O psihologă din Slobozia face educație emoțională cu agresorii, în încercarea de a reduce violența domestică. Cum se traduce munca ei în viața unei familii zdruncinate de scandaluri? 

„Să faceți atâția copii cu un om violent, nici n-ar trebui să stăm de vorbă cu dumneavoastră! Ai curaj să te uiți în ochii mei?”. În platoul Antenei 1 o doamnă la vreo 50 de ani, cu părul permanent, aruncă vorbele astea către o femeie cu un copil mic în brațe, care stă pe o canapea albă, de cealaltă parte a studioului. Răspunde timid la interogatoriu și recunoaște că a greșit: a făcut opt copii cu un bărbat care o terorizează cu bătăile când bea și devine gelos. Amândoi au aproape 40 de ani și sunt din județul Ialomița. „Păi cu opt copii ați stat mai mult gravidă, pe ce doamne iartă-mă să fie gelos?”, continuă doamna cu permanent, care pare nemulțumită de răspunsuri. Lângă ea, alte câteva persoane așteaptă să le vină rândul să pună întrebări. Intervine un bărbat, căruia povestea femeii agresate fizic îi aduce aminte de perioada romantică. „I-ai dat motive?”, o întreabă el. La final, juriul ajunge la concluzia că agresorul mamei din platou nu are motive să o bată din gelozie, pentru că nimeni nu s-ar uita la „amărâta asta cu opt copii”. La final intervine telefonic și agresorul, care spune că e dispus să meargă la mânăstire dacă femeia nu-l mai vrea.

Scena de mai sus se petrecea acum patru ani, pe când Dorina (nu este numele real al victimei) plecase de acasă, la rudele agresorului ei. A ajuns la emisiunea Acces Direct de la Antena 1 la sfatul lor și și-a povestit acolo chinul.

Emisiunea TV, a cărei primă ediție a fost difuzată în 2008, a fost amendată de mai multe ori de Consiliul Național al Audiovizualului pentru că victimele au fost blamate și umilite live. Anul trecut, televiziunea a primit 150.000 de lei amendă pentru maniera senzaționalistă în care a tratat drama unei familii. O victimă care a apărut într-una dintre edițiile amendate a fost ucisă de agresorul ei la câteva luni după prezența în emisiune, unde povestise că a fost amenințată cu moartea. Mircea Toma, membru al Consiliului, a spus atunci că „putem vorbi de complicitate și instigare la crimă”.

După ce Dorina și-a povestit suferința, primul ajutor n-a venit din partea autorităților, ci a lui Gigi Becali. În cadrul emisiunii, patronul FCSB le-a oferit o casă în satul vecin, din care folosesc însă doar curtea pentru a crește legume și fructe.

Dincolo de acest cadou, apariția la televiziune n-a adus liniște în casa lor. Bătăile și certurile au continuat. O portiță de scăpare din cercul ăsta al violenței a devenit centrul public de consiliere pentru agresori din Slobozia, unul dintre primele de acest fel din țară. Poate reuși statul, prin astfel de servicii publice, să oprească violența din gospodăriile românilor?

***

România e una dintre cele mai tolerante țări din Uniunea Europeană față de violența în familie, iar 55% dintre români consideră că violul e justificabil în anumite situații. Serviciile publice care să ajute la rezolvarea problemei ajung la prea puțini dintre cei care au nevoie.

Potrivit Agenției Naționale pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați, la finalul anului trecut funcționau doar 12 centre pentru agresori în toată țara, dintre care opt au fost înființate printr-un proiect realizat cu fonduri europene, intitulat „Sprijin pentru implementarea Convenției de la Istanbul în România”. Pentru că am vrut să văd cum funcționează un astfel de centru, am cerut Agenției accesul într-unul dintre ele. A răspuns un singur om, Luminița Rătunzeanu, psiholog clinician la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din județul Ialomița. Alături de un singur coleg, coordonatorul de proiect, Rătunzeanu îi consiliază pe cei zece beneficiari înscriși până acum la centrul din Slobozia. Am discutat cu consiliera despre drumul întortocheat către vindecare al agresorilor, despre cum se schimbă comportamentul beneficiarului în consiliere și cum îi convinge pe cei mai rezistenți dintre ei că merită efortul schimbării.

După ce-am luat legătura cu Luminița Rătunzeanu, am fost acasă la Dorina și Mihai, pentru a înțelege cum intervine concret un astfel de centru în viața unei familii zdruncinate de violență. 

E o dimineață răcoroasă de primăvară, iar comuna în care locuiesc Dorina, Mihai și copiii lor, aflată la 38 de km de Slobozia, e acoperită de lumină. Mihai ne așteaptă cu bicicleta în centru, acolo unde biserica, primăria, terenul de fotbal, birtul sunt așezate în cerc. Acasă, copii mari și mici ne întâmpină curioși, unii în brațele altora, alături de bunica paternă și mama lor, Dorina, în timp ce câinii trag de lanțuri.

Mihai ne invită în casă, la adăpost de privirile vecinilor curioși. Anul ăsta fac amândoi 41 de ani și stau de o jumătate de viață împreună. „Noi suntem împreună de la 16-17 ani”, începe el povestea familiei. Mergeau la discotecă împreună, s-au cunoscut mai bine și așa a început relația lor. Peste câțiva ani Mihai a plecat în armată, iar când s-a întors au început episoadele de violență.

La analizele pentru prima sarcină au aflat că au sifilis. Nu știu cum au căpătat-o, dar Mihai e convins că e vina Dorinei. „Îi mai aduceam aminte când ne certam: Băi, tu ai umblat [cu alți bărbați], de ce nu recunoști? Ea zicea una, eu alta”, povestește bărbatul.

„I-am spus mereu că n-am legătură cu nimeni, dar el o ține întruna pe a lui când bea”, spune Dorina. În timpul discuției noastre, femeia stă cu privirea în pământ și cu mâinile încrucișate pe genunchi, ca și când s-ar apăra de ceva. 

De băut, Mihai spune că s-a apucat când s-a întors din armată și a început să lucreze pentru oamenii din sat. „Aveam grijă și de oile lor, și de ale mele. Se câștigau bănuți”, povestește el. Pe unde mergea cu animalele, bărbații aduceau alcool. „Ăia beau, eu nu puteam să-i înțeleg și a trebuit să iau și eu câte puțin, câte puțin, până a început să-mi placă”.

Mama lui e de altă părere. „S-a luat de băutură pentru că a fost singur”, crede ea. Pe când avea 19 ani, tatăl lui Mihai a murit de cancer, iar la scurtă vreme, mama lui s-a internat cu anemie. Când s-a întors acasă, a aflat că Mihai se cuplase cu Dorina. „Eu n-am fost aici și el și-a făcut de cap”, mai spune femeia.

Când episoadele de violență s-au întețit, un gând i-a dat speranță Dorinei că dacă vor face mulți copii, Mihai nu va mai da în ea. „Am făcut și o grămadă - nouă - că am zis că poate se liniștește. De unde, a fost mai rău”, spune ea cu o voce răgușită și stinsă, din care propozițiile ies pe jumătate.

Presupusa infidelitate a Dorinei era pretextul fiecărui conflict declanșat de Mihai, contaminat de gelozie de două decenii. „Dacă trecea altcineva prin câte am trecut eu, nu cred că mai era acum [în viață]”, spune ea. Consumul de alcool acționa ca un motor pentru furia lui. „Când e treaz, e pâinea lui Dumnezeu”.

De când sunt într-o relație, Mihai i-a rupt maxilarul de două ori. Despre violență el vorbește ca și când e un instrument de disciplină, iar soția lui e un copil pe care trebuie să-l învețe lecții de viață: „Am zgâlțâit-o când a venit acasă, ca să știe”.

După fiecare bătaie mai urâtă, Dorina pleca de acasă și nu-i mai venea să se întoarcă. Dar nici nu putea să stea prea mult departe de cei mai mulți dintre copii și de gospodărie. Avea nevoie de ajutor. 

Oamenii din sat au știut mereu de certurile și bătăile pe care le primea Dorina. Cu toate astea, o singură dată au intervenit: o vecină a sărit gardul în apărarea ei. „Cei de aici știu, știu și cei de la primărie”, povestește Dorina. „Unii zic că e băiat ca lumea, că e cuminte, nu cred că a făcut el așa ceva”.

După apariția la Acces direct, mama lui Mihai a fost sunată de toate rudele și i-a fost teamă că vizibilitatea asta le va afecta copiilor viața la școală. „Au ajuns și ăștia la televizor”, își amintește fiul ei că spuneau vecinii când trecea pe lângă ei, după emisiune. Comentau mai degrabă că cei doi au vorbit despre problemele lor în public, și mai puțin faptele agresorului. Cât timp petrecem cu familia și vorbim despre bătăi, vreo patru-cinci vecini curioși intră în curte și întreabă cine suntem și de ce am venit. „Ne fac o vilă, asta le spun. Să moară de necaz!”, râde mama lui Mihai.

Comunitatea sprijină în continuare agresorii, spune consiliera lui Mihai. „Încă suntem ușor imobili, nu prea empatizăm cu cazurile sau ne este teamă”. Spre deosebire de mediul urban, unde legăturile sunt mai slabe între vecini, în cel rural comunitatea e restrânsă și e greu să-ți scape o situație de abuz. Cu toate astea, cei mai mulți tac. „De multe ori, victima se împacă cu agresorul, iar cel care e în dezavantaj e cel care a spus că acolo se întâmplă ceva. Decât să ajungă în situația asta, oamenii preferă să se prefacă că nu văd problema”, explică Rătunzeanu.

Victima nu primește sprijin nici acasă. Când m-a întâmpinat prima oară în curte, mama lui Mihai a recunoscut ferm vina fiului ei și l-a numit fără ocolișuri „agresor”. Când rămânem singure, spune că fiul ei e un părinte mai bun decât nora, pe care o numește „muierea asta”. „Atât, când bea, are crizele astea. E și ea colțată”, șoptește soacra Dorinei, ca să o aud numai eu. „El zice una, ea zice nu”. Înconjurată de oameni care o judecă sau nu o înțeleg, Dorina e nevoită să tacă și să suporte. „N-am pe nimeni să discut, n-am cui să-i spun”, povestește ea. „Unele lucruri nici nu pot să le spun, mi-e rușine să-i spun lu’ soacră-mea”. Consiliera lui Mihai crede că mama ar fi putut avea un rol important în diminuarea agresiunii fiului ei, dacă ar fi intervenit mai mult în sprijinul victimei. „Nu știu cât de multe soacre își apără nurorile. Tendința e să fraternizezi cu agresorul”, mai spune ea.

După aproape două decenii de violență, Mihai și Dorina au ajuns în fața autorităților. Toamna trecută, copiii au intrat într-o casă nelocuită din sat, au spart un geam și au mâzgălit pereții cu acuarele. Vecinii au chemat poliția. Când polițiștii au ajuns acasă la Mihai și Dorina, au găsit-o pe femeie cu vânătăi la ochi. „Ea n-a vrut să se ducă [la poliție], dar dacă au văzut-o ei, s-au sesizat”, povestește Mihai. „Atunci au făcut un ordin de protecție pe cinci zile pentru soția mea și cei doi copii mici, pe care i-au dus în casa cealaltă [cea oferită de Becali]”. Mihai știa ce e un ordin de protecție de la televizor. Pe durata celor cinci zile de restricții, a respectat distanța, dar nu a rupt legătura cu Dorina. I-a dus lemne ca să poată face focul și au vorbit la telefon. „Ea a fost de acord să ne împăcăm. Și s-a întors”, spune el. „Am fost la judecătorie și l-am oprit [ordinul de protecție], că a promis atunci că nu mai face”, își amintește ea și oftează lung.

În cazul familiei celor doi, polițiștii au acționat ca la carte: au identificat un caz de violență în familie, au eliberat un ordin de protecție provizoriu și au chemat psihologii și asistenții sociali. Așa a cunoscut-o Mihai pe Luminița Rătunzeanu, care avea să-i devină ghid în procesul de vindecare. „Au sunat să vadă dacă avem grijă de copii amândoi, dacă merg la școală”, își amintește agresorul. „M-au întrebat: Vrei să mergi la psiholog? Eu am zis: Băi, înseamnă că chiar sunt de vină, trebuie să fac ceva. Zic, da, sunt de acord”.

Ăsta a fost primul moment în care Mihai și-a dat seama că problema lui cu alcoolul e mai gravă decât credea. Al doilea moment a fost la consiliere.

Gelozia este unul dintre cele mai des întâlnite declanșatoare ale violenței de gen, spune Luminița Rătunzeanu, consiliera lui Mihai. În biroul ei de la DGASPC, psihologa e o prezență blândă, ușor timidă, cu zâmbetul mereu pe buze. Lucrează în Direcție din 2003, e chiar primul ei job după facultate. Violența în familie i se pare o problemă uriașă în societate, despre care se vorbește mult și se acționează prea puțin, iar asta e motivația care o aduce zi de zi la serviciu. „Gelozia e o problemă comună, iar majoritatea dintre ei plasează vinovăția asupra victimei. Vinovăția asta îmbracă multe forme: Nu a hrănit copiii, nu a schimbat copiii, nu a făcut curățenie în casă, mă cicălește, știu eu sigur că mă înșală pentru că a fost plecată până în oraș și nu a răspuns la telefon”, continuă ea. La ședințele cu Mihai, cu care se vede, în general, de două ori pe lună, face apel la rațiune în încercarea de a-i demonta suspiciunile și a-i explica greutatea acuzațiilor lui. Uneori, aceste suspiciuni sunt alimentate de o lipsă de empatie și înțelegere a relațiilor cu ceilalți. Adesea, justificarea folosită de agresori e că victimele nu pleacă imediat după agresiune. „Multe dintre ele își caută momente propice în care agresorul nu este acasă, în care își pot lua actele și copiii. De multe ori, nu știu ce să facă în momentul în care sunt agresate, așa că stau două-trei zile să-și construiască un plan”, explică consiliera. S-ar putea ca nu bătaia să fie motivul principal al plecării, ci faptul că încă două-trei zile după partenerul a continuat cu reproșuri și jigniri. „A fost picătura care a umplut paharul și d-asta a plecat”, mai spune Rătunzeanu.

Din cele zece cazuri pe care le are, consiliera spune că șapte implică consum de alcool sau droguri. Rătunzeanu are în plan ca în lupta împotriva violenței să-și facă un aliat din spitalul din Călărași, de care aparține orașul, pentru consultații gratuite la psihiatrie. Dacă va reuși să bată palma cu medicii de acolo, Mihai va fi primul beneficiar care va merge la consultație gratuită pentru tratament de dezalcoolizare. Cei mai mulți dintre beneficiari nu-și permit nici drumul până la centrul de consiliere din Slobozia, iar o consultație de câteva sute de lei ar fi de neconceput. „Dacă ei trăiesc din alocațiile copiilor sau dintr-un venit minim garantat dat de primărie și au 1.500 de lei să întrețină 11 suflete, ți-e și rușine să le spui: Vino la Slobozia pentru consiliere, pentru că ei consumă la drumul ăsta cel puțin 50 de lei”. De aceea, de multe ori, psihologa nu-l așteaptă pe agresor la centru, ci merge ea la el, în comunitate. Povestește că au fost momente în care a ținut ședințele cu Mihai în clădirea primăriei. Într-un colț stătea ea cu agresorul, în celălalt era colega ei cu victima.

Când a început să funcționeze centrul pentru agresori, Luminița Rătunzeanu i-a anunțat pe  colegii din departamentele cu care lucrează: Inspectoratul Județean de Poliție - cărora le-a cerut statistici lunare cu ordinele de protecție emise, Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă — pentru reabilitarea beneficiarilor, Centrul de Prevenire, Evaluare și Consiliere Antidrog — pentru cazurile de adicții, centrul pentru persoanele fără adăpost, tribunalul, judecătoria, parchetul, baroul avocaților, serviciul de probațiune. Așa a ajuns să culeagă cele zece cazuri cu care lucrează în prezent. Cinci dintre agresori au venit informați, la sediu, celorlalți cinci le-a bătut la ușă.

Încăperea unde au loc ședințele e intimă și mobilată cu strictul necesar: fotolii și scaune față-n față, două măsuțe și o fereastră. O cameră de supraveghere atârnă deasupra ușii. În sala de consiliere, vorbim despre metoda ei de lucru ce presupune, printre altele, să combată prejudecățile și fricile oamenilor, care în continuare cred că numai nebunii merg la terapie sau consiliere. „Le spun că psihologul e persoana care te sprijină să te întorci pe calea cea dreaptă, să-ți dai seama dacă ai greșit sau nu”, explică Rătunzeanu. Ca să nu devină ea dușmanul în percepția celor pe care-i abordează, invocă legea. „Încerc să o dau așa: Știți, în momentul în care v-ați lovit soția sau soacra, doamna capătă statutul de victimă, conform legislației, și conform legislației, dumneavoastră sunteți agresor, dar eu nu cred că sunteți neapărat agresor. Încerc așa să-l detensionez și să-l fac să înțeleagă că eu îl înțeleg”, spune consiliera.

Cel mai tânăr beneficiar care trece pragul are 31, iar cel mai în vârstă — 70. Toți sunt bărbați și vin din diferite localități ale județului Ialomița. Între cei patru pereți își spun istoriile, se revoltă, tac, neagă, plâng. Tot aici învață ce sunt sentimentele, ca apoi să le poată identifica în propriile experiențe de viață. E cu atât mai greu cu cât bărbații au fost educați, în societatea românească, să se distanțeze de emoții ca să pară mereu puternici. „Sunt niște oameni care-și trăiesc viața cum vine sau viața îi trăiește pe ei”, povestește Rătunzeanu. „E ca și cum ai opri o casetă și-l faci să înțeleagă ce s-a întâmplat până atunci. Mai pornești un pic și iar o oprești”. Un beneficiar poate face consiliere între trei și șase luni. 

Cei mai mulți opun rezistență în fața schimbării, pentru că trebuie să dărâme un sistem de credințe și trăsături strâns legate de identitatea lor. Una dintre credințele cele mai adânci e că iubirea înseamnă uneori violență. „Sunt modele cu care ei au crescut și pe care le consideră normale. Dacă 30-40 de ani ai trăit așa, e greu să vină o persoană din afară și să te zguduie acum, să-ți clatine tot ce știi”, mai spune Rătunzeanu. Vede o dorință reală de schimbare numai la două din cele zece cazuri pe care le are în grijă. Asta pentru că mulți nu-și recunosc statutul de agresor. „În general, agresorii au tendința să întoarcă vina spre victimă. Ei nu sunt niciodată de vină”, explică psihologa. 

Pentru a-i convinge că merită efortul, pe unii dintre ei îi agață cu discuții despre binele copilului. „Ei se mai bat cu pumnul în piept că de fapt sunt niște părinți buni. Încep să le arăt că nu sunt niște părinți buni, că nu este necesar să-ți lovești copilul cu palma sau cu un cuvânt urât, ci este suficient ca respectivul copil să fie martor al abuzului pe care-l săvârșești”.

Ca temă pentru acasă, consiliera îi îndeamnă să învețe să-și controleze emoțiile cele mai puternice. Celor mai educați dintre ei le spune să țină un jurnal al gândurilor negative și să facă o analiză swot pe problemele discutate la ședințe, adică să-și noteze avantajele și dezavantajele unui obicei sau tipar de comportament. Celorlalți încearcă să le dea soluții care să-i ajute în momentul critic. „Furia are și o componentă de energie extremă”, explică ea. „Le zic: Mergeți și consumați-vă furia în curte, săpați, greblați, dați afară toată energia aia negativă până simțiți că v-ați calmat. Abia după aia vă întoarceți și discutați. Controlați-vă tonul și cuvintele”.

De când a început consilierea, adică din decembrie 2021, Mihai bea mai puțin și nu o mai lovește pe Dorina. A învățat că trebuie să comunice cu ea mai mult. „N-au mai fost certuri, n-a mai plecat de acasă. Vorbim și despre problemele care sunt cu copiii, luăm amândoi decizii”, povestește el.

A fost impresionat să afle că cei mici învață cum să fie în relație cu ceilalți de la propriii părinți. Două lucruri îl sperie: că i-a rănit cu accesele lui de furie și că statul ar putea să-i ia de lângă el. „Sunt conștient că și ăștia mici suferă atunci când ne certăm. Vă dați seama, nu vreau să mi-i ia [pe copii] și să fie vina mea”, spune Mihai. Face des pauze, ca să-și controleze lacrimile. „Eu vreau să-mi revin ca să am grijă mai bine de ei, să nu trăiască cu teama că într-o zi o să vină cineva să-i despartă. Eu vreau să țină unul la celălalt”. Nu reușește să-și țină în frâu plânsul până la capăt și se întinde după pachetul de șervețele așezat pe spătarul canapelei. În timpul ăsta, apare mama lui. „Ați terminat?”, întreabă ea din pragul casei. „De ce plângi? Plângi că ai fost deștept când ai fost mic și prost când ești mare? M-ai făcut aici de rușine!”, ridică ea tonul la Mihai.

În familia lui Mihai, plânsul a fost mereu un obicei tabu. Când a murit tatăl lui, în anul 2000, mama își amintește că îl auzea mereu spunând „Să nu plângeți, că-mi vine rău”. Acum, ea îi spune același lucru fiului.

Dar e destul de greu să înveți să comunici dacă nu ai exercițiul ăsta. „Am eu timp să povestesc dacă merge drujba în cap? Îi mai spun unui văr, duminica sau când ne găsim. Mai am niște nepoți care au mașină și merg cu ei să-mi cumpăr butelie, mai discutăm în mașină”, povestește bărbatul. „Ședințele mă liniștesc. Știu că pierd ceva timp, dar mă liniștesc vorbind. Mă mai descarc”. În cazul Dorinei intervin treburile domestice și grija față de copii, care îi ocupă tot timpul. „Dacă fac curățenie, mâncare, spăl în fiecare zi, nu mai am timp de nimic”. Cu soțul spune că rareori are intimitate să vorbească, departe de copii, dar e mai multă liniște în casă de când amândoi au început consilierea. „Mai bea, dar nu se mai repede să dea în mine. Cred că i-o fi frică și de dânsele de la Slobozia, cine știe”, spune ea.

În primele două luni ale acestui an, Luminița Rătunzeanu a primit următoarea raportare a faptelor de agresiune familială din partea Inspectoratului Județean de Poliție: 132 sesizări / reclamații înregistrate în luna ianuarie, din care 12 ordine de protecție provizorii emise; 97 sesizări / reclamații înregistrate în februarie, din care opt ordine de protecție provizorii emise. „Mi se pare extraordinar că se dezvoltă serviciile pentru agresori, pentru că ei [cuplurile - n.r.] oricum rămân împreună”, spune psihologa. „Până la urmă, cam pe asta mergem noi: să-i facem să fie funcționali. Dacă tot aleg să rămână împreună, măcar să fie într-o relație funcțională și să le fie bine copiilor”.

Pe viitor, se gândește să facă demersuri pentru înființarea unui centru rezidențial pentru agresori cu bani publici. Acum, aceștia ajung la centrele pentru persoane fără adăpost atunci când sunt scoși din casă cu ordinul de protecție. Într-un asemenea centru a început să lucreze din decembrie cu primul agresor, un bărbat de 60 de ani cu surdomutitate congenitală și ordin de protecție pe șase luni, care nu avea unde să locuiască. El este unul dintre agresorii care nu are nicio adicție. Motorul furiei lui este, în schimb, dizabilitatea. „Cu el a fost foarte greu de lucrat: pe de-o parte, el nu și-a acceptat niciodată statutul de agresor; pe de alta, e bariera asta a comunicării”, povestește Rătunzeanu. „Noi comunicam așa: eu îi scriam pe o foaie, dumnealui citea întrebarea, îmi scria răspunsul. Cu el nu ajung să fac consiliere cu obiective foarte clare, cu teme pentru acasă, dar îl ținem aproape de noi”. Împreună cu colegii de la celelalte servicii locale, a reușit să-i găsească un job la o brutărie și o chirie ieftină.

Cazuri noi apar în fiecare lună, însă psihologa Rătunzeanu e singura angajată care le poate prelua. Spune că oricând poate apela și la alți colegi, dacă cererea crește. Cei zece agresori cu care lucrează respectă numărul minim prevăzut de proiectul cu fonduri europene, într-unul din cele opt centre care acoperă toată țara. După ce se termină finanțarea europeană, echipa din județul Ialomița s-a angajat să mențină serviciul funcțional încă cinci ani. 

În 2016, o investigație Rise Project arăta că Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați a irosit banii într-un alt proiect cu fonduri europene, care a implicat o firmă conectată la fostul deputat Sebastian Ghiță și Academia de Informații, care-i pregătește pe viitorii ofițeri SRI. În timp ce banii se pierd printre interese personale și nepăsare, o mână de oameni din sistem se străduiește să ajute o altă mână de oameni să fie mai bine.

 

***

Ne luăm la revedere de la Dorina și Mihai în fața porții. Cei mai mici dintre copii se joacă printre găini, căței și curcani, cei mari se pregătesc pentru simularea de la școală. M., o adolescentă cu păr negru și lung, vine bucuroasă de la navetă și își anunță părinții că a luat nota 10 la educație antreprenorială. Dorina îl alăptează din mers pe mezinul familiei. Colțurile străzii lor sunt baricadate de animale: într-o parte sunt sutele de oi ale vecinilor, în cealaltă o haită de câini face regulile și nu te lasă să treci decât dacă le dai ceva de mâncare.