Carte / Phoenix

Muzica și muzichia

de Mihai Iovănel

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 21 august 2017

Nicolae Covaci, Interviuri (1971-2016), ediție inițiată și coordonată de Alexandru Daneș, Editura Integral, 2017


 

Primul volum din memoriile lui Nicolae Covaci, liderul formației Phoenix, publicat în 1994 la Editura Nemira sub titlul Phoenix. Însă eu…, e una dintre cele mai bune cărți despre România anilor ’60-’70. O Românie bine sincronizată cu industria culturală vestică și chiar cu produsele materiale ale Vestului, de la vestimentație la echipament muzical și alcool. Desigur, Partidul Comunist își exercita controlul represiv prin aparatul politic, administrativ și polițienesc; însă acesta nu era în toate cazurile neconvergente cu boom-ul cultural, dar și industrial sau social din a doua parte a anilor ’60 și din prima parte a anilor ’70.

Mult mai slab, însă, a fost volumul al doilea, apărut tardiv în 2014 sub titlul Phoenix. Giudecata înțelepților (Editura Integral, 2014; de notat că ambele titluri trimit la un pasaj din Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir) și dedicat perioadei dintre 1977, când majoritatea membrilor formației reușesc să fugă în Vest, și 1990, anul întoarcerii lor mai mult sau mai puțin parțiale. Primul volum fusese compus de mai multe voci: vocea lui Covaci, stilizată de un redactor al editurii pe baza poveștilor brute înregistrate pe bandă, era acompaniată de vocile altor membri, colaboratori și fani Phoenix, alcătuind o polifonie în același timp relaxată și agreabilă. Volumul no 2, în schimb, e marcat de atitudinea revanșardă a lui Covaci față de Iosef Kappl, Ovidiu Lipan „Țăndărică” sau Mircea Baniciu, cu care se certase între timp, fiind dominat de această voce monocoloră și, în lipsa celorlalte discursuri de control, nu întotdeauna credibilă.

Un volum recent cu 21 interviuri date de Covaci de-a lungul a 45 de ani poate fi citit ca un companion al celor două volume de memorii. Înainte de a-l comenta pe scurt, două cuvinte despre istoria Phoenix, deși povestea celei mai mari formații de pop-rock din România e, presupun, bine cunoscută.

Phoenix a apărut în a doua parte a anilor ’60 ca o formație de liceeni specializată în cover-uri după Beatles și Rolling Stones, dar care reușește să se impună rapid în topurile naționale ale vremii prin câteva cântece originale: „Vremuri”, „Nebunul cu ochi închiși”, „Aș vrea un eschimos”, „Floarea stâncilor” etc. Prima perioadă – să-i zicem „flower power” – se încheie prin emigrarea solistului Moni Bordeianu. După o perioadă de criză, care aproape că duce la închiderea tarabei, Nicolae Covaci are ideea de a îndrepta formația către zona etno-rock. Desigur, această zonă nu avea un brevet românesc – afară Jethro Tull era deja notorie, iar în România Dorin Liviu Zaharia, împreună cu formația Olympic ’64 (din care, nota bene, făcea parte și Costin Petrescu, viitorul toboșar la Phoenix), înregistrase în 1970 un „Cântic de haiduc” care încă sună bine. Dar Covaci, lucrând împreună cu basistul Josef Kappl (un muzician cu o pregătire tehnică mai bună decât viitorul absolvent de Arte Plastice Covaci), reușește să identifice în folclorul românesc un fond muzical autohton care, în combinație cu forma internațională a etno-rock-ului, avea să ducă la capodoperele Mugur de fluier (1974) și Cantafabule (1975); un rol important l-au avut și lyrics-urile scrise de Șerban Foarță (deși pe albume e creditat și Andrei Ujică, viitorul mare regizor, acțiunea lui ar fi stat doar în apropierea lui Foarță de Phoenix).

Versiunea live a uneia dintre cele mai cunoscute piese de pe albumul „Cantafabule”

Deși Phoenix în anii ’70 umple stadioane și câștigă sume fabuloase pentru vremea aceea, intră pe lista neagră a autorităților – datorită atât temperamentului lui Covaci, care reușește să se certe cu șeful Uniunii Compozitorilor sau evacuează de la un concert camerele trimise de Televiziune, cât și atitudinii realmente neconformiste și neconforme (vestimentar, dar și ca stil de viață) cu viziunea bornată a birocrației comuniste, care începe să strângă șurubul pe la mijlocul anilor ’70 („tezele din iulie” ale lui Ceaușescu, marcând o tentativă de întoarcere la o artă partinică, datează din 1971, dar în mod efectiv represiunea începe de prin 1974). Covaci intră în vizorul Securității, e acuzat de schimb ilegal de valută și, mai mult sau mai puțin la nervi, renunță la cetățenia română. Se însoară de formă cu o olandeză și părăsește România. În 1977, profitând de marele cutremur din acel an, se întoarce în țară și Phoenix susține o ultimă serie de concerte (e totuși remarcabil că unui apatrid „dușmănos” i se permite asta – semnul unei erori de sistem a aparatului de stat sau/și al unei libertăți relative, al unui compromis tacit făcut de establishment-ul politic-administrativ cu enclava culturală). După ultimul concert, Covaci își urcă boxele și instrumentele în camion și părăsește România pentru ultima oară înainte de 1989. Ascunși în boxe erau Țăndărică, Kappl și Erlend Krauser (nu și Baniciu, care nu se prezentase sau nu fusese chemat la întâlnirea trupei de dinaintea plecării). Cei patru ajung în Germania, dar acolo nu curge lapte și miere. Își toacă rapid banii (aceștia erau considerabili pentru piața română, nu și pentru cea occidentală), însă lucrul cel mai dramatic este dezorientarea muzicală a formației. Cântecele care umpluseră stadioane în România mai umplu în Occident cel mult câte un bar sau club. O întâmplare povestită de Moni Bordeianu este semnificativă: odată ajuns în Statele Unite, Bordeianu a contactat un producător, oferindu-i câteva înregistrări Phoenix din perioada în care formația trecuse la linia etno-rock. Reacția producătorului: „Sună foarte interesant, cam ca Jethro Tull, doar că noi îi avem sub contract pe ăia adevărați”.

Ce era de făcut? Până una alta, formația se destramă. Erlend Krauser, Josef Kappl și Ovidiu Lipan alcătuiesc o nouă formație, Madhouse, cu care lansează în 1979 albumul From the east, cu un sound interesant (preferata mea e Runnning Wild), dar fără succes comercial. Așa că Madhouse se destramă și ea, iar muzicienii se duc la alte band-uri. Phoenix se recompune totuși la începutul anilor 80, sub numele Transsylvania–Phoenix scoțând în 1981 un album cu creații vechi și noi cântate în engleză. Până în 1989, phoenicșii se ceartă și se împacă de câteva ori. Covaci, compozitorul celor mai multe dintre piesele formației (deși rolul lui Kappl este extrem de important pentru perioada de vârf; mai bine zis, Kappl era important în combinație cu Covaci, pentru că ce a compus singur pentru noua lui formație, Pasărea Rock, sună mai mult a parodie la Phoenix), rămâne singurul element stabil.

După 1989, anul căderii comunismului, Phoenix se întoarce în România, unde găsesc noile generații cântându-le hiturile vers cu vers. Totuși, formația rămâne prizoniera formulei magice din anii ’70 – acum însă anocronică. Cele mai bune cântece lansate după 1989 („Star Dance”, „Baba Novak”) au fost compuse în aceiași ani ’70. Încercările de a da cântecelor un mesaj mai „actual” și mai politic (în anii ’90 „Jocul”, un atac străveziu la Ion Iliescu, sau „Ceata”, compus pentru campania din 1996 a Convenției Democrate, la comanda lui Viorel Cataramă; în anii 2010 „Marea Țiganiadă”, un cântec de-a dreptul rasist) au avut rezultate de cele mai multe ori decepționante. Covaci a anunțat în repetate rânduri un nou proiect, Ante-Miorița, revizuire a baladei Miorița de pe poziții războinice (ciobanul moldovean se transformă din victimă în luptător), inspirată de „folclorul românesc precreștin” (whatever that means). Totuși, cu excepția unui fragmențel de 3 minute și ceva, opera anunțată rămâne de peste douăzeci de ani la stadiul vorbelor.  

Singurul fragment din „Ante-Miorița” de până acum.

Volumul de interviuri surprinde câte puțin din toate aceste etape. El nu aduce mari revelații, exceptând-o pe aceea că linia etno-rock a Phoenix nu a fost adoptată după „tezele din iulie”, cum Covaci afirmase în mai multe rânduri, ci înainte; dovadă interviul din „Viața studențească” (31 martie 1971), în care Covaci deja anunță: „Vrem ca stilul nostru să fie total bazat pe esența folclorului nostru, în speță cel vechi, pe care îl studiez în această perioadă. Mă folosesc de înregistrări pe bandă ori disc și, mai ales, de materialul cules de centrul de folclor al Universității”. Trebuie spus că inițial turnura folclorică a formației după plecarea lui Bordeianu a fost văzută de unii membri Phoenix drept o trădare: Béla Kamocsa, basistul trupei pe vremea „Nebunului cu ochii închiși”, îi striga lui Covaci că s-a dat cu comuniștii.  

Pentru perioada „Cantafabule”, un interviu foarte interesant este cel luat de Octavian Ursulescu în 1975, pentru Radio Iași; conversația are un aspect mai tehnic, Covaci discutând câteva soluții adoptate în studio și teoretizând pe scurt relația dintre voce și instrumente. Un alt interviu de referință este și cel din 2016 acordat lui Costel Postolache (cel mai amplu din volum). Aici Covaci își trece în revistă numeroasele abilități artistice (în muzică, pictură, sculptură, grafică pe calculator, coregrafie, scenarii de film ș.a.m.d.), scăpând și o autocomparație cu Leonardo Da Vinci:

„Am rămas un discipol de-al lui Da Vinci. Cât timp am locuit în Olanda, înainte de Germania, am văzut în orașul Delft o expoziție cu tot ce este creația tehnică a lui Da Vinci, mecanică, aparate. Aparate de zbor create acum 500 de ani, tot felul de invenții, invenții, invenții. Mi-am dat seama că există o asemănare, cu reducerea la scară cuvenită. Eu am moștenit de la tatăl meu un anume practicism, eu lucrez și cu ciocanul de lipit și cu șurubelnița, repar, tai, sparg, înșurubez, deșurubez. Mi-am plăcut întotdeauna lucrurile practice. Mai mult de atât, am și câteva invenții. Nu numai Da Vinci…”

Nu-i singura fantezie din volum. Covaci a dezvoltat în ultimele decenii și o formă de protocronism, în care românii sunt de fapt celți, iar acești celto-români au făcut și au dres în cele mai vechi timpuri.

Pe lângă spiritul său de grandoare individuală și națională, Covaci manifestă și o mare capacitate de automistificare. Dacă într-un interviu luat de Petru Umanschi pentru „Orizont” în 1990 își aprecia perioada underground din anii ’80 ca fiind negativă („M-am înhăitat cu niște rockeri (bikeri), într-un club deloc onorabil. A fost o fază negativă din existența mea”), în interviurile ulterioare transformă clubul de bikeri într-o adevărată confrerie spirituală.

Nu lipsesc nici afirmațiile făcute cu vocea machistă a anilor ’60-’80, complet inacceptabile azi. Întrebat de „Playboy” în 2000 dacă consideră „femeia ca fiind un obiect sexual”, Covaci răspunde:

„De cele mai multe ori. Îmi pare rău să spun asta. nu că nu ar merita mai mult, dar n-am avut timp să investesc mai mult și n-am ascultat niciodată de sfaturile unei femei. N-am muncit niciodată în colectiv cu o femeie. Metodele mele de lucru sunt mai dure și îmi place viteza.”

Din punct de vedere artistic, Nicolae Covaci a rămas un ins extrem de mobil. Deși, cum spuneam, nu i-a reușit evoluția de la stilul anilor ’70, el a încercat tot timpul să experimenteze și să inoveze. Rezultatele au fost uneori nefericite, dar asta contează mai puțin. Din punct de vedere individual însă, Covaci a rămas prizonierul timpului său. El a rămas același (sigur, cu rigiditățile pe care la adaugă trecerea anilor), însă lucrurile din jurul său au mers mai departe. Exact cum anunța odinioară cântecul „Vremuri”, anii au trecut în zbor și lumea s-a schimbat.

Imagine principală: Cristian Radu Nema

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK