoi și-a terminat masterul în Elveția și a continuat să studieze violoncel și pian în Moscova. 

Gyða cântă la multe instrumente și cu vocea ei perfectă de fetiță. În 2016 a lansat Epicycle, un album cu 9 piese de muzică clasică din ultimii 2000 de ani, reinterpretate, pe care îl descrie ca o scrisoare de dragoste către sunetele din sistemul ei solar, unde nu există granițe sau pereți și nici timp - totul e eternitate. „Seikilos Epitaph” e cea mai veche piesă de pe album, din anul 100, iar cea mai recentă e „God Music”, compoziția lui George Crumb din 1970. 
  
Cât stăm de vorbă soarele dispare și se face întuneric. Kristín Anna e plină de energie când e noapte, trăiește și creează cel mai bine iarna. În casă are multe lumânări, deasupra pianului are un portret alb-negru al mamei lor și o poză cu ea și Gyða copile, îmbrăcate în costumașe roșii identice, zâmbind în fața unui munte.  

Islanda are 130 de vulcani, dintre care vreo 30 sunt încă activi și-și arată colții cam o dată la 5 ani. Pe 23 ianuarie 1973, în Arhipelagul Vestmannaeyjar, la 10 km de coasta de sud, vulcanul Eldfell a erupt brusc, după 5000 de ani de liniște, peste insula Heimaey. 5.300 de oameni au fost evacuați de urgență din 400 de case, fără să apuce să-și ia mare lucru cu ei. Erupția a durat 6 luni, timp în care localitatea a fost aproape în totalitate distrusă de lavă, cenușă și foc. Un an mai târziu, majoritatea locuitorilor insulei Heimaey s-au întors acasă.

În 1783 a curs o cantitate record de lavă (14 kilometri cubi) din Lakagígar, un lanț vulcanic care a erupt violent timp de 8 luni. Din cauza cenușei, a lavei și gazelor toxice, cât și a foametei ce a urmat distrugerii culturilor agricole, aproximativ un sfert dintre locuitorii Islandei au murit. 

Înainte de Crăciun, islandezii merg în cimitire și împodobesc crucile celor dragi cu luminițe, globuri și beteală și cântă colinde. După primul cimitir-neon și prima fată care îmi arată veselă spre un munte în depărtare spunându-mi cu voce dulce că uite! acolo e poarta către iad, încep să văd atmosfera din muzică în magia vieții de zi cu zi, cu doze egale de lumină și întuneric. Umorul islandezilor e întunecat, iar tristețile sunt echilibrate cu drăgălășenie. Prin toate punctele turistice ești avertizat să ai grijă că te poate lua valul, vântul, că poți să cazi prin gheață, că poți rămâne înzăpezit. Fiecare orășel are un monument dedicat celor pe care mama-ocean i-a cerut ca jertfă.

Natura islandeză îți arată cât ești de mic, mai tare decât în orice alt loc pe care l-am vizitat. Spațiile sunt imense și, în afară de câteva puncte turistice care sunt mereu pline de oameni, ai parte de experiența unei pustietăți imense. Au ghețari care se varsă în ocean prin lagune turcoaz, atât de frumoase că ți se pare că ai luat-o razna, munți mov cu verde, apă fierbinte care țâșnește din pământ, plaje imense cu nisip negru. Două treimi din populația de 330.000 stă în Reykjavík și împrejurimi, iar centrul țării e complet nepopulat.

Sunt rezidențe de creație peste tot, în orice orășel. Foste făbricuțe de conserve din sate izolate părăsite sunt transformate în muzee și spații pentru artiști în timpul verii. Fríða Ísberg, poetă și jurnalist de cultură, îmi povestește de eforturile tatălui ei de a da un scop cultural farului din Garður. După închiderea bazei militare Keflavik și retragerea armatei americane, a fost afectată economia zonei. Câteva dintre fostele casele ale militarilor au fost transformate în locuințe pentru refugiați. Tatăl Fríðei e fotograf, și-a petrecut viața în farul din Garður, așteptând să prindă imagini cu aurora boreală. În ultimii ani, a pus bazele unei rezidențe pentru artiști în orășel, cu expoziție în far, a redeschis restaurantul de lângă și încearcă să facă rost de finanțare pentru a transforma fosta casă a paznicului de far într-un spațiu de cazare pentru artiști. Oamenii au donat scaune, fotolii, pături sau lămpi. Îi povestesc despre eforturile arhitecților care visează să transforme clădiri industriale din Petrila sau Anina în centre culturale.

Plaja din Vík

Plaja din Vík e cel mai frumos loc din lume. Oceanul huruie, bate foarte tare vântul, nu se mai văd luminile orășelului. Pe nisipul negru fuge spuma făcută de valurile uriașe. Nu îmi vine să cred că am ajuns din nou aici și mă lovește o anxietate blândă, ca de obicei când sunt prea în natură și ființa mea crescută în Balta Albă nu poate să cuprindă atâta spațiu.

CAPITOLUL II: Muzică blândă, colț cu liniștea

„Nord și jos” („Norður og Niður”) e o expresie în islandeză care mi-a fost tradusă prin „everything is going to hell”, o mostră de umor negru local. În zilele cu cea mai puțină lumină din an - 27-30 decembrie - Sigur Rós au organizat anul trecut în Reykjavík prima ediție a festivalui „Norður og Niður”. Au adunat toată comunitatea muzicală locală: Sin Fang, Sóley & Örvar Smárason; KÓRUS; Kristín Anna și Gyða Valtýsdóttir; Mr Silla; Iceland Dance Company; Mammút; Sigrún; Gus Gus. Sigur Rós și Alex Somers au cântat în fiecare seară. „Norður og Niður” a fost o întâlnire cu prietenii, colaboratorii și eroii celor de la Sigur Rós. Adică Dan Deacon, Jarvis Cocker, Mogwai, Peaches, JFDR, Kevin Shields, Mary Lattimore, Julianna Barwick, Dustin O'Halloran, Stars of the Lid. În același timp, în diferite săli ale Harpei - cel mai mare spațiu de evenimente din Reykjavík -, se întâmpla câte un concert: alergai între Mogwai care îți șopteau sensibil că „Old songs stay till the end/ Sad songs remind me of friends” și Peaches care voia să țipi cu ea „Put your dick in the air/ Dick dick dick, balls and dick”.

Toată lumea stă pe jos, cu ochii închiși. Pe geam se vede portul Reykjavík și Alex Somers cântă „Siblings”, un performance cu 12 gramofoane, două casetofoane prin care trece banda invers, două magnetofoane și trei piane în întuneric. E mic, timid, are freză castron și poartă un pulovăraș roșu. 

Alex Somers

Alex e muzician, producător și artist vizual. E născut în Baltimore și acum 12 ani s-a mutat în Reykjavik. „Aici totul e la comun: dacă tu tocmai ți-ai cumpărat o sculă scumpă, o folosim cu toții. În plus, educația are un rol important. În Islanda se studiază muzică în clasele mici. La noi [în SUA, n.m.], orele de muzică erau o umplutură, la fel și orele de educație fizică sau desen. Aici copiii studiază instrumente și învață să iubească muzica. Un copil care studiază vioara e basist într-o trupă de jazz, chitarist într-o trupă de metal și are și un proiect ambiental pe lângă”. Îi zic de orele noastre de muzică din liceu, care începeau cu noi cântând imnul liceului, după care desenam note pe portativ fără să înțelegem ce-s alea și țineam ritmul unei piese făcând gesturi leneșe pe verticală și orizontală cu mâna dreaptă, fără să înțelegem ce facem. Se pare că orele de muzică fără muzică sunt printre lucrurile pe care le au în comun București și Baltimore.  

AUDIO - Alex Somers

Alex cântă „Siblings” în fiecare seară de festival, la 22.25. O instalație muzicală: voce și pian, auzi pedalele cum pocnesc, auzi banda cum scârțâie, o înregistrare cu un cor de copii e încetinită, trecută invers prin casetofon. Totul analog, cu multe detalii subtile, muzică blândă, colț cu liniștea.

CAPITOLUL III: Femínismi

Lista mea cu islandeze e un soi de scrisoare către Moș Crăciun pe care o am de când am dat cu nasul de muzica lor și am simțit că am ajuns acasă. Ele mi-au transformat încăperile cu vocile lor de copil și-mi spuneau povești când eram în liceu și nu mă înțelegea nimeni, abuzam de dermatograf, purtam bocanci vara și hanorac cu Dimmu Borgir pe care scria „God is Dead”.

Așa că am dat mailuri, am intrat în contact cu Alex Somers printr-un prieten comun și după primele „da”-uri mi-am luat bilet de avion. Am zis că, dacă ajung să le cunosc pe Sóley, Gyða și Kristín Anna, mă pot descurca lejer cu cele doar 3 ore de lumină pe zi.  

Poeta Gerður Kristný îmi spune că aurora boreală nu va mai putea fi văzută din Islanda peste câteva sute de ani, dar asta e OK, pentru că până atunci vom fi cu toții morți oricum. Are o casă cu geamuri imense pe care se vede marea și ansamblul minimalist de căsuțe unde stă președintele. „Natura islandeză are tendința să fie foarte dramatică. E înfricoșător să simți cum un cutremur îți zgâlțâie toată casa și să nu știi când se va opri sau dacă urmează încă unul peste câteva clipe. Sau, când un vulcan erupe, te simți total neputincios. Așa trăim noi, pe o insulă departe de alte țări. Nu știm ce o să ne facă natura, mereu complotează împotriva noastră, mereu se întoarce cu ceva nou ca să ne arate cine e șeful, iar noi trebuie să plecăm capul în fața ei. Din când în când ne blochează aici. Asta înseamnă să fii islandez: dormi îmbrăcat din cap până în picioare pentru că nu știi niciodată dacă în mijlocul nopții va trebui să fugi de un cutremur. Sau de un urs polar. Uneori apar plutind pe bucăți de gheață de la polul nord.”

Gerður e printre autorii islandezi cei mai de succes, scrie poezii și cărți pentru copii. Volumul Blóðhófnir (Bloodhoof) e inspirat de un vechi poem nordic care spune povestea uriașei Gerður, răpită și obligată să se căsătorească cu zeul Freyr, din perspectiva servitorului care a răpit-o. Gerður Kristný a rescris povestea cu vocea uriașei. În 25 octombrie 2010, când islandezele au ieșit pe străzi pentru a protesta împotriva diferenței de salarii dintre femei și bărbați și împotriva violenței la care sunt expuse femeile din toată lumea, poeta Gerður a citit povestea uriașei Gerður și a chinurilor ei:

He wrapped
my hair
around his hand
and led me

away

Freyr’s paws
pawed me

reducing me
to terror

scored
a new scar
on my skin each night.

AUDIO - Bára Gísladóttir

Cu toate tipele am vorbit despre feminism, în cel mai natural mod cu putință, pentru că în Islanda feminismul e ca muzica. 

Pentru a ajuta Islanda să iasă din criză prin sprijinirea afacerilor care se concentrează pe energie verde aflate la început de drum, Björk și Audur Capital - fondat de Halla Tómasdóttir și Kristin Petursdóttir, două specialiste în finanțe - au creat Fondul Björk. Tómasdóttir spunea despre fondul Björk că are ca scop finanțarea și susținerea afacerilor cu un plan realist de creștere sustenabilă: „Islanda a intrat prima în criză și putem fi primii care ies, iar femeile au un rol foarte important. Încă de la femeile vikinge, în timp ce bărbații violau și distrugeau, femeile erau acasă și țineau totul sub control.”

