Actual

O păcăleală

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Filip Standavid

Fucked Up - Dose your dreams

Pianul și vocile angelice care deschid Dose your dreams nu fraieresc pe nimeni. În primul rând, titlul piesei e None of your business, man (un soi de „N-ai tu treabă!” sau, dacă preferați varianta mai verde, „Nu te fute grija”). Trupa însăși se numește Fucked Up, iar vocalistului Damian Abraham, oțărât și abraziv ca șmirghelul, îi ia mai puțin de două minute să-nceapă să răcnească la tine. Fucked Up nu-s o trupă interesată să menajeze sensibilități, ci să le zgâlțâie cu metodă. 

În Dose your dreams, însă, își zgâlțâie propriile sensibilități: formula hardcore/art-punk, bazată pe straturi suprapuse de chitară și pe percuția obeză, e insistent asaltată de indie alternativ-nouăzecist, de electronicale și de funk, între multe altele. E (încă) un album cronofag - aproape o oră și jumătate -, încâlcit și solicitant. Nimeni nu poate pretinde că l-ar fi dibuit din prima, chiar dacă punctul de plecare îl reprezintă tot o aventură a anarhistului cu inima frântă David Eliade (da, Eliade, exact ca prietenul lui Cioran!) din opera punk David Comes to Life. Și, pe bucăți sau cap-coadă, e unul dintre cele mai pline de viață și mai captivante albume din 2018.

Blitzkrieg-ului de la început (None of your business, man, Raise your voice, Joyce și Tell me what you see) îi urmează o manevră de învăluire: sub ritmul aproape pop al lui Normal People stă o viață conformă și cuminte care tocmai ce-a sărit de pe șine. “I don’t fit in, but I don’t feel bad/You can’t miss a feeling/That you never had/I know it’s a sham, but it seemed so real/And what I had to be, isn’t who I am, you see”? Când asculți cântecul ăsta în metrou, în drum spre Pipera, scenariul clipului se scrie de unul singur. 

Sigur, nu sunt Fucked Up prima trupă de rock preocupată de alienare ori de ștergerea individualității, dar canadienii tratează astfel de teme cu minuțiozitatea unor poeți - gesticulația agresivă e coaja necesar a fi spartă pentru a ajunge la tandrețurile electroacustice din piesa-titlu ori la spaimele atonale, bine camuflate în mix, din House of Keys. Remarcabilă este însă știința pop pusă în slujba scopului.

De-aici, evident, diversitatea stilistică: departe de-a fi un nou exemplu al sindromului „forma sufocă fondul” (Arcade Fire, încă o dată, au dat-o grav de gard), ritmul de indie clasic din I don’t wanna live in this world anymore, crescendo-ul bine controlat, e echilibrat de strigătul monoton al lui Abraham, același indiferent de versul pe care-l scuipă (“Let’s dance and then we’ll get a little higher/And set ourselves on fire like two Christmas trees”). Abia la mijloc piesa se diversifică vizibil - ba un saxofon à la Bowie care subminează nițel linia melodică, ba refrenul rostogolit ad nauseam, ba o voce feminin-copilăroasă care preia respectivul refren și-l transformă în mod neașteptat. Și totul se întâmplă pe parcursul unei singure piese, iar Dose your dreams dă pe-afară de ele.

Cea de-a doua parte a albumului e în mod manifest mai blândă, ceea ce se vede încă din titluri: în loc de Torch to light, de pildă, aici ai parte de Love is an island in the sea. Lucrurile se diversifică și mai dihai: Two I’s Closed, de pildă,  are un aer psihedelicos nu departe de experimentele Beatles-ilor, The one I want will come from me este hitul pe care Billy Corgan, cu sau fără Smashing Pumpkins, îl caută de vreo 15 ani încoace, iar Mechanical Bull, o excursie tripat-electronicoasă, își merită numele și nu pierde nimic din vitriolul primei părți: “You hit the floor, but they still want more from you/You can sleep when you’re dead/Get back to where you belong, they said”. 

Fucked Up nu caută rezolvări furiei și anxietăților prezentului pe parcursul acestui album: în loc să imagineze vreo distopie, însă, se mulțumesc să constate că, într-un fel sau altul, trăim deja într-una. Și, la fel ca noi toți, după ce se mai răcoresc olecuță, caută și alinare - în mod obișnuit, în ceilalți. Agresivitatea primelor trei bucăți e sublimată în ultimele trei: „Dreams are the pills that I take/Hoping you’ll be there when I wake” se roagă naratorul din Came down wrong, iar Joy Stops Time nu numai că aduce laolaltă mai toate temele de până acum, dar mai e și - probabil - cea mai direct-emoționantă piesă despre orgasm inclusă anul ăsta într-un album de rock. Te-au păcălit că pleacă la luptă/poceală/revoluție și, ce să vezi?, tot despre dragoste era vorba:

So I held you, you could be held again
So I saw you, you would be seen again
So I knew you, you can be known again
So I loved you, you will be loved again

de

17 October 2018 ora 16:10


Tag-uri


X Revista Scena9