Arte vizuale / Moldova

Ironia aerisește spațiile mentale care miros urât

de Ionuț Cioană

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 20 ianuarie 2017

Am fost la expoziția „New Year's Dissections” a artistului Pavel Brăila, deschisă la Galeria Eastwards Prospectus din București până pe 12 martie. 

Se poate spune că Pavel Brăila e un bun producător de muncă artistică ușor de recunoscut ca fiind parte a a unor medii, standarde și formule ușor de reperat. Dar și că artistul are detașarea, umorul și inteligența de a le demonta atunci când acestea amenință să devină doar niște clișee. O bună dovadă a acestei direcții de interpetare este folosirea picturii în cazul de față. Pe de-o parte, suntem primiți în expoziție de un imens tablou care ne vizează din capătul scării. Scara însăși pare să fie doar un mijloc de a mări și mai mult înălțimea de la care ne privește personajul principal, un călăreț cocoțat pe piedestalul excesiv de înalt al unui monument, din fața hotelului Cosmos (poate din Chișinău).

Monumentele de for public folosesc frecvent o strategie de reprezentare și persuasiune care se poate exprima rapid printr-un singur cuvânt – intimidare. La nivelul scării umane, monumentalul e mereu mai mare, mai impunător, strivindu-și privitorii, care devin niste pitici. Și nu e de mirare că în pictura destul de realistă, dar exagerată ca perspectivă (călărețul pare văzut de lângă copitele calului, e imens și e deformat, de parcă se prăvălește peste noi), nu e de mirare, ziceam, că vedem niște trecători oarecum absurzi (Moș Crăciun e unul din ei), dar acești trecători sunt de mărimea unei mașini de jucărie cu telecomandă, pentru copii.

Astfel, pictura de propagandă, mediul sculpturii de for public, urbanismul socialist sovietic, toate aceste structuri vizuale și spațiale încep să spună adevărul asupra a ceea ce fac ele în mod curent – își domină privitorii, îi reduc, le amintesc cetățenilor că puterea politică funcționează undeva deasupra lor și că ei înșisi, oamenii din lumea reală, sunt complet depășiți și insignifianți. Dacă cineva ne mai spune și că omul de pe cal e un gangster devenit mare revoluționar, avem o imagine corectă și asupra a ceea ce stă în spatele imaginii monumentale a unei anume părți a spectrului politic.

Intrând în zona umorului, Brăila pune sub semnul întrebării seriozitatea de multe ori uscată a galeriei de artă în general, care nu știe să râdă sincer la o glumă, pentru că e în afara „repertoriului de formule ale culturii înalte”. Pentru a atinge această țintă, în această pictură, artistul folosește unul dintre mijloacele postmodernismului - ridiculizarea fățișă a marilor povești politice sau filosofice pe care le auzim zilnic. Astfel, Brăila vorbește un limbaj formal apropiat de Sot Art, care e partea vizuală a postmodernismului sovietic. În cadrul ei, inventarul de imagini al propagandei socialiste, adică discursul vizual al puterii vremii (capul lui Lenin, fața lui Stalin, etc.), devine fundalul unei nesfârșite serii de glume vizuale care oscilează între amuzant și sarcastic.

Imagine din expoziție. Foto: Miluță Flueraș. Sursa: Eastwards Prospectus

Oricum, ceva mă face să cred că umorul lui Brăila are mult mai multe ținte. Una dintre ele e și privitorul de artă tradiționalist din Estul Europei, care nu de puține ori „face urât” atunci când vede artă contemporană și simte mereu nevoia unui fundament puternic și stabil, a unui spațiu de confort, pe care crede că i-l oferă pictura și sculptura, dar și temele legate de națiune și istorie națională. Și Pavel Brăila îl liniștește din prima. Un alt lucru pe care îl poate face privitorul de artă tradiționalist din Estul Europei este să pună complet sub semnul întrebării capacitatea profesională a artistului contemporan, pe care îl consideră în același timp, cu mare ușurință, drept victimă a modei zilei, cât și un om lipsit de talent.

