Arte / Cinema

Să respiri aerul munților

De Georgiana Mușat

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 30 mai 2019

Scena9 împreună cu MUBI vă invită să vă faceți cinema la voi acasă. Nu-i nimic mai simplu: dați un clic aici, pentru un abonament gratuit de 30 de zile pe MUBI.com, unde găsiți unele dintre cele mai puternice filme din istoria cinematografiei. În rest, alegeți voi când și ce vedeți (de la titlurile-alea clasice pe care le-ați amânat mereu, până la filmele noi pe care nu le-ați găsit în cinema), pe telefon sau pe proiector, singuri sau în gașcă.

Cinema senzorial, la granița dintre ficțiune și documentar, despre ce înseamnă să fii viu - filmul 
Le Quattro Volte poate fi urmărit online pe MUBI până luni, 17 iunie. 

Atât cât poate fi rezumată povestea din Le Quattro Volte, filmul din 2010 regizat de Michelangelo Frammartino (un favorit al criticilor din anul respectiv, multipremiat la Cannes și la alte festivaluri din lume), ea e despre viața din Italia rurală, zona sudică a Calabriei, văzută mai întâi prin ochii unui cioban muribund. Zilele lui seamănă unele cu altele, însă nu lipsite de epifanii; are o boală care-l răpune ușor-ușor, iar leacurile lui băbești (printre altele, înghițirea prafului din biserică, pe care îl primește împăturit în pagini de reviste mondene) nu par să-l ajute cu nimic. Camera de filmat nu-l umărește exclusiv pe el, ci își ia timp să exploreze împrejurimile, făcând explicit faptul că e mai curând interesată de spații, de felul în care lumina le modifică aspectul, de cât de frumoasă poate fi lumea în afara civilizației moderne. Din acest motiv, filmul e aproape imposibil de încadrat, pentru că blurează aproape complet granițele dintre ficțiune și documentar (și în același timp face ca orice etichetă de acest tip să fie inutilă).

Cinemaul a mai dat mostre de filme slow, bazat pe ritualuri (de natură domestică, cum erau cele din Jeanne Dielman, fie, de cele mai multe ori, de natură păgâno-satanică, cum sunt filme precum The Witch). Regizorul italian Michelangelo Frammartino, în schimb, nu le explică vreun fel, ci le lasă să curgă (locuitorii satului au un fel de bucurie ciudată în a doborî, în prag de sărbătoare pascală, cei mai vânjoși copaci din sat, și a-i târî împreună mai departe de sat. Alteori, deși filmul întreține un echivoc între ceea ce e fictiv sau nu, momente care par ficționalizate, precum costumarea sătenilor în romani, sunt întrerupte de mostre complet spontane, vădit neprogramate, în care câinele ciobanului îi latră, iar unul dintre romani iese din personaj pentru a-l ușui și a lăsa lucrurile să se desfășoare mai departe.

Astfel de bucăți trezesc o bucurie de a descoperi viața și ce înseamnă ea - aparatul de filmat face o panoramare în dreapta, urmărind câinele, ca mai apoi, întorcându-se la punctul inițial de stație, să găsească caprele mișunând libere, făcând clar faptul că s-a produs un accident în timp ce camera era preocupată să vadă alte lucruri. Parcă prevestind că stăpânul lor e pe moarte, caprele inundă camera ciobanului. Mai mulți bărbați se chinuie să-i scoată sicriul pe ușa minusculă a căbănuței sale.

Trailer „Le Quattro Volte”

Viața merge mai departe - la fel și filmul, care își mută obiectivul pe cea mai apropiată ființă vie - desigur, o capră, invocând un fel de metempsihoză à la Pitagora (sufletul revine, după moarte, în alte trupuri, trecând prin patru cicluri de existență). O astfel de trecere lină e complet conformă cu tonul filmului, undeva între un cinema observațional de tipul Ode to Nothing/Laudă Nimicului și filmele încărcate de miracole ale lui Carlos Reygadas. Aici bucuria vine din a observa felul în care lumina se întinde lin pe un munte, firicele de praf care se întind unul în celălalt, sau, efectiv, cum natura trece prin toate cele patru anotimpuri, revizitând permanent aceleași spații și cum se schimbă în funcție de protagonist.

Astfel de filme se găsesc tot mai rar pe platformele VOD (video la cerere), tocmai pentru că cer o anumită anduranță de la spectator - sunt lente, un fel de cinema fără oameni, unde primează mai mult spațiile (vezi Homo Sapiens, capodopera lui Nikolaus Geyrhalter despre o lume post-apocaliptică complet epurată de oameni), dar ne reconectează într-un fel distinct cu mediul înconjurător - când ai putut respira cu adevărat aerul munților sau ai putut privi un norișor plimbându-se pe cer fără să fii presat de timp sau înghițit de zgomotul mașinilor?

30 mai 2019, Publicat în Arte /

Text de

  • Georgiana MușatGeorgiana Mușat

    Scrie critică de film, e licențiată în Ingmar Bergman și mereu cu mintea în altă parte.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK