Actual

Sindromul Peter Pan

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Georgiana Mușat

Noul film al Anei Lungu, Un prinț și jumătate, e un fel de basm autohton despre o prietenie meta dintre trei actori români din București (și-n film, și-n viața reală, Iris Spiridon, Marius Manole și István Téglás) prinși într-o rutină obsedant-amuzantă. Stau și desenează împreună, se joacă de-a v-ați ascunselea, dorm în același pat, cântă și dansează, într-un roller-coaster care aduce și a Jacques Rivette (prin amestecul echivoc dintre realitate și ficțiune, în care nu știi unde începe și se termină improvizația), și a Eric Rohmer (discuții superflue, plutitoare, despre Salinger și moarte, artă și iubire). Un prinț și jumătate merge pe același traseu al căutărilor formale ale Anei Lungu (e dispus în cadre-secvență lungi, căutând durata reală a acțiunii), dar nu e tocmai realismul căutat din Autoportretul unei fete cuminți, ci, înspre final, lucrurile iau o întorsătură cvasi-fantastică.

Imposibilitatea asumării vieții de adult (ca un sindrom etern de Peter Pan) e în însăși substanța personajelor: Marius e un fel de artist tipicar upper middle-class într-o relație abuzivă cu fosta soție (care îi controlează întâlnirile cu propriul copil), István hălăduiește fără țintă, iar Iris (regizoare de teatru în viața reală, care a lucrat împreună cu Téglás și Manole în mai multe piese de teatru) e o idealistă nativă care încearcă să treacă peste moartea prematură a fostului său iubit, un marinar-trubadur-poet (interpretat de Răzvan Krem Alexe). Sentimentul ăsta al perisabilității (de aici și un fel de FOMO - fear of missing out) domină viața celor trei, care sfidează într-un fel convențiile sociale - e neclar cum au ajuns să stea împreună, care e raportul dintre ei ș.a.m.d.

Altfel, pariul ăsta al unui basm modern se reflectă în toate aspectele filmului - de la o imagine dominată de culoare (cei trei sunt surprinși mereu în natură, sau în conacul baroc al casei lui Marius, ieșind din vreun cufăr fermecat sau stând în paturi cu tăblie înaltă) la însăși ideea de a umbla după un prinț - Iris se îndrăgostește platonic de un Laci, scriitor maghiar refugiat la țară, și își tărăște prietenii într-o călătorie la el acasă, echivalând orice alt petițor cu jumătate de prinț. Cu toate astea, povestea e plină de auto-ironie: Iris are atacuri de panică, o ușoară ipohondrie, rochia ei de prințesă bucolică se umple de noroi, iar prințul nu are chiar un cal alb, ci mai degrabă o mârțoagă.

Ana Lungu dedramatizează până la extrem psihozele protagoniștilor, prinse între ridicol și candoare. E un fel de casă a păpușilor în care regizoarea privește, de la distanță, evitând în orice fel apropierea. De altfel, într-o secvență cu potențial sentimentaloid (o întâlnire onirică între Iris și fantoma fostului iubit) cu poezie și cântecele, pe fundal se aud sforăiturile agasante ale actorului maghiar, căzut la beție.

Trailer „Un prinț și jumătate”

Continuând direcția tematică din Autoportretul unei fete cuminți, Un prinț și jumătate nu vorbește numai despre angoasele post-adolescentine ale unei fete care plutește într-un norișor de confuzie și ajunge să facă tot felul de gesturi comico-disperate în căutarea iubirii, ci și despre condiția actorului independent în România. După proiecția unui film în care joacă atât Iris, cât și István, jurnalista Iulia Popovici (jucându-și propriul rol) ține în film un q&a fictiv, cu o mână de oameni, la care nimeni nu are nicio întrebare (plasat în mijlocul filmului, e ca și cum ar lansa un dialog deconcertant cu noi, spectatorii filmului Anei Lungu).

Tăcerea apăsătoare de la final, în care nu știi ce să crezi și ce să faci, nu e rara avis în teatrul și filmul contemporan independent, ci e un fel de clin d’oeil al unei întregi generații care încearcă să iasă din anonimat. Tot ce e poetic și grandilocvent în Un prinț și jumătate (inclusiv la nivelul prețiozității imaginii, foarte stilizate) e retezat întotdeauna de suflul frust al realității - în final, pe un cadru lung, într-o pădure deasă, parcă desprinsă din povești se aude o broască râioasă care tot mârâie insistent.



Un prinț și jumătate poate fi urmărit începând cu 7 septembrie în cinematografele din România.

Foto principală: Radu Afrim

de

  • Georgiana MușatGeorgiana Mușat

    Scrie critică de film, e licențiată în Ingmar Bergman și mereu cu mintea în altă parte.

6 September 2018 ora 11:00


Tag-uri


X Revista Scena9