Fast Facts: The Best Party, criza și lumina
  • Jón Gunnar Kristinsson a fost primarul Reykjavíkului din 2010 până în 2014. Un actor de comedie, punkist (membru al trupei Nefrennsli), anarhist, fost taximetrist, i-a convins pe islandezi că soluția e ca politicienii să nu fie politicieni, ci artiști care să ironizeze corupția și minciunile. The Best Party a fost răspunsul plin de umor al unui grup de artiști cu zero experiență în politică la criza financiară din 2008. Campania lor electorală era plină de promisiuni ironice (urși polari în grădina zoologică, prosoape gratis în piscinele publice, un parlament fără droguri până în 2020). Videoclipul de prezentare îi arăta cântând „Simply the Best” cu versurile „We are the best, the bestest of parties, best for Reykjavik, best city of every week.” Șase luni mai târziu, Jón era ales primar. 
  • În 2016 primul-ministru Sigmundur David a demisionat în urma informațiilor despre contul său offshore apărute în Panama Papers. În iunie 2017 tatăl următorului prim ministru, Bjarni Benediktsson, a scris o scrisoare în care își exprima sprijinul față de Hjalti Sigurjon Hauksson, condamnat în 2004 pentru că și-a abuzat sexual timp de 12 ani fiica vitregă.
  • Islanda e singura țară care și-a condamnat bancherii în urma crizei financiare din 2008: 29 de bancheri au primit pedepse de până la 5 ani în închisoare.
  • Pe 21 decembrie, în cea mai scurtă zi din an, soarele răsare la 11.30 și apune la 3.30. Din mai până în august au midnight sun. În preajma solstițiului de vară sunt 21 de ore de soare în Reykjavík, iar un pic mai în vest e lumină 24 de ore. 

„Feminismul în Islanda nu șochează pe nimeni, e de la sine înțeles că suntem egali”, îmi spune Bára Gísladóttir, compozitoare și contrabasistă. Când ne-am întâlnit mă așteptam să apară un uriaș. Dar Bára e micuță, are ochi foarte albaștri și cară cu greu contrabasul imens pe coridorul Harpei. Îmi spune că e foarte răcită și că și-a fracturat o coastă tușind. A început să studieze vioara la 5 ani, apoi a descoperit instrumentul ei preferat. În 2015 Bára a debutat cu albumul Different Rooftops, iar în 2016 a lansat B R I M S L Ó Ð, o compoziție electronică pentru contrabas formată din 3 mișcări, fiecare reprezentând câte un strat al oceanului. B R I M S L Ó Ð e întunecat, anxios, epic. Compune având în minte texturi, culori, volum și mișcare. Când s-a mutat în Danemarca, și-a dat seama că feminismul e un subiect tabu în multe cercuri, un cuvânt de care mulți oameni -  inclusiv unele femei - se feresc. Nu găsește sursa acestei temeri: pentru ea, feminismul ține de ordinea naturală a lucrurilor, e de bun simț. „Sigur, mai avem un drum lung de parcurs și aici [în Islanda], dar situația e mult mai bună decât în alte țări în care am locuit și prin care am călătorit. Aici femeilor nu le e teamă, iar lucrul ăsta se simte și în muzica pe care o facem.”

Islandezii și-au demontat toate fricile colective, una câte una. Anul ăsta, a intrat în vigoare legea care le impune companiilor publice și private să își plătească angajații egal, indiferent de sex, etnie sau naționalitate. Islanda e una dintre primele democrații din lume. Parlamentul lor a fost format în 930. În 1980 au avut prima femeie președinte aleasă democratic din lume: Vigdís Finnbogadóttir era mamă singură, fostă profesoară și directoare a Reykjavík Theatre Company. A fost președinta Islandei timp de 16 ani. În 2009 Jóhanna Sigurðardóttir a devenit prima femeie gay din lume aleasă în fruntea unui guvern. Din 30 noiembrie 2017 prim-ministru este Katrín Jakobsdóttir, 41 de ani, feministă, pacifistă, activistă de mediu. 

CAPITOLUL IV: MAMMÚT

În literatura nordică pe care Katrína Kata Mo, Vilborg Ása Dýradóttir și Alexandra Baldursdóttiro o studiau la școală, femeile își construiau case și mergeau pe cal. „Suntem o țară feministă. Am avut prima femeie președinte și o avem și pe Björk. Am crescut cu multe exemple de femei puternice”, spun ele. Trupa lor, MAMMÚT, a apărut în 2003, inițial ca un grup rock format din cele trei fete care aveau pe atunci 13 ani și cântau la voce, bass și chitară. Apoi trupa s-a extins cu bateristul Andri Bjartur Jakobsson și chitaristul Arnar Pétursson. MAMMÚT cântă un soi de rock alternativ/post-punk cu pasaje de psihedelic.  

Ne-am întâlnit chiar după Norður og Niður, într-o piscină închisă pentru public. Una dintre primele piscine construite în Reykjavík, avea pe pereți fotografii alb-negru cu muncitorii care au construit-o, îmbrăcați în costume cu pantaloni de stofă până la glezne și băști de Oliver Twist. Toți islandezii merg la piscinele cu apă termală, ca să stea tolăniți în apă caldă în timp ce le îngheață sprâncenele. Sunt peste tot, în fiecare cartier, în orice sătuc. Sunt și în natură bazine formate în mod natural în jurul izvoarelor fierbinți. Andri spune că nu crede că ar putea locui în Islanda dacă nu ar avea modul ăsta în care să se relaxeze și să uite de frig. Pentru MAMMÚT, festivalul a fost o ocazie de a-și întâlni toți prietenii în același loc, un soi de mare petrecere în care au simțit prezența întregii comunități și și-au amintit de ce e mișto să fii muzician în Islanda, chiar dacă nu te dau banii afară din casă: simți că ești parte dintr-un organism creativ liber. 

AUDIO - MAMMÚT

When I cry over you
I find it hard to calm down
So I rest my head in the grass
and I make it rain
I wish it would rain
I let it rain

Stăm în mijlocul piscinei fără apă, în picioarele goale. Vorbim mult despre vreme și întuneric și cum influențează anotimpurile islandeze procesul creativ. La un moment dat apare un nene în chiloți de baie care strigă bucuros: MAMMÚT!  Fiindcă s-au apucat să cânte de când erau copii, MAMMÚT e printre trupele de suflet ale islandezilor. Petrec mult timp împreună în studio sau prin casă făcând muzică iarna, așteptând să treacă întunericul. „Vremea e extremă aici, se joacă cu mintea ta și chiar dacă nu îți dai seama, are un impact imens asupra ta. Iarna te face să fii foarte creativ, apoi vine primăvara și tot ce ai construit iarna înflorește, iar vara culegi roadele. Vara simți o mare presiune să fii afară, să te bucuri de lumină și de soarele de la miezul nopții. Ți-e teamă să nu pierzi atmosfera aia, dacă e vreme bună trebuie să fii afară.“  Își amintesc cât de liberi au crescut, cum erau mereu pe-afară când erau mici pentru că nu era nici un pericol, Islanda e încă o țară foarte sigură. „Aveam 6 ani și ai mei îmi spuneau: să te întorci acasă până la miezul nopții. Dar era normal, era încă soare.”
 
Reykjavík pare un oraș de jucărie. În afară de câteva clădiri de birouri lângă faleză și de Harpa, sala de concerte care arată destul de futurist, nu prea vezi clădiri înalte. E capitala cea mai nordică din lume și înseamnă golful aburilor. Din centrul orașului vezi oceanul și muntele Esja. Casele sunt departe una de cealaltă, iar puținele garduri sunt pur decorative. Pe străduțele din centru, seara se aude muzică live din baruri.  ​

CAPITOLUL V: Sóley râde și zice „Vezi?"

Iubesc muzica lui Sóley Stefánsdóttir. Cu vocea delicată și un acordeon care pare imens, așezată pe jos în fața unui geam pe care se vede cum se adună furtuna deasupra unui munte înzăpezit, îmi cântă noua ei piesă. Vremea e intensă și se schimbă foarte des. Odată cu vremea se schimbă și stările ei. Când bate foarte tare vântul și e furtună, e nervoasă, când e mult întuneric, e obosită, când e soare, e în extaz. Acum e decembrie, așa că depresia atârnă greu de gâtul ei: „A fost Crăciun, apoi a fost Norður og Niður, apoi a fost Revelion. Pe 2 ianuarie mi-am dus fetița la creșă, am venit acasă și am zis: «acum ce fac?» E foarte întuneric, foarte întuneric, și e frig. Așa că într-un fel e momentul să fii deprimat, și de aici creezi ceva. De obicei compun în ianuarie și februarie, stau în casă și fac muzică, mă gândesc la muzică, înregistrez. Dacă reușești să te trezești, e un moment foarte bun să lucrezi. Pentru că apoi vine vara și vrei să fii afară.“

AUDIO - Sóley

Acum 15 ani le-a descoperit pe Joanna Newsom și pe Ólöf Arnalds. „Înainte de asta ascultam multă muzică făcută de tipi, dar până să le descopăr pe ele nu m-am gândit că e ceva ce pot să fac și eu. Deci cred că e foarte important să existe multe femei care să motiveze alte femei să facă muzică. Să fie prezente, să fie vizibile. Suntem egali, suntem cu toții artiști, dar pentru mine e foarte important să văd alte femei că se exprimă în felul ăsta. Mă uit și zic, a, ce tare, pot și eu! (…) La Academia de Artă am avut multe colege care acum cântă și compun cu mare succes și în afara Islandei. Lucrul ăsta mă bucură foarte tare.”

După ce cântă, ieșim să facem câteva poze. Cât coborâm de la etajul trei la parter, începe să plouă torențial. Apoi ploaia se transformă în zăpadă și fugim printre fulgii mari până pe malul mării. Fac două poze și iese soarele. Sóley râde și zice „Vezi?” Cât stăm cu nasurile lipite de geam și așteptăm să se oprească ploaia, îmi spune că tocmai și-a cumpărat un ceas deșteptător care i-a schimbat viața - un ceas cu soare. Cu câteva momente înainte să sune, începe să se aprindă un beculeț care îți păcălește creierul că afară e lumină și te trezești mai ușor. 

CAPITOLUL VI: Myrkur / Întuneric

Prima oară am vizitat Islanda în august 2011. Am aterizat la 12 noaptea și soarele apunea. După o lună, cerul a început să explodeze în lumini mov, verzi și galbene care dansau cu orele. Eram în Seyðisfjörður, un orășel din est, când am văzut aurora cea mai cea. Eram într-o parcare goală, m-am întins pe spate și m-am minunat, în timp ce oamenii treceau cu mașina pe drum, mergeau spre supermarket sau la piscină. 

Voiam să văd cum arată locul din care au ieșit múm, Slowblow, Seabear și toți cei care mi-au cântat din adolescență. Am campat trei luni prin peisaje nepământești. Soarele părea într-un continuu apus, sau răsărit, după gust. Se ridica un pic și rămânea acolo, în locul ăla pe care vara îl aștept toată ziua ca să fac poze. Când mă gândesc acum la călătoria aia, am senzația că nu s-a întâmplat de fapt, că probabil nu am stat cu cortul două săptămâni pe o plajă neagră plină de bucăți de gheață, nu aveam cum. Am călătorit în jurul insulei cu autostopul. Nu-mi propusesem să fac asta, dar, în prima plimbare mai lungă de-a lungul drumului, a oprit o fată cu un jeep imens și m-a întrebat unde merg. După asta m-am prins ce soluție faină e autostopul pentru o țară de spiriduși, că nu exista niciun pericol, fiindcă în Islanda criminalitatea e aproape de zero. Nu au armată, polițiștii nu sunt înarmați, copiii se joacă nesupravegheați pe stradă, cum am auzit de la ai mei că era pe vremuri. Când intri în Islanda din Europa, nu există control de pașapoarte, nici pe aeroport, nici în port. La plecare era un băiat lângă banda pentru checkin-ul bagajelor care întreba relaxat din ce țară ești, dar nu își nota nicăieri.

CAPITOLUL VII: Forsæla / Loc ferit

Pe Kristin Björk Kristjansdottir o vizitez în orășelul ei natal Mosfellsbær. Stăm pe malul apei și vorbim despre muzică, despre comunitate, despre ultimul ei album, Alchemy & Friends, până înghețăm. Se află în centrul industriei muzicale islandeze prin entuziasmul cu care adună oamenii mereu în noi proiecte. Cu numele Kira Kira compune, face filme și proiecte experimentale de graniță între muzică și vizual. Fiecare cântec de pe ultimul ei album e scris pentru un prieten și e menit să îl ajute să depășească un moment greu, e un exercițiu alchimic de intervenție și vindecare prin muzică. Talk to Your Hands, de exemplu, e dedicată unui prieten pianist care dintr-un motiv misterios nu și-a putut mișca mâinile timp de un an și jumătate: „I-am sugerat să vorbească cu mâinile lui, să le întrebe care e faza, ce se întâmplă, cu ce vă pot ajuta?” 

AUDIO - Kira Kira

„Forsæla e cuvântul meu preferat. Aici e atât de mult vânt încât în islandeză avem mai multe cuvinte pentru vânt decât în orice altă limbă, iar forsæla înseamnă loc ferit, locul acela dulce de lângă stâncă în care ești protejat de vânt. E un cuvânt greu de tradus pentru că descrie ceva tipic islandez. Înseamnă un loc în care e liniște, în care simți un soi de pre-beatitudine, ceva minunat urmează să se întâmple și acum ai un prim contact cu sentimentul ăla. Pentru mine înseamnă tandrețe, iar cântecul Forsæla e despre momentul în care te-ai hotărât să fii blând mereu, cu toată lumea.” Valuri mici-mici se sparg de malul înghețat, lumina e roz, iar Kristin are o pană de păsăroi cu care gesticulează în timp ce vorbește despre povestea din spatele fiecărui cântec și despre legătura ei cu natura de aici. La un moment dat ne-am dat seama că ne-au amorțit degetele de tot. E o senzație care te face să te bucuri de toate mult mai intens, cum se întâmplă vara, când totul e pus pe pauză dacă e o zi călduță și oamenii stau doar pe afară, ca pisicile care se așază în pata de soare de lângă calorifer. 

CAPITOLUL VIII: SiGRÚN

SiGRÚN (Sigrún Jónsdóttir)
 are un jeep mic, roz ca o bomboană și un umor incredibil. A făcut un videoclip pentru piesa prietenei ei, compozitoarea Bergrún Snæbjörnsdóttir, Skeletons Having Sex on a Tin Roof, care a devenit viral, fiind văzut pe Youtube de peste 2 milioane de oameni, adică de șase ori populația Islandei. Cântecul e un soi de jazz psihedelic experimentalo-suprarealist, iar Sigrún dansează în costum de baie și cizme spațiale, cu o coroniță de plastic pe cap. 

Ajung la ea acasă dimineața și mă așteaptă cu ceai, îmbrăcată într-un hanorac cu Titanic și șosete argintii. Plecăm împreună în jeep-ul ei roz pe drumuri înghețate care urcă și coboară între dealuri negre acoperite de linii albe de zăpadă, până ajungem pe malul lacului Kleifarvatn. În muzica ei, Sigrún folosește pietre, nisip și alte elemente ale vieții de zi cu zi - și le transformă în muzică experimentală (experimental sound design, mai exact). Caută să creeze peisaje sonore, fiecare cântec fiind o lume autosuficientă, un univers complet. Compune și cântă la multe instrumente. În 2016 a lansat primele albume Hringsjá și Tog. A fost în turnee cu Björk, Florence and the Machine și Sigur Rós.

AUDIO - SiGRÚN

Spune că e distractiv să fii muzician în Islanda pentru că toată lumea se joacă. În plus, ai tot ce e mai bun din ambele lumi, ai peisaj, sunete și texturi din natură cu care să te inspiri, ai și acces la tehnologie și spații faine în care poți cânta și înregistra și o comunitate care să îți dă energie. Iar islandezii i se par cei mai amuzanți. Sigrún a fost peste tot, a călătorit pe toate continentele, iar lucrul care simte că îi e propriu Islandei și pe care nu îl poate regăsi în altă parte e spațiul. „E mult spațiu pentru toată lumea și cred că suntem obișnuiți să avem mult loc în toate direcțiile. Mult cer, multă apă, mult loc în care să gândești. Conduci zece minute și ajungi într-un peisaj superb în care ești total singur.” Într-o zi se plimba și a simțit că vrea să creeze ceva din nimic, așa că a ales niște pietre, le-a vopsit în auriu, apoi a luat un progrămel care poate să creeze sunete din orice. 

Cât stăm de vorbă, soarele răsare și începe să și apună. Suntem singuri pe o plajă neagră, Sigrún e îmbrăcată în roșu și îmbrățișează o piatră aurie, vântul bate foarte tare și parcă întrebările mele sună fals pentru că răspunsul e prea evident.

CAPITOLUL IX: În care o calc pe Björk pe picior

Islandezii își decorează casele și pomișorii - nu cresc pomi foarte înalți din cauza vântului - cu luminițe de Sărbători. E încă un mod de a lupta cu întunericul și cu tristețea tipică iernilor lungi. Cumpără pentru acasă artificii ca la revelioanele organizate de Primăria Sectorului 5. Vor ca orașul lor să duduie. De pe la 10 seara, bărbați în costum și papuci de casă încep să care cutii imense cu artificii în mijlocul drumului și să le dea foc. Îmi imaginez cum se văd steluțele lor explodate pe cerul din mijlocul oceanului.
 
Petrecerea de revelion a festivalului se ține într-un restaurant lângă lac. Dansez lângă Jarvis Cocker pe „Dragostea din Tei” și-l aud fredonând cu accent de Pulp „nu mă nu mă nu mă iei”, o calc pe Björk pe picior pentru că amândouă dansăm foarte serios pe „No Scrubs” de la TLC, îl văd pe Aronofsky mișcându-se lasciv-rezervat pe „I'm A Slave 4 U” a lui Britney și stau la coadă la baie în fața lui Peaches. E foarte mult sclipici peste tot, iar pe la 4 dimineața urcă pe scenă un soi de all stars care cântă live, cu instrumente și pe mai multe voci „Say My Name”, o varianta punk de „Nothing Compares to You” și un „Dreams” din tot sufletul. Sigrún are un balon alb, imens, prins de cămașă. 
 
În ziua în care plec spre casă e furtună de vânt. Nu plouă, nu ninge, doar bate vântul de rupe. E atât de rău, încât nici autobuzele nu pot ieși în spațiu deschis pe autostradă pentru a merge spre aeroport. Japonezii sunt dezolați și cer să se respecte orarul, canadienii cu gleznele pe afară spun că nu e atât de rău, americanii își cer drepturile. Băiatul de la tejghea ne explică tuturor că pe vremea asta nu se circulă, să stăm liniștiți că deocamdată bate vântul, dar să vedem mai încolo cum o fi.

s