Pentru mulți dintre noi Legendele Olimpului a lui Alexandru Mitru a fost una dintre cărțile de bază ale copilăriei. Pentru mulți dintre noi a rămas singurul intermediar scris în raport cu mitologia greacă – zic „scris” pentru că mai toată lumea a văzut Troia și tot felul de dude recente în care câte-un Hercule musculos și cu nasul mic predă lecții de democrație și eroism, sau câte un Tezeu cu față de prost luptă în decoruri CGI contra titanilor și a altora cu mutre și replici chiar mai stupide decât ale lui.

Era timpul unui update. Și iată că după o lungă așteptare Polirom publică în sfârșit Miturile Greciei antice, sinteza clasică din 1955 a lui Robert Graves. Din Graves au mai fost traduse în trecut romanele istorice Eu, Claudius împărat…, Claudius zeul sau Comitele Belizarie.  

Cu talentul său de romancier, Graves a compilat din sursele (multe fragmentare) avute la dispoziție o narațiune fluentă, deși uneori aceasta ajunge să semene – tocmai din pricina divergenței surselor – cu grădina potecilor care se bifurcă a lui Borges. Panteonul zeilor, eroilor și aventurilor este descris de Graves cu eleganță și rigurozitate. Rezultatul nu este un roman, ci o mie de romane schițate în câteva pagini.

După cum știm de la critici formaliști ca V.I. Propp, care a plecat de la studierea elementelor recurente din basmele rusești, orice narațiune se reduce la câteva structuri („funcții”) de bază. În Eroul cu o mie de fețe, Joseph Campbell făcea o operațiune asemănătoare pornind de la compararea diverselor mitologii. Legenda zice că George Lucas ar fi fost inspirat de Campbell atunci când a făcut Războiul Stelelor. Adevărul e că Lucas ar fi putut fi la fel de bine stimulat de aventurile lui Tezeu: puneți-l pe Tezeu în locul lui Luke, pe Minos în locul împăratului, pe Ariadna în locul prințesei Leia  și pe Darth Vader în locul Minotaurului. Lucrul cel mai fascinant pentru cei/cele care citesc Miturile Greciei antice este în ce măsură poveștile de acolo epuizează arborele scenariilor posibile – de la queste eroice la romane sentimentale.

Tocmai de aceea cultura umanistă de la Renaștere încoace – adică ceea ce numim modernitatea – a fost clădită pe cultura greacă și latină. Montaigne fără referirile la pildele antice ar rămâne pleșuv; Shakespeare a produs o viziune revizionistă a războiului Troiei, în care eroii sunt niște brute și impostori; clasicismul francez, plin de Fedre și de alte nume greco-latine, pornește de la același vechi repertoriu; și chiar mai recent, marele roman al modernismului, Ulise de James Joyce, e un ecou la Odiseea. Timp de multe secole curicula occidentală a fost construită pe greacă și latină. Scriitorii britanici de până acum câteva decenii erau de regulă clasiciști desăvârșiți. Dar, în ultimul timp, s-a produs declinul. Limbile „moarte” au început să dispară din programe, fiind înlocuite de discipline mai pragmatice. De învățământul din România ce să mai vorbim.

Cu toate acestea, cultura populară continuă să fie plină de ecouri ale antichității clasice. Cum și procesul invers – de a proiecta asupra ei marotele noastre moderne – este inevitabil, nu m-am putut împiedica să văd în istoria argonauților porniți în căutarea lânii de aur (povestea mea favorită) un exemplu de MacGuffin. După cum se știe, MacGuffin este principiul pe care Alfred Hitchcock și-a construit majoritatea filmelor: o pistă entertaining care captează atenția bunului spectator (de pildă căutarea unui artefact prețios), dar o pistă falsă în economia filmului, abandonată treptat în favoarea unor lucruri mai importante, cum ar fi dezvoltarea interacțiunii umane dintre personaje. După cum spunea Hitchcock însuși, „principalul lucru pe care l-am învățat după atâția ani e că MacGuffin-ul este gol”; din această privință el aprecia că în Nord prin nord-vest obținuse „cel mai reușit MacGuffin al meu, și prin asta înțeleg cel mai gol, cel mai inexistent, cel mai absurd”. În cartea-dialog cu François Truffaut, regizorul definea conceptul de MacGuffin prin următoarea anecdotă despre „doi bărbați care călătoresc cu trenul. Unul întreabă: «Ce este în pachetul din raftul pentru bagaje?» Celălalt răspunde: «Un MacGuffin.» «Ce este un MacGuffin?», întreabă din nou primul pasager. «Este un dispozitiv pentru capturarea leilor în munții Scoției», primește răspuns. «Dar nu există lei în munții Scoției», replică el. «Ei bine, atunci nu există nici MacGuffin»”. Ei bine, toate acestea se potrivesc de minune istoriei argonauților, care pornește de la căutarea unui artefact (lâna de aur) suficient de prețios pentru a atrage în aventură zeci de eroi, dar care pe parcurs substituie rolul artefactului prin relația dintre Iason și Medeea.

Apar în continuare repovestiri – una dintre cele mai recente e Mythos: A Retelling of the Myths of Ancient Greece de Stephen Fry, cunoscutul actor și scriitor britanic. Dar cartea lui Graves rămâne probabil cea mai bună introducere. Pe lângă exhaustivitate și elocvență, ea deține multe alte calități. De pildă, este mult mai realistă decât versiunile idilizate de cinema pe care le-am amintit mai devreme. Cu toate înzestrările lui fizice excepționale, Hercule nu e la Graves mai mult decât o brută, iar Odiseu, cu toată istețimea lui, e un hoț (inclusiv ideea calului troian o șparlise de la altul).

Singurul plan în care cartea lui Graves este problematică este pretenția ei științifică. Încă de la apariție a fost atacată de diverși academici pentru fantezie. Pe scurt, Robert Graves se lasă influențat de teoriile lui James George Frazer din lucrarea de pionierat Creanga de aur. Mircea Eliade zicea că a învățat engleză ca să-l citească pe Frazer, venerat de mulți ca unul dintre întemeietorii studiului comparat al religiilor, dar adevărul e că încă din interbelicul lui Eliade Frazer era depășit. Basically, potrivit lui Grevel Lindop, Graves a preluat scenariul lui Frazer, bazat pe sacrificiul ritualic din jurul unui zeu vegetal, substituind însă patriarhatul prin matriarhat și punând în locul zeului o Mare Zeiță al cărei cult s-ar fi aflat la originea întregii mitologii grecești. Singurul defect al teoriei lui Graves e același cu principala ei calitate: vine exclusiv din imaginația lui Graves, fiind lipsită, potrivit clasiciștilor, de orice dovezi substanțiale. Cu toate acestea, dincolo de faptul că era flawed, teoria lui Graves (expusă și în cartea The White Goddess) a avut o influență semnificativă asupra unor mari poeți ca Ted Hughes sau Seamus Heaney, la rândul lor clasiciști competenți. De asemenea, a influențat feminismul, în particular cartea The First Sex, publicată în 1971 de Elizabeth Gould Davis, care clama, pornind de la Graves, precedența unui matriarhat structurat în jurul unei Mari Zeițe asupra patriarhatului, ulterior și destructiv.

Iată deci cât de actuală e cartea lui Robert Graves, care și prin părțile ei false a făcut istorie.



Robert Graves, Miturile Greciei antice, traducere de Ciprian Șiulea, Editura Polirom, 2018, 656 p.

Imagine principală via Wikimedia Commons