Cuprins

Sindromul Italia (II). „Munca asta distruge sufletul"

de Diana Meseșan, ilustrații de Roma Gavrilă

Știrile despre problemele psihice ale româncelor care lucrează ca îngrijitoare în străinătate au fost o undă de mirare colectivă la începutul anului. Ne-au surprins tocmai pentru că nu știm nimic despre condițiile de muncă ale acestor femei. Nu știm câte sunt, cum se descurcă, ce vor face la pensie. Cine are grijă de aceste îngrijitoare? Pentru a găsi răspunsuri, am intrat pe grupurile de Facebook unde aceste femei se organizează. În lipsa oricărui ajutor din partea statului, grupurile și alte rețele informale au devenit sursa principală de sprijin și informații. Prima parte a acestui proiect despre munca în străinătate și problemele de sănătate mentală ale emigrantelor o puteți citi aici.  

 

În ziua absolvirii facultății, Iudit a purtat o rochiță pepit, de stofă, cu guler barcă și o blană albă scurtă de iepure. Era început de primăvară și era încă frig, dar afară era un soare strălucitor. Fetele țineau în mână garoafe. După cursul festiv, promoția din 1986 de viitori ingineri în îmbunătățiri funciare s-a fotografiat în Parcul Rozelor din fața Facultății de Hidrotehnică din Timișoara. În fotografie, Iudit stă ascunsă între un băiat cu o jachetă mare din piele, pe care îl ține de braț, și o fată cu părul blond. Zâmbește timid la aparatul foto. Are 25 de ani. Planurile ei de viitor sunt clare: să lucreze ca ingineră, să se căsătorească și să își întemeieze o familie.

„Eu înainte când vedeam o pată de sânge leșinam și uite viața m-a călit. Mai ales după ce am venit în Austria”, povestește Iudit, care are acum 57 de ani. „Nu mai sunt așa. Sunt mult mai dură. Ca și în legea junglei, trebuie să supraviețuiești. Să lupți pentru drepturile tale. Trebuie să le spui frumos cu zâmbetul pe buze că nu mai poți să reziști, că n-ai căldură, că nu e mâncarea suficientă. Nu poți să te iei de ei că ești la ei în casă. Bun, afară.”

Locuiește într-un orășel turistic din Austria, din regiunea Tirol. În apropiere e localitatea Wattens, unde e un muzeu al cristalelor Swarovski. Iudit are în camera ei câteva obiecte decorative din cristal Swarovski, un pat de o persoană, o măsuță, un televizor, un fotoliu și un fir de bambus într-o vază.

În camera de lângă, Hubert se uită la televizor. Are 83 de ani și e fost director de școală și fost alpinist. De când i-a murit soția acum cinci ani, e doar un om care nu mai vrea nimic de la viață. În pod zac uneltele de alpinism, în pivniță e abandonată bicicleta ușoară cu care urca pe munte. Acum mulți ani, căuta prin pădurile din jur crengi și bucăți de lemn care se pot sculpta. Atelierul lui de tâmplărie e acum părăsit. În altă cameră doarme fiica lui, Cristina. Are 45 de ani. Nu a putut să umble și să vorbească niciodată.

Hubert și Cristina sunt pacienții lui Iudit, iar ea e, într-un fel, doamna casei. O hrănește pe Cristina cu lingurița, îi face de mâncare lui Hubert, îi pregătește hainele, face curat în casă, se ocupă de grădină. După 20 de ani de muncă ca ingineră, Iudit este acum pflegerină, îngrijitoare în Austria.

Aproximativ


Vizita unor antropoloage din Italia la institutul Socola din Iași la începutul anului a trezit interesul pentru o temă ignorată până acum: problemele de sănătate mentală ale româncelor care lucrează ca îngrijitoare în Occident, denumite generic sindromul Italia.

