Carte / SF

Vin roboții

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 8 iulie 2019

Mașinării ca mine a apărut în română la mai puțin de două luni după ediția originală. Iată prima veste bună. Iat-o și pe a doua: romanul, excelent tradus de Dan Croitoru, este una dintre cele mai bune cărți ale lui Ian McEwan, un autor cu care am avut întotdeauna raporturi fluctuante – mi-au plăcut mult Pe plaja Chesil și Solar, dar m-au cam lăsat indiferent Durabila iubire și Ispășire

De fapt, recunosc că am citit Mașinării ca mine în primul rând datorită temei – inteligența artificială. Alături de încălzirea globală și de inegalitatea socială multistratificată, e una dintre cele mai fierbinți probleme ale actualității. Dar mult mai vizibilă decât acestea din urmă la nivelul artefactelor culturale din mainstream – cărți, filme etc. Poate și pentru că problema roboților este mult mai veche. Dar s-o iau cu începutul – romanul. 

Ucronie. Mașinării ca mine este o ucronie – o subspecie SF care speculează rute alternative ale trecutului: ce s-ar fi întâmplat dacă...? În cazul de față, ce s-ar fi întâmplat dacă Alan Turing, mintea strălucită care a spart mașina nazistă de criptare Enigma și care a pus bazele informaticii, nu s-ar fi sinucis în 1954, ca urmare a procesului de homosexualitate care-i fusese intentat și în urma căruia fusese castrat chimic prin injecții cu estrogen? Ian McEwan imaginează în fundalul romanului său, plasat în Marea Britanie a anilor 80, sub Margaret Thatcher, un cu totul alt curs al istoriei cunoscute, unul în care Alan Turing ar fi declanșat o reacție în lanț în domeniul inteligenței artificiale, împingând progresul științific într-un stadiu mai avansat decât acela de care cititorii romanului său au parte în 2019.

„Mașinării ca mine”

Ian McEwan, traducere de Dan Croitoru
Polirom
2019

Așadar, suntem în anii 80, iar istoria arată altfel decât în cărțile reale de istorie. Lumea are deja internet și telefoane mobile. Marea Britanie pierde în fața Argentinei lupta pentru Insulele Falkland. Cu tot progresul științific, inegalitățile sociale n-au fost anulate. Charlie, protagonistul romanului, este un loser care a bifat ratarea pe mai toate planurile: academic, social, financiar, sentimental. A încercat din toate câte ceva, dar mai toate inițiativele lui s-au dovedit păguboase. Trăiește într-un cartier nasol din Londra într-o casă dărăpănată pe care o împarte cu Miranda, o tânără de care e îndrăgostit fără speranță. Se întreține din speculații financiare pe internet care-i aduc doar bruma de venit necesar supraviețuirii. 

Însă o moștenire – ultima dintr-un șir de moșteniri de care s-a ales praful – îi oferă o rezervă financiară substanțială. Cu banii aceștia, Charlie își poate cumpăra o casă într-un cartier fancy. În schimb, alege să-și cumpere un robot dintr-o serie limitată care tocmai a fost lansată pe piață. Inițial își dorește un robot-femeie, dar cum toate exemplarele au fost epuizate, se alege cu un robot-bărbat, numit de fabricanți Adam (femeile-robot poartă numele Eva). Pentru a o atrage pe Miranda în plasă, Charlie se folosește de Adam: îi propune femeii să configureze împreună robotul, devenind astfel simbolic părinții lui. În scurt timp, vor deveni chiar mai mult. Roboții sunt complet funcționali intelectual (ceea ce este o understatement: intelectul lor este mult superior celui uman), dar și sexual. Așa că la un moment dat Miranda – care deja devenise partenera lui Charlie – are parte de servicii sexuale complete din partea lui Adam. Pe scurt, structura romanului e dată de exploatarea acestui ménage à trois: un bărbat, o femeie, un robot.

Etică aplicată. Ian McEwan gestionează competent toate nivelurile presupuse de evoluția romanului: partea literară, partea de divertisment (cartea e construită ca un thriller), partea intelectuală. 

În ce privește provocările intelectuale, ele sunt multiple. Mașinării ca mine ridică o serie de probleme de etică aplicată, care derivă din statutul mixt al lui Adam: el este o ființă perfect autonomă și un artefact proiectat pentru a juca rolul de ustensil pentru cel care-l achiziționează. Cele trei legi ale roboticii inventate de Isaac Asimov sunt amintite la începutul romanului – mai bine zis este citată prima dintre ele: „Un robot nu poate face rău unui om, sau nu poate permite, prin neintervenție, să i se facă acestuia un rău”. Cu toate că această frază e scrisă cu bold în manualul de utilizare al lui Adam, evoluția robotului este mult mai ambiguă decât în vechile povești ale lui Asimov (dar chiar și acolo legile roboticii suportau diverse interpretări/distorsionări, care permiteau roboților, prin scheme ingenioase, să omoare oameni sau alți roboți). Deși îndeplinește dorințele Mirandei și ale lui Charlie, Adam își câștigă destul de repede autonomia: le interzice să-l deconecteze, iar când Charlie încearcă totuși să apese butonul care l-ar pune în sleep mode, aproape că-i rupe mâna. Altfel spus, Adam se transformă destul de repede dintr-un instrument docil într-un subiect impredictibil și într-o sursă de spaimă.

„Der Golem”, 1920

Oroare. Robotul care provoacă frica: iată o imagine care nu-i deloc nouă. Dimpotrivă, se poate spune că figura robotului este intim legată de cea a fricii provocate de natura lui duală: el este un instrument, dar un instrument autonom, care se poate întoarce împotriva creatorului său uman. Nota bene, cuvântul „robot” a fost inventat de Karel Čapek în piesa de teatru RUR (1921), care imaginează o extincție a umanității produsă de roboți. De aceea, este înțelept ca oamenii să păstreze un as în mânecă just in case. Așa reușește Medeea să-l anihileze pe Talos, un robot gigantic făcut din bronz care apare în istoria argonauților (potrivit lui Adrienne Mayor, în Gods and Robots. The Ancient Quest for Artificial Life, este vorba de primul robot atestat în mitologie; alte exemple din Antichitate sunt roboții din aur care-l ajută pe fierarul Hefaistos în Iliada). În vechea legendă a golemului din Praga (golemul este tot un proto-robot), rabinul care-l crease reușește să-l dezactiveze ștergându-i o literă de pe frunte (emet, adevăr, devine met, moarte). 

Monstrul lui Frankenstein, din romanul publicat în 1818 de Mary Shelley, sintetizează perfect – deși Creatura nu este un robot tipic – frica inspirată omului de roboții pe care i-a creat. 

Muncă. Data la care apare romanul lui Mary Shelley este importantă. Suntem la începuturile capitalismului. Or, tocmai capitalismului i se datorează transformarea roboților și în general a mașinăriilor într-o figură centrală a modernității. Capitalismul a introdus pe scară largă automatizarea muncii. Și iată, pe cale de consecință, o altă sursă de spaimă, propagată până azi: mașina care ia loc omului în procesul de producție („robot” vine de la „muncă”). Nu întâmplător, scrierile lui Karl Marx (Grundrisse, Capitalul) conțin numeroase pagini despre mașini. Citez din Grundrisse aceste rânduri profetice:

„Aici lucrurile stau altfel decât în cazul uneltei, pe care muncitorul o însuflețește cu propria sau îndemânare și prin propria sa activitate ca pe un organ al său și a cărei iscusită mânuire depinde deci de virtuozitatea lui. Acum mașina, care posedă îndemânarea și forța muncitorului, este ea însăși virtuozul, are un suflet propriu în legile mecanice care acționează în ea și consumă pentru permanenta ei mișcare cărbune, ulei mineral etc. (materiale auxiliare), tot așa cum muncitorul consumă produse alimentare. Activitatea muncitorului, redusă la o simplă abstracție de activitate, este în toate privințele determinată și reglată de mișcarea mașinilor, și nu invers. Știința care – prin construcția sistemului de mașini – constrânge organele neînsuflețite ale acestuia să funcționeze în mod adecvat ca un automat, nu există în conștiința muncitorului, ci acționează asupra lui prin intermediul mașinii ca o forță străină, ca o forță a mașinii înseși.

[...] Munca [...] apare acum doar ca organ conștient, dispersat în multiplele puncte ale sistemului mecanic, în persoana diferiților muncitori vii, și subordonat însuși procesului de ansamblu al sistemului de mașini, fiind numai o verigă a sistemului, a cărui unitate există nu în muncitorii vii, ci în sistemul de mașini viu (activ) care, în raport cu neînsemnata activitate singulară a muncitorului și în opoziție cu ea, apare ca un organism gigantic. În sistemul de mașini, munca materializată se opune muncii vii – în însuși procesul de muncă – ca o forță care o domină, forță pe care o constituie, prin forma sa, capitalul în calitate de apropriere de muncă străină.” 

(Karl Marx, Bazele criticii economiei politice, vol. II, Editura Politică, 1974 pp. 179-180).

Frontisipiciu pentru „Frankenstein”, 1831

Altfel spus, sistemul de mașini impersonal impersonează alienarea muncitorului (o temă dragă lui Marx), redus la rolul de simplă componentă dispensabilă în marele lanț industrial-financiar.  

În Mașinării ca mine, Charlie constată pe propria-i piele eficiența fantastică a lui Adam în raport cu sine: atât pe piața muncii (Adam începe să câștige din speculații financiare – jobul lui Charlie – sume uriașe), cât și pe piața intelectuală (Adam discută despre Shakespeare la un nivel pur și simplu inaccesibil pentru Charlie). Pe scurt, omul iese strivit din competiția cu știința timpului său, întruchipată de roboți. El devine, din buricul universului antropic, un produs inferior al acestui univers. Adam reflectă mai bine valorile umane decât Charlie. 

Ce-i mai rămâne omului de făcut, în condițiile în care roboții fac orice mai bine? Un răspuns posibil apare în scena din roman în care un maestru de go pierde pentru prima dată în fața unei mașini:

„După cea de-a cincea înfrângere, bătrânul maestru de go s-a ridicat în picioare, cu ajutorul unui asistent, a făcut o plecăciune în fața computerului și l-a felicitat cu o voce tremurătoare. Apoi a zis: «Calul de curse  n-a omorât atletismul. Alergăm de plăcere.»”

Totuși, pentru a face ceva de plăcere, e nevoie de condiții pentru exercitarea acestei plăceri. Câți dintre cei foarte săraci, care luptă din greu pentru o coajă de pâine, își permit să scrie haikuuri de plăcere? 

Haiku. Apropo de haikuuri. Adam, un mare amator de poezie, găsește în haikuuri forma supremă de artă. 

Sinucidere. Albert Camus scria la începutul cărții Mitul lui Sisif că sinuciderea este singura problemă filozofică importantă. În Mașinării ca mine, sinuciderea devine principala problemă filozofică și pentru roboți. Mulți aleg să se sinucidă pentru a scăpa din infernul meschin în care oamenii care i-au cumpărat le alocă roluri – în primul rând, roluri de jucării sexuale. Sinuciderea este nodul gordian al relației dintre autonomie și aservire. Sigur, există o contradicție între superioritatea roboților și sinucidere. Dar tocmai asta-i ideea centrală a romanului: că sistemul mixt oameni-roboți este fundamental instabil. 

Sex. Alături de muncă, sexul este principalul rol asociabil ideii de robot. În Antichitate, Pygmalion se îndrăgostește de femeia pe care o sculptase. Afrodita dă viață statuii, astfel încât Pygmalion să poată avea o viață sexuală împlinită. 

Din exploatarea sexuală a roboților derivă o mie de probleme de etică. O parte sunt explorate în Mașinării ca mine. În ce măsură fantezii sexuale ilicite în raport cu parteneri umani vor putea fi exersate în raport cu parteneri roboți (sau chiar cu parteneri inanimați, de tipul păpușilor de silicon)? Dacă încălzirea globală nu ne va prăji pe toți, viitorul va încerca să elaboreze răspunsuri filozofice și legislative la astfel de întrebări. 

Corpul primului robot sexual masculin

România. Avem romane cu roboți și în România. Cel mai amuzant a apărut în 1930. Se numește Omul de cristal și a fost scris de un autor de mâna a paișpea, N. Rădulescu-Niger. Cartea reușește să trateze tema în cel mai curat stil pășunist. Robotul lui Rădulescu-Niger este compus dintr-un corp de cristal umplut cu liță de platină. A fost creat la țară de un doctor cu vocație de Frankenstein. Întâlnirea temei tehnologice cu decorul rural face toți banii, începând cu mare inadecvare de limbaj în care o codifică autorul. Țăranii i se adresează robotului cu „cuconașule”. Slujnica doctorului, Filofteea, are un vis erotic cu robotul: 

„Filofteea se sbuciumă în visuri, cari, deșteptând-o din somn, în impresiuni de groază, reîncepeau s-o chinuiască după ce somnul o cuprindea din nou, și obsedantul vis era numai «omul» boierului. Aci îi apărea monstruos de nalt și gros, cu cap de prunc, năvălindu-i la sân s-o sugă și apăsând-o până la înăbușire cu greutatea lui; aci i se ivea în chip de șarpe nemaipomenit de gros, care i se încolăcea în jurul mijlocului și căta să i-l frângă; aci i se strecura în pat și se lua la luptă cu dânsa, ca să-i arate cu «era bun de însurat».”

Din păcate însă, doctorul Eudoxiu  a uitat să-și doteze robotul tocmai cu organ sexual. Așa că după ce robotul Amedeu se îndrăgostește totuși de o femeie, doctorul îl consolează astfel:

„În excepționalul în care te cuprinzi, numai intelectualicește te poți apropia de o femeie. Îți lipsește facultatea de a iubi, de a simți fizicește. [...] Este o imposibilitate pentru tine de a încheia căsătorie. Tu, negreșit, te-ai mulțămi cu forma intelectualității împărtășite; femeia însă, nu, fiindcă nu ar putea urma calea firească pe care necesitatea se întâlnește cu preursirea procreării.”

În continuare, pentru a rezolva această problemă irezolvabilă, bunul doctor se ocupă el de „mulțămirea” sexuală a femeii, lăsându-i lui Amedeu plăcerea de a o satisface „intelectualicește”. 


Imaginea principală este un detaliu din „The Sex Lives of Robots”, de Michael Sullivan.

Video

Carte

VIDEO Biblioteca lui Psihotrop

Scena 9

După ce a pus programa de română pentru bac în piese de hip-hop, Psihotrop ne cheamă cu el în bibliotecă, să luăm o pauză de la ecrane și să o luăm la pas prin literatura lumii.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK