Actual

Țărani vs extratereștri

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Mihai Iovănel

Dan Lungu a scris un roman SF. Unii cititori nici nu-și vor da seama că e SF. Vor crede că e un roman despre satul românesc – descrierea de altfel corectă, doar că incompletă.

În Pâlpâiri, un ins misterios descinde într-un sat românesc s-ar zice tipic: primarul (mai exact fostul primar) învârte afaceri veroase, oamenii trăiesc din te miri ce (cei care încă n-au plecat la muncă afară, lăsând în urmă o structură a populației compusă cu precădere din bunici și nepoți), mizerie mare, veceuri în fundul curții etc. Satul a avut chiar și o vrăjitoare, între timp decedată; de pe urma ei au rămas o coșmelie și câteva basme fantastice în care țăranii cred nesmintit, că deh, sunt țărani.

Aparent, Dan Lungu a scris încă un roman în care își înșiră pe masă instrumentele de sociolog și satirizează grotescul comunist/postcomunist. Tipică pentru acest grotesc este scena în care primarul (primar și în comunism, el a reușit să supraviețuiască cu brio schimbării de regim) este anunțat de la centru că va primi un calculator, donație de la americani. Ca atare, se pregătește ca la carte: se ferchezuiește, pune să se pregătească masa și să se spele tricolorul de la primărie, trimite după o fanfară din satele vecine și însărcinează un băiat să țină de șase, astfel încât să știe din timp când sosește convoiul. Exact, convoiul: așa își închipuie primarul (care cândva în anii ’80 văzuse la București un calculator cât o cameră) că vor sosi „americanii” care transportă mașinăria. Dar, până la urmă, americanii se dovedesc un singur și simplu John, în plus pensionar, care sosește pe neașteptate cu un break paradit, împreună cu o româncă pe post de translator. Calculatorul e un calculator ca alea pe care le știm din anii 90-2000: un monitor burduhănos, a cărui înclinare nu-i permite secretarei de la primărie să-l decoreze cu mileu și bibelou, și o unitate centrală al cărei spațiu pentru CD-ROM va fi folosit de primar ca suport pentru cafea (și cam asta va rămâne singura utilizare a calculatorului).

Așadar, umor bazat pe grotesc – specialitatea națională. Ați văzut chestiile astea de sute de ori: în reportaje TV, în filme, în romane și povestiri. De ce le-ați vedea încă o dată?

Ei bine, pentru că Dan Lungu le ambalează într-un concept foarte deștept: al unui roman SF deghizat în roman cu țărani.

Într-un interviu apărut în revista online Argos, Dan Doboș îi punea lui Lungu următoarea întrebare: „Să presupunem că ați alege să scrieți un roman SF sau Fantasy. Care credeți că sunt cele mai ofertante atribute ale genului și, pe de altă parte, de ce greșeli v-ați feri?”. Iată răspunsul lui Lungu: „Mă tentează posibilitatea de a destabiliza realitatea, de a redefini lucrurile şi de a face lumi la limita plauzibilului, ca nişte proteze care ne ajută să vedem mai departe, să trăim mai intens, să ne înfiorăm metafizic, să ne reinventăm”.

Ușor de zis, greu de făcut. Cum o face Lungu în Pâlpâiri?

După cum spuneam, romanul se bazează pe convenția străinului (nu în sensul cetățeniei) care sosește într-un loc oarecare și îi observă din afară mecanismul, încercând să-l traducă într-un limbaj familiar. În cazul străinului nostru, limbajul familiar este cel al jocurilor video. Așa că el privește satul pe fereastră ca și cum ar privi un joc video pe sticla monitorului – descompunându-l în pixeli (de altfel, tot romanul ar putea fi rezumat prin felul în care personajul, ca într-un RPG sau adventure, desfășoară harta satului, interacționează cu diverse personaje, deblochează/le ascultă poveștile, organizează quest-uri și chiar se confruntă cu boși de nivel):

„Privesc prin fereastra înaltă – atipică pentru o casă la țară, unde iarna frigul răzbate prin suprafețele de sticlă, reduse la minimum – ca la un ecran profesional, dar în loc de realitatea mea de linii, tabele și cifre în permanentă derulare, reflectând situații din întreaga lume, pentru care îți trebuie ochi exersat și o panoplie de concepte și teorii să le înțelegi dintr-o privire, să reacționezi prompt dacă e cazul, văd orătăniile lui Manole scurmând compulsiv și ciugulind alene, în timp ce Didina întinde rufe la uscat, chiloței, maiouri, tricouri cu Bugs Bunny și Star Trek, pantofi prinși cu cârlige de limbă, un cearșaf alb ca varul.”

Pe o astfel de ciocnire de coduri (în cazul de față, codul vieții rurale vs codul tehnologic al unui urban) se bazează în general umorul și în fond interesul acestui gen de scrieri. Dan Lungu o exploatează din plin. Asta se vede și la nivelul limbajului utilizat de personajul său (care este și narator – romanul e la persoana I): un limbaj extrem de tehnic, care teoretizează în permanență ceea ce vede, transformând materia empirică în materie abstractă. Paginile astea eseistico-narative se numără printre cele mai bune lucruri pe care le-a scris Lungu. Mi-au adus aminte (elogiu suprem pentru mine) de stilul lui Stanislaw Lem. De altfel, numele lui Lem mi-a venit în minte și pentru că Pâlpâiri seamănă în unele privințe cu Catarul, un roman pseudopolițist al polonezului (e tradus la Nemira, nu-l ratați dacă aveți ocazia). În Catarul, un străin sosește la un hotel oarecare pentru a investiga o serie de crime misterioase; el descoperă în cele din urmă că acele crime au fost produse nu de agenți umani, ci de o serie de factori cu totul improbabilă în sine, dar perfect probabilă statistic prin raportare la populația globului și la numărul enorm de evenimente pe care aceasta le pune în mișcare. Altfel zis, Lem a scris un antiroman polițist, în care criminalul nu mai este un individ sau altul, ca până atunci, ci statistica. Mai mult, chiar și detectivul său descoperă soluția nu în urma anchetei și a unor procese inductive, ci prin accident. Și criminalul, și detectivul sunt simpli factori statistici.  

Precum Catarul, cartea lui Dan Lungu este un roman care urmărește să deconstruiască genul în interiorul căruia pretinde că lucrează – în cazul de față, romanul rural. La fel ca în romanul lui Lem, ancheta protagonistului lui Lungu are la bază statistica. (Chiar titlul romanului capătă sens în acest plan.)

În Pâlpâiri, la baza romanului ruralo-grotesc (și a diverselor caricaturi pe care acesta le pune în mișcare, deși găsim acolo și destule mostre de realism mai puțin șarjat) stă întrebarea cu privire la fundația acestei lumi. Ce anume face această lume să fie așa cum este? O întrebare pe care Lungu o tratează cu o profunzime riguroasă. În această acțiune își întrebuințează din plin competența de sociolog, dar, fiind vorba, totuși, de un roman, nu o lasă să băltească în eseu, ci îi dă o funcție narativă/romanescă (așa cum și Lem transforma în roman toată teoria științifică pe care o stăpânea). Genul SF la care recurge are o funcție pur utilă, pentru că îi furnizează acel context speculativ în care cele două planuri (cel teoretic-sociologic și cel rural) să nu pară lipite artificial.

E a treia oară când aduc vorba de Pâlpâiri ca de un roman SF și e momentul să mărturisesc că nu-s sigur de această încadrare. De ce? Pentru că Lungu, într-un mod nespecific lui (dar cu atât mai lăudabil) lasă apartenența de gen într-o largă indeterminare, oferindu-i și cititorului prilejul să facă propriile inferențe (nu doar să le primească de-a gata, așa cum o făcuse în Sunt o babă comunistă!). Există o serie de indicii de-a lungul romanului, pe care nu le mai înșir aici, care fac plauzibil scenariul că eroul din Pâlpâiri a călătorit prin timp dintr-o altă civilizație, așa cum eroul lui Ray Bradbury călătorea în trecut pentru a împușca dinozauri. Dar nu este unica ramă de interpretare: el ar putea fi trimis la fel de bine de o transnațională misterioasă, caz în care genul romanului ar fi conspiraționismul paranoic. Desigur, formulat așa, poanta sună cam ca nuca-n perete. Ce căuta OZN-ul printre țărani? Unu la mână, este vorba de aceeași ciocnire de coduri inteligent armonizată pe care era construit tot romanul (de altfel, fuziunea de genuri este curentă în literatura sau cinemaul occidental, v. Cowboys & Aliens). Doi la mână, care OZN? Unde zice autorul că naratorul lui e extraterestru sau din viitor? Nicăieri în mod explicit. Iar bunul cititor se simte ca Ștefan Gheorghidiu: bănuiește că nevasta îl înșală, dar se teme și de ridicolul unei infirmări. Așa că tace mâlc și-și bate capul cu ce naiba se întâmplă în realitate.

Așa cum le plăcea romancierilor postmoderni să promită, Pâlpâiri e un roman cu ofertă multiplă: pentru cititorii fideli ai lui Lungu, morcovul este romanul trist-vesel cu țărani; pentru cititorii care vor mai mult, morcovul este teoria sociologică romanțată de autor; în fine, pentru cititorii mai mofturoși, morcovul (mă rog, tortul de morcovi) este anchetarea metaromanului din Pâlpâiri – adică a felului în care diversele coduri (narative, socioculturale) interacționează.

Indiferent însă de cum alegem să citim romanul lui Dan Lungu, el rămâne una dintre cărțile anului și, din punctul meu de vedere, cea mai bună scriere de până acum a autorului.


Dan Lungu, „Pâlpâiri”, Editura Polirom, 2018, 264 p.

Imagine principală: Hieronymus Bosch (cca. 1450-1516), „The Harrowing of Hell”, via Wikimedia Commons 

X Revista Scena9