Atenția a fost captată pentru că medicii de la Socola au ieșit public cu statistici (5% dintre pacientele de la Socola ar suferi de acest sindrom) și pentru că sindromul Italia a fost prezentat ca o patologie. A fost ca și cum s-ar fi descoperit o boală psihică nouă, de care suferă multe emigrante din România.

Am descoperit însă că procentul de 5% a fost „aproximat” de cei de la Socola, iar presa l-a preluat fără să verifice informația. Institutul nu are date statistice despre câte paciente pot fi încadrate la acest sindrom.

Câte îngrijitoare din România muncesc în Austria?

În Austria, sunt peste 60.500 de îngrijitori care stau 24 din 24 de ore la dispoziția pacientului. Din numărul total, 96% sunt femei și 98,4% emigranți. Peste 26.000 sunt din Slovacia și peste 24.000 din România. Procentul celor din România crește cel mai mai rapid de la an la an. Între 2012 și 2013, procentul îngrijitorilor din România a crescut cu 26%, pe când cel al îngrijitorilor din Slovacia doar cu 8%. În câțiva ani, România ar putea deveni cea mai importantă sursă de îngrijitori pentru Austria.

„Este un fenomen care abia a început și pe care încercăm acuma să-l cuantificăm”, mi-a spus Roxana Chiriţă, directorul medical al Institutului de Psihiatrie Socola. „Povestea poate deveni și statistică. Dar deocamdată e poveste. Și avem o sumă de cazuri. (...) Nu-i prea numărăm. Sincer e foarte greu să-i numărăm. Nu avem programe. Ar trebui la mână să le luăm să le numărăm.”

Cum am arătat deja în prima parte a acestui material, sindromul Italia a fost descris pentru prima dată în 2005 de doi psihiatri din Ucraina, Andriy Kiselyov și Anatoliy Faifrych. Termenul a fost găsit de Kiselyov pentru simplificarea comunicării dintre ei doi. Se referă la femeile din Europa de Est care muncesc ca îngrijitoare în Vest și se întorc cu depresie și alte probleme psihice.

Sindromul Italia nu este deci o patologie specifică, ci un fenomen socio-antropo-medical, legat nu doar de starea medicală a acestor femei, ci de contextul mai amplu în care ele trăiesc și muncesc.

Problemele psihice ale îngrijitoarelor sunt direct influențate de condițiile lor de muncă, de lipsa reglementărilor, de abuzuri și de exploatare. Și indirect, de indiferența autorităților din România.

În Strategia Națională pentru Românii de Pretutindeni nu există nicio referință la problemele psihice ale emigranților sau la abuzurile prin care mulți trec. Statul român e preocupat de promovarea limbii române și de componenta spirituală. Apărarea drepturilor românilor de pretutindeni este menționată în treacăt, ca un obiectiv nou.

În ultimii zece ani, în jur de 3,4 milioane de români au plecat la muncă în străinătate, iar noi nu știm mai nimic despre ei. Avem a doua cea mai mare rată de creștere anuală a migrației din lume, după Siria.

În lipsa oricăror informații despre îngrijitoare, am încercat să aflu direct de la ele care sunt problemele cu care se confruntă și care sunt strategiile lor de supraviețuire. 

La sugestia unui prieten, a cărui mamă a îngrijit bătrâni în Austria, m-am înscris în grupuri de Facebook pentru îngrijitoare. În ultimii ani, tot mai multe românce au mers la muncă în Austria sau Germania. Salariile sunt mai mari ca în Italia, iar în Austria se lucrează în majoritatea cazurilor cu contract.

Am pus anunțuri despre materialul la care lucrez și am întrebat dacă sunt doamne care vor să vorbească despre experiența lor. În mai puțin de o oră, am primit zeci de comentarii și mesaje de la femei, dar și de la câțiva bărbați care lucrează ca îngrijitori. Printre ei era și Iudit, inginera de 57 de ani din Timișoara.

„Lumea a început să mai prindă curaj”, mi-a spus Silvia Dumitrache, fondatoarea organizației Associazione Donne Romene in Italia (A.D.R.I). „Pentru că nu se mai simt singuri. Pentru că cei care vorbesc sau scriu sau fac advocacy țes o pânză de empatie și suport, o rețea.”

Pflegerine

După ce a terminat facultatea la Timișoara, Iudit și-a urmat cursul firesc al vieții. A devenit inginer în îmbunătățiri funciare în Cluj, s-a căsătorit cu un clujean, a născut o fetiță. Mergea des pe teren, unde se terasau dealuri ca să se facă livezi, vie. Ea supraveghea lucrările de irigații. Apoi a venit Revoluția, iar lucrările de irigații s-au oprit pentru că terenurile au fost restituite proprietarilor. Tranziția a dat peste cap cursul firesc al vieții, iar Iudit a încercat să se adapteze din mers. A lucrat la cadastru, în îmbunătățiri funciare și chiar și într-un magazin second-hand. S-a mutat din Cluj în Timișoara, a divorțat, a mai avut un băiat. A reușit să se descurce timp de două decenii, până la șocul măsurilor de austeritate.

În 2010, guvernul Boc a tăiat salariile din sistemul public cu 25%. Fiica lui Iudit era studentă la Arte Plastice, la taxă, iar băiatul ei se pregătea de admiterea la facultate. Ea lucra la Oficiul de Cadastru din Timișoara. A încercat să își ia muncă suplimentară ca femeie de serviciu. Era imposibil. Nu găsea nimic. Nu reușea să supraviețuiască. Așa că în 2012 și-a luat geanta în spate și a plecat. A devenit pflegerinăPflegerinele sunt româncele care au grijă de bătrâni în Austria și Germania. E echivalentul badantelor în Italia, iar cuvântul vine de la verbul german pflegen, a îngriji. Seamănă cu cuvântul latin peregrine, călătoare.

Deși în Austria majoritatea îngrijitoarelor lucrează legal, s-a dezvoltat un întreg sistem de exploatare* și vulnerabilizare a lor. Doar în Austria sunt peste 700 de agenții de recrutare, care la rândul lor au filiale în România, Slovacia și alte țări din Europa de Est. Multe pflegerine plătesc comisioane lunare atât agențiilor din România, cât și celor din Austria. În multe cazuri, intermediarii le impun să meargă cu anumite firme de transport. Îngrijitoarele povestesc că nu primesc chitanțe pentru transport sau pentru comisioanele plătite. Iudit plătește câte 120 de euro pentru fiecare lună lucrată către agenția din Austria. O altă doamnă mi-a spus că plătește 55 de euro comision pe lună filialei din România și 12 euro pe zi agenției din Austria.

Certificatele de calificare profesională

*O altă metodă de luat bani de la îngrijitoare o reprezintă certificatele de calificare profesională. Legea austriacă cere ca îngrijitorii să aibă un astfel de certificat. Cei din România îl pot obține fie de la companii private care oferă astfel de cursuri, sau gratis prin cursuri organizate de statul român. Mulți îngrijitori cu care am vorbit mi-au spus că certificatul e mai mult o formalitate și o altă modalitate prin care firmele de intermediari fac bani. Plătești o sumă și primești certificatul, fără să mergi la cursuri. Firmele de recrutare sunt în legătură directă cu firmele de calificare personală. În ultimul an a apărut o serie de articole în presa austriacă despre piața neagră a acestor certificate, pornind de la mărturiile Elenei Popa. Mai multe îngrijitoare i-au trimis Elenei certificate primite din România, niște hârtii trase la xerox, fără acreditarea Ministerului Educației din România.

Situația ar trebui însă să se îmbunătățească, cel puțin în teorie. Din 5 martie anul ăsta, filialelor din România le este interzis prin lege să mai ceară comisioane. Parlamentarii care au inițiat legea au argumentat că „abuzurile în domeniul recrutării și plasării forței de muncă în străinătate sunt numeroase și atent construite”. Firmele ar putea găsi însă metode pentru a ocoli legea, mi-a spus Elena Popa, o îngrijitoare din România care administrează unul dintre cele mari grupuri de pe Facebook pentru pflegerine. Unele dintre ele s-au mutat deja în Austria.

