Actual

Teatrul ca stare de disconfort

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Oana Stoica

Dramaturg controversat, britanicul Tim Crouch este cunoscut pentru faptul că aruncă în aer convenţiile artei dramatice. Și face asta cu zâmbetul pe buze. Crouch scrie „altfel", nu doar prin faptul că în piesele sale negociază continuu între poveste şi reprezentarea ei, ci şi prin aceea că textele conţin şi indicaţiile precise pentru montarea lor. Ce face Crouch este să lege foarte strâns textul de spectacol, nelăsând regizorului prea mult spațiu de creaţie. Asta supralicitează rolul dramaturgului în economia unui spectacol, dar asta nu înseamnă că Tim Crouch este un dictator al teatrului. Miza pieselor sale nu ţine de validarea puterii, ci de configurarea unei noi reţele de relaţii între autor, actori, regizor, public, care scoate pe toată lumea din starea de confort.
 
Unele dintre piesele sale pun anumite probleme tehnice, pe care le identifică (mai ales) profesioniştii breslei. Altele însă dau de pământ şi cu publicul, şi cu artiştii, ba chiar ultragiază şi pe cei care nu au asistat direct la spectacole. În România, textele lui Tim Crouch au fost montate de câteva ori, între care două spectacole regizate de Bobi Pricop, Un stejar la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi Autorul la Teatrul Naţional din Craiova. Autorul a fost montat şi la Reactor de Creaţie şi Experiment din Cluj de Cătălin Bocîrnea, sub titlul Genunchii noştri se ating.
 
Am văzut Autorul regizat de Bobi Pricop la Festivalul Internaţional al Teatrului de Studio şi de Forme noi de la Piteşti. Cum spectacolul lucrează cu publicul - nu în sensul în care publicul trebuie să facă ceva concret, ci în acela că trebuie trezit - este important de observat felul în care au ajuns construcţia dramaturgică neconvenţională şi povestea şocantă la unii spectatorii conservatori, nu tocmai obişnuiți cu spectacole provocatoare.

Autorul funcţionează pe două direcţii: una este legată de anularea convenţiilor teatrale, a doua este legată de violenţa care ne înconjoară zilnic. Ambele direcţii țin de responsabilitatea - a artei şi a media - faţă de public şi de expunerea constantă la violenţă. Spaţiul de joc setează de la început o stare de curiozitate şi chiar de disconfort: două gradene, plasate faţă în faţă, pe care spectatorii sunt invitaţi să se aşeze, sunt atât de apropiate încât nu există, practic, niciun loc pe care ar putea evolua actorii. Asta până când, după o aşteptare prelungită, spectatorii descoperă că actorii sunt printre ei. Şi acolo vor rămâne, acolo vor juca, acela va fi spaţiul de reprezentare. Apoi, după aşteptare, spectacolul continuă cu un dialog lejer între un actor şi spectatori, după care virează subtil - poate prea subtil, căci unii dintre spectatori au rămas în continuare în starea de şuetă cu actorii, deşi nu mai era cazul - spre desfăşurarea obişnuită a unui show: text, acţiune, poveste. Obişnuită, da, dar în condiţiile deja create, în acel spaţiu, cu acea răsturnare a perspectivelor şi cu actorii integraţi în public (limitele între spectacol şi realitate sunt astfel anulate, măcar ca intenţie).

Aici intervine conţinutul spectacolului. Practic, Autorul este un text în text (sau un spectacol în spectacol): patru personaje (Autorul - Claudiu Bleonţ, doi Actori - Ioana Manciu şi Vlad Drăgulescu, şi un Spectator - Vlad Udrescu) dezbat un spectacol în care primii trei sunt creatori şi cel de-al patrulea spectator. Spectacolul discutat „se creează" efectiv în timpul spectacolului propriu-zis, cu toată bucătăria internă - ce a vrut să spună autorul (la propriu), cum s-a făcut documentarea, cum au decurs repetiţiile, ce urmări au fost. Desigur, spectacolul este redat indirect, „povestit", dar există şi scurte momente de joc direct, în care actorul - personaj devine personaj de-a binelea. Şi uite aşa, Tim Crouch glisează, cu graţia unui şarpe, între naraţiune şi reprezentare, convenţie şi anularea ei, realitate şi spectacol. Crouch impune, de fapt, ascultarea activă din partea spectatorului, care trebuie să îşi reseteze „canalele" de percepţie: nu văzul, ci auzul şi, pe cale de consecinţă, imaginaţia.

 

Am scris mai mult despre partea tehnică a spectacolului pentru că, în lipsa ei, tema tratată nu ar spune mare lucru. Crouch propune o discuţie despre violenţa cea de toate zilele, despre mediatizarea terorismului prin prezentarea video a asasinatelor, despre infinite înregistrări ale crimelor, disponibile la un click distanţă. Banalizarea ororii, a abominabilului produce imunizarea individului, dar afectarea emoţională şi psihologică găseşte canale de refulare. În Autorul, spectacolul dezbătut vizează violenţa în familie, axată pe sexualitate, dar documentarea „creatorilor" se concentrează pe terorism. Conexiunea nu este întâmplătoare, violenţa la nivel individual derivă din cea generală, iar domesticul este o reprezentare metaforică a politicului. Dar ceea ce problematizează Crouch este responsabilitatea artei şi a media faţă de publicul lor atunci când expun violenţă. Mai mult, efectele violenţei în cazul studiat (spectacolul în sine) asupra creatorilor este devastator şi imprevizibil. Cum negociem între ceea ce incriminăm şi reprezentarea acestei incriminări?
„Mi-am asumat responsabilitatea asta, să văd imagini ale abuzului, cu decapitări, de exemplu! Să deschid toate link-urile de pe computer. Să descarc și să transfer și să culeg. Să explorez modul în care pozele astea modelează relațiile dintre noi. Să le grupez și să le regrupez. Pe scenă, presupun. Să mă bombardez, pur și simplu, cu cele mai grotești detalii! A fost chiar extrem de ușor să le găsesc. Chiar e mai complicat să le eviți. Superba mea soție m-a întrebat cum de pot eu să mă uit la asemenea imagini, ca să nu mai vorbesc de folosit în teatru. Cum putem să nu ne uităm? I-am răspuns. Dacă nu le reprezentăm, atunci suntem în pericol de a le nega existența."

Revin la tehnică: prima reprezentare a piesei a avut loc la Royal Court, Londra, cu Tim Crouch în rolul lui Tim Crouch şi cu numele reale ale actorilor care joacă rolurile Actorilor. Se producea astfel o intenţionată confuzie între real şi verosimil, care nu poate fi reprodusă în alte reprezentări. Deşi în text este prevăzut că numele celor două personaje - Actori sunt numele reale ale actorilor, acest lucru nu se poate realiza oriunde. De exemplu, în România ar fi necredibil să îl vezi pe Claudiu Belonţ „dându-se” drept Tim Crouch - mare bucurie să îl revăd pe Bleonţ fabulos în rolul ăsta profund inconfortabil, căci Crouch a avut grijă ca el să iasă cel mai „şifonat" din spectacol - şi doi actori români care „pretind" că au lucrat cu Crouch.

Decizia lui Bobi Pricop de a păstra numele actorilor britanici pe post de personaje este corectă: se instituie o convenţie acceptată de toată lumea. Finalul este abominabil de-a dreptul şi ultragiază, pe bună dreptate, publicul: devierea / degradarea umanului sub influenţa expunerii la orori cotidiene. Autorul dispare fizic pentru a lăsa publicul singur cu sine şi cu propriile deviaţii. Poate e prea mult şi la Londra s-a zis că Crouch a mers cam departe (personal, nu cred asta). La Piteşti, reacţia publicului a fost de ultragiu minor („de ce am venit noi la spectacolul ăsta?"). Publicul nu era pregătit să fie zdruncinat (asta nu e rău, căci teatrul ar trebui să fie cel care le dărîmă certitudinile şi le produce reflecţia) şi a refuzat să fie zdruncinat.
 
Şi o ultimă problemă: ce rol are regizorul aici, dacă indicaţiile autorului sunt precise, iar spectacolul nu se poate face altfel? Un posibil răspuns: să se asigure că întreaga arhitectură teatrală, nespectaculoasă după normă, dar spectaculoasă în afara normei (convenţia neconvenţională), este cu precizie instaurată. Şi Bobi Pricop exact asta face.
 
Fotografii de Albert Dobrin
 
Autorul
de Tim Crouch
Traducerea: Andrei Marinescu
Regia Bobi Pricop
Cu: Claudiu Bleonț, Ioana Manciu, Vlad Drăgulescu, Vlad Udrescu
Scenografia:Lia Dogaru
Muzica: Eduard Gabia
Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova
 
 
X Revista Scena9