Film / Legendă

Cine-i tipul ăsta?

de Adela Marcov

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 3 noiembrie 2016

Weekendul trecut, academia suedeză a anunţat că Bob Dylan a acceptat în sfârşit premiul Nobel pentru literatură, şi că cel mai probabil va participa la ceremonia de decernare din decembrie. În felul ăsta, ia sfârşit o controversă de câteva săptămâni, iscată după anunţarea câştigătorului: dincolo de scandalul provocat de decizia neaşteptată a juriului, Dylan n-a catadicsit să răspundă la mesajele comitetului Nobel, iar de pe site-ul lui oficial a dispărut orice menţiune referitoare la premiu, făcându-l pe unul dintre membrii academiei să-l categorisească pe cântăreţ drept arogant şi nepoliticos.

Dar nu despre Dylan vreau să vă vorbesc azi, ci despre Sixto Rodriguez, tânăra speranţă a muzicii folk-rock din anii ‘70 de care probabil n-ai auzit niciodată. Doi producători l-au descoperit într-un bar dubios din Detroit, la sfârşitul anilor ‘60, şi s-au gândit că au dat lovitura: tipul ăsta scria minunat, era poetul neştiut al oraşului şi al mahalalei industriale, o voce aparte, cu toate şansele să devină cel mai cunoscut artist al generaţiei sale. Dar în showbiz nu există garanţia succesului, şi e greu de spus de ce un album devine hit în timp ce altul adună praful pe rafturile studiourilor de înregistrări. Dincolo de talent, care sunt factorii care te ridică sau te coboară – norocul? Ambiţia? Marketingul agresiv? Cert e că discurile lui Rodriguez n-au vândut mai nimic în State, casa de discuri a renunţat la contract şi mai apoi au apărut chiar zvonuri că artistul s-a sinucis pe scenă, după un concert în care a fost huiduit de public.

Rodriguez - „Crucify Your Mind”

În schimb, albumele lui au avut un succes neaşteptat peste ocean, în Africa de Sud, unde Cold Fact a fost adoptat ca simbol al rezistenţei de muzicieni anti-apartheid şi anti-establishment, devenind practic soundtrack-ul unei generaţii. Iar Rodriguez a ajuns o figură-cult în rândul tinerilor Afrikaners, la fel de popular precum Elvis Presley ori Simon and Garfunkel. Deci cine a fost mexicanul ăsta misterios, ascuns în spatele unor ochelari de soare, a cărui muzică a făcut furori pe un continent unde artistul n-a călcat niciodată? Acest Bob Dylan al docurilor şi cartierelor muncitoreşti, obişnuit să cânte cu spatele la public, legenda asta urbană de secol 20?

Construit ca un mystery story, documentarul lui Malik Bendjelloul, Searching for Sugar Man, urmăreşte povestea a doi fani sud-africani care încearcă să afle mai multe despre idolul lor dispărut. Investigaţia lor are o premiză simplă - „follow the money” - dar ce se întâmplă pe parcurs e de natură sa le schimbe vieţile. Nu insist pe filonul detectivistic ca să vă feresc de spoilere, dar mai ales pentru că documentarul ăsta e mai mult decât atât. E povestea unui om care a ştiut să trăiască frumos, cu poezie şi muzică şi muncă grea, cu modestie şi seninătate, bucurându-se de prezent fără amărăciunea lui „ce-ar fi fost dacă”. Destinul lui Rodriguez e ilustrarea perfectă a zicalei „nimeni nu e profet în ţara lui”, şi m-aş fi aşteptat la o istorie mai neplăcută, cu afacerişti veroşi şi bani dispăruţi pe filiera caselor de discuri, dar filmul e teribil de inspiraţional şi feel-good. E un mix emoţionant de animaţie, muzică şi imagini de arhivă, un fel de „Priveşte cerul” în varianta filmată. Mi-e mi-a făcut poftă să ies un pic din cotidianul îmbâcsit cu Exceluri, să citesc poezii şi să-mi târşâi picioarele prin mormanele de frunze uscate. Ceea ce va doresc şi vouă.

Trailer „Searching for Sugar Man”

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK