Film / One World

Delicatese de la One World Romania

de Georgiana Mușat

Publicat pe 15 martie 2018

Secțiunea Delicatessen din cadrul festivalului One World Romania propune opt documentare premiate în festivaluri internaționale (Locarno, IDFA, Berlin, DocLisboa) care se raportează într-un mod inedit la contextele socio-politice, abordând formule estetice clasice with a twist - de la documentarul observațional la unul de tip talking heads/capete vorbitoare -, astfel încât granițele dintre aparatul de filmat și obiectul privit sunt deseori suspendate. Trei dintre aceste filme vorbesc despre singurătate - singurătatea unui bătrân de 70 ani care își găsește refugiul într-un joc de roluri cu regizoarea filmului (Antonio și Catarina, r. Cristina Haneș), un grup de bătrâni dintr-un azil din Turcia și muncitorii unui șantier imens care înconjoară azilul, văzuți în paralel (O constelație îndepărtată, r. Shevaun Mizrahi) și un colaj de viniete cotidiene din toată lumea, narate de un personaj ficțional (Laudă nimicului, r. Boris Mitić). Fiecare dintre aceste documentare sunt studii atente de personaje (sau peisaje, în cazul lui Mitić) și folosesc încadraturi lungi pentru a spune mai multe despre ce înseamnă trecerea timpului pentru protagoniștii săi, fie o așteptare lentă a morții sau, invers, o plictiseală a eternității.

Antonio și Catarina, r. Cristina Haneș

„Ce se va întâmpla cu tine când vei muri?”, întreabă regizoarea, /„Tu vei avea grijă de mine”, răspunde protagonistul filmului, întins pe spate, cu ochii închiși. În Antonio și Catarina, scurtmetraj documentar premiat cu Pardino d'Oro la Locarno, tânara regizoare Cristina Haneș (absolventă a masteratului de film documentar DocNomads din Lisabona) reușește o conexiune rară cu subiectul său, un bătrân de 70 ani pe nume Augusto. Intră împreună într-o convenție întinsă de-a lungul a cel puțin trei ani (cum înțelegem din dialogurile din film), în care Augusto primește numele generic de Antonio, iar Cristina devine Catarina. Catarina îl filmează pe Antonio, dar e și muză și, posibil, o iubită virtuală a bătrânului, cel puțin în prezența camerei. E neclar ce anume dictează acest role-play, dacă nu cumva e un joc pentru cameră sau e felul în care Haneș a încercat să-și atragă subiectul.

Bătrânul e filmat întotdeauna în apartamentul său dintr-un oraș portughez, de obicei pe întuneric, în cadre clar-obscur, vorbind despre nimicuri, cântând sau încercând s-o provoace pe Haneș să-și povestească experiențele sexuale. La rândul său, Haneș îl provoacă apărând în fața camerei și încercând să-l facă să danseze. Lejeritatea cu care cei doi se deschid unul în fața celuilalt e uimitoare și sparge existența altfel ternă a lui Augusto, care rareori își mai părăsește apartamentul. În jurul său, în spatele draperiilor trase aproape complet, viața pulsează și merge mai departe: bicicliști traversează o alee, trecătorii zăbovesc să privească în telefon sau alții care abia așteaptă să intre într-un club de striptease.

E sondată riscant legătura dintre ei - e clar că Augusto a dezvoltat o dependență față de Cristina, reproșându-i că o să-l părăsească din nou și o să-i ia câteva luni să-și revină, dar dincolo de etică, documentarul lui Haneș descrie o lume care foarte rar nu e expusă mizerabilist, luându-și timp să exploreze chipul și gândurile unui personaj destul de neobișnuit.

O constelație îndepărtată, r. Shevaun Mizrahi

Într-un mod asemănător, filmul lui Shevaun Mizrahi, O constelație îndepărtată, propune o secvență în care regizoarea primește o cerere în căsătorie de la un bătrân. Pregătise terenul de dinainte, povestind în fața camerei pasiunea lui pentru Lolita, sau citind cu patos o scurtă și captivantă poveste erotică, inspirată de o experiență din tinerețe. Bătrânii pe care-i portretizează Mizrahi, deși e limpede că sunt la finalul vieții, n-au nimic sentențios sau mohorât, ci își acceptă cu serenitate condiția. Doi dintre ei au plăcerea nevinovată de a se plimba ore întregi cu liftul; un altul, un fost fotograf, încearcă să îi facă o fotografie regizoarei, dar nu mai reușește să vadă nimic prin obiectiv; o femeie ațipește în fața camerei, iar când se trezește, râde un pic, realizând că a adormit. De la ferestrele lor, se înalță un șantier imens, care pare să înconjoare cu totul clădirea; timp pentru bătrâni nu mai e, iar azilul pare să se scufunde tarkovskian pe măsură ce orașul se ridică bucată cu bucată.

La fel ca în cazul Cristinei Haneș, Mizrahi are o privire foarte empatică asupra subiecților săi, urmărind chiar micile fragmente din viețile lor care au potențial comic și punând mai puțin accent pe nostalgia inevitabilă a bătrâneții. Altfel, sunt puține de făcut la o asemenea vârstă, totul devine o contemplare a propriei degradări, iar auto-ironia colectivă a protagoniștilor îi va transforma în bunicii preferați de la One World.

Laudă nimicului, r. Boris Mitić

Laudă nimicului, filmul lui Boris Mitić, e filmat de peste 100 directori de imagine din toată lumea, inclusiv din România (Ana Maria Vîjdea, Sorin Drăgoi, Lucian Muntean), montat ca o pledoarie imaginară ținută de Nimic (un fel de replică la Elogiul nebuniei, al lui Erasmus din Rotterdam), un personaj care decide să iasă în lume și să pornească o odisee personală. Narat în versuri de Iggy Pop, cu muzica dark cabaret a celor de la Tiger Lillies, filmul e o satiră adusă naturii umane (fiecare zonă geografică are câte o meteahnă care e criticată, de exemplu obsesia americanilor pentru arme sau problema europenilor cu refugiații), dar e și un poem vizual dedicat frumuseții lucrurilor care ne scapă de obicei, cum ar fi o algă care se leagănă sub apă, o femeie care doarme într-un tren.

Laudă nimicului e cu siguranță un documentar neconvențional: e compus din niște intertitluri calofile, are un voice-over comico-ironic, dispus în rime, iar aceste două componente uneori comunică direct cu imaginile ilustrate, alteori nu. În condițiile în care înghițim zilnic breaking news-uri violente din toate colțurile lumii, o astfel de privire, complet ingenuă și nealterată, e absolut necesară. Poate oricând să facă pereche excelentă cu Paterson, filmul lui Jim Jarmusch

Antonio și Catarina se poate vedea pe 17 martie, ora 14:00, la Cinemateca Union.

O constelație îndepărtată poate fi văzut pe 22 martie, ora 21:00, la Cinema Elvire Popesco și 23 martie, ora 21:00, la Cinemateca Union.

Laudă nimicului poate fi văzut pe 17 martie, ora 21:30, la Cinemateca Eforie și pe 18 martie, ora 11:30, la Cinema Elvire Popesco.

Despre Fotbal infinit, și el delicatesă One World anul ăsta, am scris pe larg aici.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK