Luni, 20 martie, de la ora 18 pân' la ora 21, la galeria Kube Musette din București, are loc vernisajul unei expoziții=strângere de fonduri, cu fotografii făcute de copiii din Delta Văcărești. Timp de jumătate de an, Luciana, Nicu, Zâna, Cristina, Cezar, Marcel, Gigel, Rică & Vali și-au documentat viața cu ajutorul unor aparate de fotografiat pe film. Expoziția Photos in exchange for education este parte dintr-un efort umanitar de a-i sprijini la școală pe copiii care locuiesc în Delta Văcărești. Cumperi o fotografie făcută de ei și-i ajuți să aibă un tutore care să-i ghideze prin jungla căreia ne-am obișnuit să-i spunem școală.

L-am întrebat pe jurnalistul Radu Ciorniciuc cum s-a apucat de documentarul despre viața familiei din Delta Văcărești și cum au apărut aparatele de fotografiat în deltă.

De când filmezi povestea copiilor din Delta Văcărești și ce fire ai descoperit de când te-ai apucat de filmat?

Acum zece luni am aflat că Delta Văcărești a devenit prima arie protejată urbană și i-am spus colegei mele Lina Vdovîi că ar merita făcut un reportaj despre asta. Mi s-a părut fantastic cum o groapă abandonată în care șmecherii orașului aruncau gunoi cu camionul și amărâții își făceau adăposturi improvizate a fost asaltată de sute de specii de păsări și plante. Micul paradis uitat între blocurile comuniste din Berceni tocmai primise același statut de protecție pe care-l are și Parcul Natural Bucegi.

Știam că în Parc mai locuiesc familii de nevoiași și ne era destul de clar că nu mai pot sta acolo mult timp, acum că locul a primit protecție prin lege. Ce opțiuni au oamenii ăștia, unde or să se mute, le-a oferit cineva o alternativă pentru o locuință? Cum arată viața în fața evacuării? Și, nu în ultimul rând, ce înseamnă titulatura cea nouă pentru locul ăsta bombardat de gunoi și vidre, braconieri și biologi cercetători? Voiam să facem un reportaj care să exploreze întrebările astea. Să observăm, pe de-o parte, felul în care se schimbă viețile oamenilor care trăiesc de zeci de ani în barăcile de-acolo și, de cealaltă, transformarea locului proaspăt devenit rezervație naturală.

Apus de soare în Delta Văcărești. Fotografie făcută de Gigel (10 ani)

Așa l-am întâlnit pe Gică Enache - cel mai renumit fost braconier si pescar din cartier, tată de familie cu 16 membri, majoritatea copii, și unul din cei mai vechi squatteri din Delta Văcărești. Se mutase acolo acum 20 de ani, și-a făcut o bacară în mijlocul Deltei și o gospodărie cu toate animalele domestice la care te poți gândi: porci, găini, rațe, iepuri, porumbei… Un Robinson Crusoe modern, înconjurat de mulți copii și alte păsări exotice - care urma să fie dat afară, cu tot cu familie și fără vreo alternativă, din ecosistemul în care era perfect adaptat. Ăsta a fost primul fir pe care am mers cu documentarea reportajului.

Apoi i-am cunoscut pe copiii lui Gică, nouă fete și băieți care n-au mers niciodată la școală. Singurul lor contact cu lumea din exterior era când ieșeau la cules și reciclat sticle și fiare de printre blocuri sau când mergeau cu fratele lor mai mare, Vali - un tânăr aflat în vârful angoaselor adolescentine - la Sun Plaza Mall să-și încarce telefonul.

Viața lor era înconjurată de stuf și sirene de ambulanțe care trimiteau ecouri de sunet în Deltă, jocurile lor erau cu bărci improvizate, broaște și pești. Relația lor cu natura și, în mod special, relația dintre ei m-a făcut să mă gândesc la copilăria mea de acasă.

Pe zi ce trecea, documentarea asta devenea din ce în ce mai mult despre mine și căutările mele nu mai erau neapărat în direcția disfuncțiilor sociale. Ce înseamnă acasă? Ce înseamnă să aparții și să te simți în siguranță, alături de ai tăi, indiferent de limitele contextului în care te-ai născut? Cum arată viața atunci când știi că nu ești niciodată singur și că cineva e întotdeauna lângă tine să se bucure cu tine sau să te ajute atunci când îți este greu?

Surorile Zâna și Duca, după o zi de joacă. Fotografie făcută de Cezar (8 ani)

Reportajul nostru s-a transformat încet-încet într-o documentare pentru un film de lungmetraj despre identitate, apartenență - iar „Acasă” a devenit titlul documentării noastre. Și, pentru că băieții și fetele din familia Enache au fost atât de generoși și ne-au primit în viețile lor - după multe dezbateri despre etică și despre cum jurnalistul nu are voie să se implice în viața subiecților lui -, am decis vara trecută să-i ducem pe copii la școală. Să-i ajutăm să învețe să scrie și să citească.

Documentarul de lungmetraj - la care încă filmăm - a devenit între timp și un proiect umanitar coordonat de Mihaela Murgoci și George Grigoraș. În jurul copiilor a crescut o rețea de speijin formată din mai mulți oameni și organizații non-guvernamentale.

Luciana, cea mai mică dintre frații Enache. Fotografie făcută de Rică (13 ani)

Între timp, s-a mărit și echipa de producție a filmului. S-au alăturat Mircea Topoleanu și Mișu Ionescu (videografi), Elvira Lupșa (co-producător) și Anghel Damian (co-producător).

La zece luni după ce i-am cunoscut, copiii au învățat să scrie și să citească - trec toți acum în clasa a doua -, adulții s-au angajat (Gică, fostul braconier, este acum angajat ca ranger la Asociatia Parcul Natural Văcărești - administratorii Deltei), au toți acces la servicii medicale și trăiesc într-o locuință cu tot ce le trebuie.

În cadrul eforturilor noastre umanitare, am plănuit o expoziție cu fotografii făcute de copiii din Deltă, prin care încercăm să strângem bani pentru a angaja un tutore academic care să-i sprijine pe copii la școală.

Detalii despre expoziția produsă de Unicat - cu fotografiile copiilor din Delta Văcărești (21-27 Martie 2017 - Kube Musette, Calea Victoriei, nr. 114)

Când/cum/de ce le-ai dat copiilor aparate foto?

Copiii sunt extrem de curioși apropo de orice înseamnă tehnologie. E de-ajuns să scoți telefonul din buzunar și te trezești cu trei copii în jurul tău, toți cu ochii la ce butonezi. La fel se întâmpla și când scoteam camera de filmat. Uneori le ziceam să ignore camera, dar de fiecare dată simțeam cum se apropie, încet-încet, vreun copil prin spatele meu, până se golea cadrul pe care-l filmam, pentru că veneau toți în spatele obiectivului, să vadă ce și cum filmez.

Așa mi-a venit ideea, acum șase luni, să le dau aparate de fotografiat pe film - similare cu cele pe care le găseau ei prin gunoaie când mergeau la reciclat sticle. Mircea Topoleanu i-a învățat cum să le foloseasca, cum e cu încadrarea, cu luminile…

Am fost tare mândri și entuziasmați să descoperim fotografiile făcute de copii. Sunt extrem de sensibile, sincere și puternice. Apoi ne-am gândit să facem o expoziție și să arătăm oamenilor minunea :)

În plus, trebuie să recunosc că, în secret, speram ca măcar unul dintre copii să aibă talent la fotografiat - sunt atât de multe lucruri pe care le poți învăța despre tine și lume când faci fotografie. Ceea ce s-a și întâmplat. Fotografiile lui Rică, unul din frați, care are 13 ani, sunt de pe altă lume. Felul în care își alege unghiurile, poveștile pe care le spun cadrele lui - arată foarte multe despre modul curat și cald în care își vede el viața.

Care e lucrul care ți se pare cel mai important la fotografiile lor?

Le-am spus să se gândească bine de fiecare dată când se pregăteau să apese pe butonul aparatului de făcut poze. Nimeni în afară de ei nu este martor la momentul și locul pe care-l trăiesc atunci. Să se întrebe și să caute în ei ce simt ei în clipa aia. Ce element din realitatea lor imediată poate să facă un om care nu e acolo să simtă la fel ca ei?

Să-i fi văzut cum se agitau și oftau la fiecare cadru pe care-l pozau. Prin copaci, pe burtă prin iarbă sau stuf. Cum să facă ei să fie poza „frumoasă”?

Unele pozele expuse la Kube Musette sunt mai mult decât frumoase. Tocmai pentru că spun într-un mod sincer povestea unei emoții trăite de un copil.

Marcel (12 ani). Fotografie făcută de Gigel (10 ani)