Iudit a aflat de grupurile astea în 2015. Avea grijă de o bătrână care suferea de demență. Pacienta devenise agresivă, așa că a început să își caute alt loc de muncă. Atunci i-au spus câteva prietene de grupurile de Facebook pentru pflegerine. Caută și tu, afiliază-te, că afli multe informații utile.

E locul virtual unde îngrijitoarele se solidarizează. Cer informații despre drepturile lor, află cum să facă față birocrației și intermediarilor, care sunt companiile care dau țepe, în care agenții pot să aibă încredere. Tot pe grupurile astea își spun Noapte bună, pflegerine, își urează curaj pentru o nouă zi de muncă și își caută colege din apropiere cu care să petreacă cele două ore libere la prânz.

„Bună grup!
Am avut avut accident cu microbusul venind la lucru în Austria, pe autobanda din Austria. Spitalizată, operată, în continuare sub tratament. Întrebarea mea este: asigurarea noastră are inclusă și asigurarea pentru accidente, deci ce am eu de făcut pentru a beneficia sau totul decurge de la sine? Vă mulțumesc pentru răspunsuri.”

„Succes fetelor care vor să se pună în legalitate.”

„Buna ziua! Am si eu o întrebare mama lucrează în Germania la bătrână, trimisa de către o firma, problema este ca nu și-a primit salariu de pe doua luni lucrate, știți cumva unde ar trebui sa meargă sau ce sa facă sa își primească bani.”

În localitatea unde muncește Iudit, nu mai sunt alte pflegerine din România. Așa că în puținul ei timp liber, își îngrijește florile sau merge la un magazin din apropiere. A reînviat niște orhidee și și-a luat două zambile și o narcisă în ghiveci, care i-au înflorit. Mai ține legătura cu o româncă de 67 de ani, care era schimbul ei la un loc de muncă mai vechi.

În Austria, legea cere ca îngrijitoarele care sunt 24 de ore la dispoziția pacientului să se schimbe o dată la două săptămâni. Adică muncești 14 zile, apoi faci o pauză de 14 zile. În realitate, româncele muncesc o lună, sau chiar două luni fără pauză, apoi sunt înlocuite de schimbul lor. Cele mai multe dintre îngrijitoarele din România au 50-60 de ani. Dar încep să vină tot mai multe fete tinere, spune Iudit. Se respectă una pe alta, indiferent de vârstă. Mănâncă aceeași pită amară și au același țel.

La începutul lui ianuarie, Iudit s-a întors în Austria, după primul Crăciun din ultimii șase ani petrecut alături de familie. A dus-o fiica ei cu mașina la benzinăria Aral, la ieșirea din Timișoara, pe Calea Torontalului, de unde se pleacă spre Austria. Acolo așteptau patru microbuze pline cu femei, unele dintre ele pe la 20-25 de ani. Fiica ei a rămas uimită că sunt atâtea fete tinere care își lasă copiii acasă și pleacă în străinătate. Credea că doar femei de vârsta mamei ei muncesc ca îngrijitoare. Iudit i-a explicat că, dacă nu ai altă soluție și vrei ceva în viață, nu te poți amăgi că o să se întâmple un miracol.

Provizorat

Ca să scape de singurătate, multe îngrijitoare din Austria, Italia sau Germania iau bicicleta și pedalează câțiva kilometri zilnic. Merg prin păduri, câmpuri agricole, trec pe șosele pustii, doar ca să se întâlnească cu alte românce într-un parc, pentru o oră.

Sunt, însă, multe femei și bărbați care nu se bucură nici măcar de câteva ore libere.  
Imaginează-ți că stai într-o închisoare, îmi spune Nuțu, un bărbat din Timișoara care lucrează ca îngrijitor într-un sat din Germania. În perioada asta nu poate să își ia pauză deloc, pentru că îngrijește doi pacienți cu demență, soț și soție, iar bătrâna a încercat de multe ori să fugă de acasă. Noaptea nu doarme mai deloc și trebuie să o păzească. Eu măcar am mâncare, net.

Din 2014, Olga Cojocaru, o antropoloagă din Republica Moldova, documentează viața închipuită pe termen scurt, dar trăită pe termen lung, în cadrul proiectului internațional Transmic, coordonat de Universitatea din Maastricht. Teza ei de doctorat e despre femeile din Moldova care muncesc în Italia. E interesată de felul în care îngrijitoarele își petrec timpul liber, cum și-l negociază, respectiv de provizoratul unei existențe date peste cap de experiența migrației. Toate femeile spun că pleacă pentru câteva luni, dar lunile se transformă în ani. Starea de temporar devine una permanentă.

În mod normal, când timpul tău e capturat, lupți pentru el. Însă Olga a descoperit că îngrijitoarele fac foarte multe concesii. Doamna e tare bună la suflet, nu vreau să forțez nota, că după aia rămân fără muncă, mă plătește bine, îmi dă în plus puțin. Își sacrifică chiar și timpul, într-un scenariu mai mare al sacrificiului.

„S-a instaurat starea de resemnare și altruism sacrificial”, explică Olga. „Deja ele nu mai contează, e vorba de copiii lor, în care investesc foarte mult și pur și simplu își anulează propriile personalități.”

Multe dintre femei nu își oferă nici măcar plăcerea de a merge la o cafea sau la o pizza. În ziua lor liberă, se întâlnesc în parcuri. Sau dacă plouă și e vreme urâtă, stau la adăpost în biserici. Important e să aibă un acoperiș deasupra capului și să nu stea în casă. Sunt doamne care nici înainte nu își permiteau mare lucru, cărora cultural li s-a inoculat că familia are prioritate, spune cercetătoarea.

Tot ce câștigă, trimit acasă. Își renovează casa sau cumpără apartamente care stau nelocuite. Paradoxul e că ele investesc într-un confort la timpul viitor de care nu se bucură, spune Olga. În străinătate trăiesc în locuințe improvizate, în camere întunecoase sau dorm pe o saltea lângă bolnav. Trăiesc într-un provizorat în toate domeniile, inclusiv economic sau la nivel de relații personale.

„Și-au lăsat viața lor dinainte și sunt închise cu niște bătrâni bolnavi. Eu m-am ratat, deja trenul meu a trecut, măcar în copii să investesc. E chestia asta de substituție. Mie mi-e rău, dar măcar copiilor să le fie bine. E și resemnare. Toată experiența asta le-a apăsat așa mult, că nu mai au nicio ambiție decât să își transfere fericirea în altă parte. Viața e în altă parte pentru ele.”

Băbuța mea

În decurs de doi ani, Iudit a reușit o singură dată să îi scoată la plimbare pe Hubert și pe Cristina. Anul ăsta, de Bobotează. Au pus-o pe Cristina în scaunul cu rotile și au mers la biserică. Iudit a aprins o lumânare și a luat apă sfințită. Altfel, bătrânul nu părăsește casa. Dacă e vreme frumoasă iese în grădină, stă pe un scaun și se uită la pomi. Iudit încearcă să îl convingă să mai iasă la plimbare, să îi ducă soției un buchet de flori la cimitir.

De multe ori, îngrijitoarele îi văd pe pacienți ca pe niște copii. O doamnă din Vaslui, care a lucrat în Italia, își numește cu afecțiune pacienta băbuța mea. Unele îngrijitoare mi-au spus că le cântă pacienților. Mai ales la început, când nu știu mai deloc limba, cântecele sunt o punte de comunicare emoțională.

În Italia, multe familii locuiesc în aceeași casă cu bătrânii și cu îngrijitoarele, dar la alt etaj. Duc o existență separată. În Austria, familiile bolnavilor vin în vizită rar, maxim o dată, de două ori pe lună. Singurul sprijin al pacienților sunt îngrijitoarele, care simt că sunt acolo provizoriu, mereu cu gândul la familia lor. Singurătățile bătrânilor și ale îngrijitoarelor se intersectează uneori în câte-o discuție despre vreme, în câte-un cântec. Dar de cele mai multe ori sunt paralele. Fiecare rămâne prins în propria izolare.

Anul trecut, Iudit a început să aibă puseuri de tensiune din cauza stresului. Stresul de acasă, stresul de aici. Pretențiile pe care le are familia, frica să nu îți pierzi locul de muncă, izolarea. Se gândea că mama ei îmbătrânește singură, în timp ce ea îi îngrijește pe cei de aici. Îs umerii prea încărcați la un moment dat. Poți să ai o cădere.

Cele mai multe femei ajung să își conștientizeze căderea pe ocolite. Când vin în țară, merg la neurologie pentru tensiune, la interne pentru dureri de burtă sau la cardiologie pentru amețeli. Și pentru că examenul medical nu arată nimic în neregulă, doctorii le întreabă: Aveți atacuri de panică? Aveți probleme în familie? Unde lucrați? Și le trimit la psihiatrie, unde li se prescriu antidepresive și li se recomandă să nu mai meargă la muncă în străinătate. Iar ele așteaptă câteva săptămâni sau luni, apoi se întorc la muncă. Altă soluție de supraviețuire nu au.

Situația este și mai dificilă pentru veterane, femeile care au muncit în străinătate peste 10-15 ani. Unele se apropie de vârstă pensionării, dar pentru că au muncit fără contracte, nu beneficiază de pensie. Așa că indiferent de problemele fizice sau psihice cu care se confruntă, nu au de ales. Trebuie să reziste la muncă.

Mamă, fiică

Pentru Gabi Perciu, o femeie de 46 de ani din Anina, depresia a venit la capătul unor experiențe dure, într-o perioadă când condițiile de muncă pentru îngrijitoare erau și mai puțin reglementate.

A mers la muncă în Italia în 2001. Sărăcia lovise Anina, locul ei de naștere. Se culca de multe ori flămândă ca să aibă pâine să îi pună pachet fetei ei, Paula.

Anina era un orășel de munte prosper în 1972, când s-a născut Gabi. Erau parcuri, restaurante, grădini de vară, trei cinematografe, fanfară, cabana Diana. Erau minele deschise, fabrica de șuruburi, fabrica de sârmă, fabrica de cherestea, abator, laborator de cofetărie, povestește Gabi.

Tinerețea ei a coincis cu decăderea orașului. S-au închis minele, iar soțul ei, care lucra ca miner vagonetar, și-a pierdut locul de muncă. Când a plecat în Italia, Gabi nu și-a permis nici măcar o pereche de teniși chinezești. A plecat cu cizme de cauciuc. În Italia a muncit mai întâi la un depozit de fructe, apoi a început lucrul ca îngrijitoare. În 17 ani a lucrat în 13 localități din Italia, Austria și Germania.

 
Gabi și fiica ei, Paula, 2012

Gabi vorbește acum deschis despre depresia ei. Perioada cea mai întunecată a rămas în spate. A trecut prin multe umilințe. A fost jignită. A fost lovită. Pacientul îi scria pe bilet la ce oră să mănânce și cât să mănânce. Îi punea o feliuță de pâine pe masă la cină. De frigider nu avea voie să se atingă.

În vârtejul depresiei nu te mai ajută niciun sfat, nicio vorbă bună. Îți trec numai gânduri negre să o închei cu viața. Cazi, plângi. Cauți ceva în ce să te îneci să îți fie mai bine să nu mai ai starea aia atât de urâtă de tristețe, pur și simplu parcă ai fi prins într-un cavou.

A început să bea ca să își omoare tristețea. După o vreme, a ajuns la un psiholog din Graz. Bărbatul i-a explicat că nu trebuie să amestece antidepresivele cu alcoolul, iar dacă continuă să bea ajunge alcoolică. A ales să ia medicamente și a început meargă la ședințe de terapie de grup.

În grup erau în jur de 35 de femei, de toate naționalitățile. Lucrau ca îngrijitoare sau în curățenie. Se întâlneau în fiecare sâmbătă. Vorbeam pe rând. Și ajungeam și zece pe seară să vorbim. Unde ne doare, unde am greșit. De ce credem că am greșit. Și ne sfătuia, nu ați greșit, așa e viața, așa a fost să fie.

A mers doi ani la ședințele de terapie. În perioada aia Gabi a lucrat la patru familii diferite. Două i-au dat voie să plece, alte două nu, așa că seara fugea ca să ajungă la terapie. Nu am să uit niciodată. Eram atât de fericite că ne vedeam sâmbăta. Eram în depresie, dar eram fericite că ne vedem. Ne întâlneam, glumeam, vorbeam. Întotdeauna după ședințe mai fumam o țigară. Povesteam ce fac bătrânii noștri, cum se comportă. Era locul unde puteam să ne exteriorizăm.

Cu ajutorul ședințelor de terapie, a ieșit încet din depresie. S-a întors apoi o vreme la familie, în Anina. Acum îngrijește o bătrână dintr-un sat de munte de lângă Stuttgart. Condițiile sunt bune și lucrează cu contract. Singurătatea e însă la fel de apăsătoare ca întotdeauna.

Fiica ei, Paula Stan, a urât-o toată adolescența pentru că a simțit că a părăsit-o. Când a crescut, a înțeles că Gabi s-a sacrificat pentru ea. Furia s-a transformat în adorație. La 16 ani și-a tăiat părul ca să arate ca ea. Voia să fie ca Gabi în tot. Să poarte haine la fel, să vorbească la fel, să gătească la fel. Am încercat tot timpul să o copiez. Am crezut că dacă o copiez o să se întoarcă acasă să fie lângă mine.

În urmă cu șase ani, Paula a venit să lucreze și ea ca îngrijitoare. Avea 18 ani și nu și-a terminat liceul. Pentru Gabi a fost un șoc. S-a învinuit pentru alegerea fiicei ei.

Acum mama și fiica muncesc la 22 de kilometri una de alta. Gabi merge cu mașina la ea în vizită lunar. Conduce pe un drum cu pădure, cu stânci. Stă două ore, apoi se întoarce la pacienta ei. O cuprinde melancolia de fiecare dată când pleacă.

Paula are o fetiță de doi ani, care a rămas cu tatăl ei în România. Se gândește că acum e mică, dar peste câțiva ani îi va cere socoteala, cum a făcut și ea cu Gabi. Va încerca să îi explice că nu a plecat de drag.

Locurile unde a muncit Gabi


Iudit, Gabi și Paula au ales să nu folosească un pseudonim. Au vrut să spună adevărul despre cum muncesc și trăiesc multe femei din România.

Multe îngrijitoare nu povestesc pentru că le e rușine, spune Gabi. Ascund foarte multe. Și se închid în ele. Sunt multe familii care te umilesc. Ești străin, ești sclav. Recent o colegă de-ale ei s-a întors vânătă la ochi în România. A zis că a căzut pe scări.

Natalia Intotero, actualul ministru al românilor de pretutindeni, declara în 2013 că, indiferent cât de greu ar fi, nu este o soluţie să pleci în străinătate. „Te poţi angaja să ai trei meserii, să munceşti şi cu siguranţă rezultatele vor fi la fel din punct de vedere material.”

Pentru sute de mii de femei din România, munca în străinătate este singura soluție pentru supraviețuire.

Dacă aveți rude sau prieteni în străinătate, dați-le să citească seria noastră despre sindromul Italia. Episodul 1 poate fi citit aici

s