Lovit în cap cu ditamai tabloul cu reprezentare realistă (care la o privire mai atentă se năruie prin prezența caricaturală a cetățenilor minusculi), privitorul de artă tradiționalist va trebui să se mai gândească odată și să plece acasă și mai nemulțumit, pentru că de data asta îi va fi greu să spună că „ăla nu are talent și nu știe nimic”, sau oricum, va avea dificultăți în a ajunge la fel de repede la aceeași interpretare care îi dă o liniște și un confort.

Și iată că ironia tocmai asta face – aerisește spațiile mentale și culturale colective care miros urât, deschide fereastra acestor spații comune, ale noastre ale tuturor, aranjate în jurul practicii de expoziție, care poate că între timp s-au îmbâcsit cu ură, cu neînțelegeri și cu rea-voință. Sau, într-o formă mai puțin violentă, cu acea plictiseală amabilă și decorativă în care se schimbă zâmbete false și se vorbește mult, dar nu se spune nimic, lucrările mulțumindu-se să facă același lucru.

Dovada, în acest sens – de data asta un clișeu de artă vestică, sau chiar o construcție vizuală convențională deja – e expoziția cu fotografie de interior, cu obiect și cu pictură minimalistă, sau de expresionism abstract pe pereți. Curățenia spațiilor uniforme ale câmpurilor de culoare. Tactilitatea interzisă a obiectelor reale așezate în vitrine, de parcă n-ar fi din lumea asta. Dar și imaginile cu interioare de zi cu zi, cu apartamente și case de cetățeni obișnuiți, care, în lipsa locatarilor, devin niște scenografii abstracte ce se deschid încet, dar sigur, prin fixitatea imaginilor, către o lume aproape simbolică și personală. 

Imagine din expoziție. Foto: Miluță Flueraș. Sursa: Eastwards Prospectus

Și în centrul acestei construcții teatrale care e inevitabil expoziția, din nou pictura, care mulțumește aceleași gusturi tradiționale, fie ale pieței sau ale omului vestic, dar de data asta pe gustul omului vestic, adică abstracte și geometrice, nu realisme, nu figurație.

Problema e că acest nivel convențional de așteptări de la artă e chiar asta – o înțelegere colectivă, pe jumătate plicitisită – între noi toți, că putem numi artă un dreptunghi colorat așezat pe perete și că putem fi profund mulțumiti, pentru că știm deja că forma asta de prezentare e învechită, deci, slavă domnului, nu ne mai cere nimic.

Numai că artistul vrea să depașească plictiseala, să ne promită marea cu sarea și apoi să nu ne livreze nimic, pentru a ne scoate dintr-o așa-zisă contemplare a tradiției și pentru a ne atrage într-o dezamăgire oarecum benignă care trimite la probleme mult mai mari, cărora n-avem nici un chef să le acordăm vreo atenție.

În 2014, un miliard de dolari a fost furat din băncile moldovenești. Care-i legătura cu pictura? Dacă te apropii de câmpurile de culoare dreptunghiulară, o să vezi că ele sunt de fapt niște suprafețe dungate, adică au o textură din foarte subțiri linii orizontale, colorate diferit. O linie galbenă și una albastră de exemplu. Culorile pe care le vezi dacă te uiți dintr-o parte, în muchia foii, la teancurile de bani moldovenești din micile casete transparente așezate pe piedestal. Cineva de la galerie îmi zice că, dacă iei lupa disponibilă în expunere și te uiți la liniile galbene din picturi, o să vezi o linie ascendentă care „numără”, în bancnote de 1 leu moldovenesc, miliardul.

Eu mă apropii, dar nu văd nimic. Doar dungulițele orizontale și nimic altceva. Poate n-am înțeles eu bine, dar nici nu contează. Impresia mea e că artistul joacă un joc – adică mă face să mă apropii de pictură, să pun lupa pe ea și să fac un gest absurd – adică să caut banii dispăruți și să nu îi văd. Pentru că sunt dispăruți, așa ar fi explicația. Poate că lucrurile stau altfel și e ceva acolo pe care nu l-am văzut, dar mie îmi convine și varianta asta. Poate chiar mai mult.

Așa că pictura aia decorativă pe care o remarci cu o plăcere poate prea veche deja, nu e chiar decorativă. Și nici nu e pictură, pentru că dacă am văzut bine, e de fapt un print de tipografie, pe pânză. Ceea ce mă duce mai aproape de ceea ce percep a fi acele multiple nuanțe ale zâmbetului, ale glumei și ale detașării, din care expoziția are din abundență.

Pavel Brăila și lupa. Foto: Miluță Flueraș. Sursa: Eastwards Prosepctus

Republica Moldova e la periferia a două lumi. A lumii euro–atlantice, dar și a lumii Federației Ruse. Ea e plasată, din punct de vedere cultural, la o distanță similară atât față de New York, cât și față de Moscova. Această poziție, la marginea marginii marginii a două imperii, oferă o ocazie pe care Pavel Brăila o înțelege pefect, și anume posibilitatea de a înțelege intim, de a vorbi cursiv, limba a două lumi destul de diferite.

Și tocmai ăsta e subiectul unuia dintre cele mai interesante filme prezente în expoziție, în secțiunea de video care e de obicei prezentată în pivnița galeriei Eastward Prospectus. Lucrarea dă și titlul expoziției – New Year’s Dissections – și tratează tocmai suprapunerea oarecum cacofonică a acestor lumi, așa cum se vede ea în felul în care oamenii din Moldova serbează Anul Nou. Unii pe stil vechi, alții pe stil nou, alții și una și alta, unii în română, cu televizorul pe canale care vorbesc în românește, alții cu televizorul pe canale care vorbesc în rusește, arătându-l pe Medvedev, filmat trei sferturi, anunțând trecerea dintre ani, asistat de un cadru TV în care apare ceasul monumental de la Kremlin. 

La marginea a două imperii, o națiune mică nu poate fi decât multietnică. Fie că asta înseamnă colonizare pentru unii, sau o insuficientă colonizare pentru alții. Asta fiind o lecție și pentru statele naționale „mai omogene”, care își imaginează în mod fals că ar fi și mai omogene decât sunt, vrând să uite cu totul că orice stat e o adunătură de oameni foarte diverși, care cu toții ar trebui să aibă aceleași drepturi.

În cazul statului național, aceste drepturi sunt de multe ori șterse abuziv din spațiul public de către majoritate. Tot majoritatea șterge din istoria oficială și istoriile locale ale comunităților care nu sunt dominante. Lucrurile se întâmplă la fel și în cazul unei construcții de tip imperial. Și pentru că e așezată între două lumi, Moldova nu numai că se bucură de acces la două mari spații culturale contemporane, dar și plătește prețul pentru asta, prin memoria culturală.

Într-un video din 2001, numit Recalling Events, artistul e așezat pe o podea neagră și e filmat de sus. Pe parcursul filmului, spațiul lui personal se definește progresiv printr-o serie de inscripții cu creta pe podeaua neagră, pe care le șterge cu mâna, cu brațul, cu picioarele. Dar nu se ridică de jos. Mai degrabă se târăște. Apare anul nașterii, apar alte momente biografice sau profesionale, anii de studiu, nume de artiști, cuvântul „sovietic” și toate celelalte repere ale vieții, care se șterg aproape imediat ce au fost scrise. Corpul lui e înconjurat de o mare de ștersături, care formează ceva ca un nor alb de cretă, ca pe tabla din sala de clasă, un cerc în jurul persoanei care, iată, se ridică totuși, în final, doar ca să dezbrace rând pe rând hainele, până la piele și să le aranjeze pe podea ca pe o umbră îmbrăcată a lui, pe care o părăsește la final, ieșind din cadru.

Să știi că alții „îți scriu și îți șterg viața” e prețul plătit de orice periferie, inclusiv a noastră. Pavel Brăila alege să știe, dar și să renunțe la acea identitate care i se oferă din oficiu, ca o pseudo-misiune existențială, pentru că își dă seama că nu el a hotărât ce și cum, pentru că, dacă ar fi făcut-o, ar fi ieșit ceva mai aerisit, mai durabil și mult mai amuzant.

P.S. Expoziția are o secțiune de video care are șapte filme. Împreună, filmele durează 180 de minute. Dacă chiar vreți să le vedeți, luați asta în considerare și îmbrăcați-vă bine, pentru că pivnița nu e încălzită.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK