Noul film al lui Cristi Puiu, Sieranevada, selecţionat în competiţia oficială la Cannes, a fost primit cu elogii de critici şi de presa internaţională. Variety îl numeşte pe regizor "naşul noului val al cinema-ului românesc". The Telegraph consideră pelicula "o comedie care arată ca o dramă, sună ca o dramă, dar este mortal de serioasă". Cronici despre Sieranevada au scris şi Le Monde, Les Inrocks sau The Hollywood Reporter.
Cristi Puiu a avut nevoie de șase ani să revină pe marele ecrane. Cel mai greu i-a fost să strângă banii pentru a produce Sieranevada, pelicula despre parastasul de 40 de zile al unui tată dispărut. Eu am avut nevoie de trei săptămâni pentru a-l convinge pe regizorul Morții domnului Lăzărescu (2005) și al Aurorei (2010) să-mi acorde acest interviu. A acceptat abia după vreo cinci telefoane și o întâlnire la Librăria Bizantină, unde a fost librar pentru o zi. Și l-am înregistrat abia după ce l-am trezit din somn într-o sâmbătă dimineață, amintindu-i că trebuie să ne vedem. Mai jos puteți citi rezultatul a șase ani de așteptare a unui noul film regizat de Cristi Puiu și a trei săptămâni de insistențe jurnalistice.
Sieranevada s-a aflat pe locul al 13-lea în topul celor mai așteptate filme străine care vor apărea în 2016.
Pe 13? Păi e puțin. Trebuia să fie pe primul loc. Cine e pe primul loc?
Pe primul loc sunt frații Dardenne, cu La Fille inconnue.
Fac ăștia clasamente din tot.
De ce a durat atât de mult, șase ani, să reveniți cu un lungmetraj?
Durează întotdeauna mult să găsești banii. Scenariul era gata din 2012, l-am scris pentru că aveam în cap să fac povestea asta. M-am apucat de scris pe undeva prin august și l-am terminat într-o lună. Mă contactase directorul Festivalului de Film de la Sarajevo, care îmi spusese că vrea să coproducă următorul meu film, dacă am ceva. Urmau sesiunile de proiecte de la Sarajevo, de la CNC-ul lor. I-am spus că pot să scriu. M-am apucat de l-am scris, l-am depus și am luat primii bani de acolo, nu foarte mulți, circa 75.000 de euro. Prima finanțare a venit din Bosnia. Apoi am depus proiectul la ARTE, dar nu am luat, apoi la CNC-ul francez și nu am luat. Înainte de asta, mă sunase și Porumboiu să mă întrebe dacă am nevoie de bani pentru film, deoarece vorbise cu Pintilie, care se oferise să participe la pelicula lui. Dar el nu mai avea nevoie, căci terminase Comoara. Dacă eu aveam, Pintilie putea să mă ajute cu bani. Am zis da, evident. Apoi, a urmat Croația și Macedonia, iar ultima a fost Franța. Într-un interval de aproape doi ani. În septembrie 2014, aveam finanțarea care să ne permită să demarăm filmarea. Ulterior, am depus din nou un dosar în Franța pentru post-producție și am primit bani pentru asta. Așa că puteam termina filmul.
Din păcate, durează foarte mult să aduci aceste finanțări. Dacă ai luat un premiu important, lucrurile merg ușor. Dacă nu ai luat premiu, dar ai făcut vânzări, lucrurile merg iar ușor. Dar eu veneam după Moartea domnului Lăzărescu, care a mers foarte prost, și Aurora, care a mers foarte prost. Amândouă au fost bine primite de critică, dar au fost afaceri foarte proaste. Plus că sunt filme lungi și nimeni nu vrea filme lungi, din motive de business. Dacă faci un film în standarde, de 90-104 minute, cât e media, pot fi difuzate zilnic șase spectacole. Dacă ai un film de trei ore, poți difuza mai puține spectacole.
Deci e o chestiune de calcul sec.
Da. Contabilitate simplă. Încasările nu îți vin din spectacole, neapărat, că la film intră câți intră. Dar acei oameni cumpără cola sau popcorn. Cu mai multe spectacole, ai mai multe șanse să vinzi produsele astea.
Așadar, din pregătirea unui film, obținerea de bani e partea cea mai lungă, nu doar cea mai grea.
Cea mai lungă, cea mai grea, cea mai umilitoare.
Faptul că sunteți Cristi Puiu nu a ajutat?
Nu contează prea mult asta. Are o oarecare importanță pentru unii, dar nu pentru toată lumea. Producătorii de film din Europa Occidentală sunt – fie că o recunosc sau nu – interesați să lucreze cu regizori comozi. Mie mi s-a dus, cumva, vestea că sunt intratabil sub multe aspecte, inclusiv al duratei unui film. Mulți mi-au cerut să mai scurtez și am zis nu. Când am pornit la drum cu filmul ăsta, am avut o discuție în prealabil cu co-producătorul francez și mi-a spus că Wild Bunch, agentul de vânzări internaționale, și-a exprimat această dorință ca filmul să nu depășească două ore. Am zis că nu o să depășească două ore. Dar când am revăzut, înainte de a începe filmarea, cam care sunt modificările pe scenariul inițial și ce implică acele modificări ca durată, le-am spus că sub două ore jumătate nu am cum să îl scot. După ce am terminat filmul, am ajuns la 174 de minute, adică trei ore fără șase minute. La primul montaj avea chiar 200 de minute. Am tăiat.
Ar fi fost un mic record.
Nu știu, dar așa a ieșit. Eu stau, le dozez, nu mă duc niciodată la filmare ca un vătaf pe moșie.
Dar nu vă temeți cumva că durata mare este unul dintre motivele pentru care Aurora, de exemplu, nu a avut succes comercial?
Nu există așa ceva. Durata nu este o problemă. Păi haideți să vedem filmele cele mai vândute, cât durează? Lord of the Rings, de exemplu, are pe fiecare bucată trei ore. Nu durata e problema. Lord of the Rings nu te trage de urechi, povestea de acolo îți este străină, acolo te duci ca să evadezi din lumea asta, să uiți de ale tale. Dacă pierzi zece minute din film, nu pierzi nimic, mare lucru nu se întâmplă. La filmele astea te duci ca la grădina zoologică, când apar animale ciudate. Te duci la cinema ca la bâlci.
Dar poveștile de actualitate, mai ales când vorbim despre România, îi deranjează pe români, pentru că-i obligă cumva să își pună niște probleme. Multă lume fuge de răspundere, fiind ăsta unul dintre sporturile noastre naționale, iar când vii tu să îi spui o poveste, auzi replica „Asta văd în fiecare zi, nu mă interesează”. Întrebarea este: vezi în fiecare zi, oare? Sau, dacă se întâmplă să vezi, te uiți? Dacă vezi niște probleme, intervii cumva sau nu? Filmele americane pot fi și de actualitate, și de science fiction, de orice fel. Câtă vreme vin din America, America este un tărâm care nu are nici o legătură cu România. Tu poți evada în lumea aia, te poți minuna, „Mamă, gangsteri în America”, mafie, trafic de droguri, abuzuri, poliție. Nu empatizezi, e tot o evadare, îți este ceva străin.
De ce ați ales, pentru Sieranevada, povestea unei familii care se reunește în jurul unui praznic de 40 de zile?
Răspunsul stă în filmele anterioare. Mă interesează foarte mult moartea, sub toate aspectele. Momentul ăla în care dispărutul nu mai e și doar memoria lui se întrezărește printre crăpături este un moment important și este un capitol din această poveste a morții. Ai apărut aici, născându-te pe planeta asta, și la un moment dat pleci și rămâne ceva în urma ta. Iar ce rămâne face parte tot din povestea ta, cumva. Este poate partea cea mai tristă a poveștii noastre, a poveștii omului, lucrul despre care se vorbește cel mai puțin, praznicul. Până la urmă, dacă povestea este una normală, asta însemnând că omul pleacă din viața asta la o vârstă înaintată, urmând traiectoria naturală, de multe ori este o binefacere pentru familie. Dacă a fost suferință, iarăși este o binefacere. Dacă a fost tânăr, nu mai este o binefacere, este o tragedie. Eu am ales ca personajul meu să fie un om în vârstă, un tată de familie, care a suferit poate, nu știu. Taică-miu a murit în 2007, iar parastasul de după înmormântare și ăla de 40 de zile, și în 2014 cel de șapte ani au fost pe undeva așa... Nu a fost primul parastas la care am participat, au murit și bunicii, au mai murit oameni din viața mea, dar a fost prima dată când am fost depășit de situație. Chiar nu am înțeles nimic din asta. Când li se întâmplă celorlați, te uiți cu mai multă înțelegere. Când mi se întâmplă mie, nu înțeleg, efectiv.
Cumva, poți închide ciclul ăsta al parcursului terestru al individului atunci când li se întâmplă celorlalți. Căci ai o poziție de relativ spectator. E nasol, e trist, dar eu nu sunt atins, pot evalua oarecum la rece. Dar când mi s-a întâmplat mie, atunci cu taică-miu, chiar nu am înțeles. Și s-a întâmplat foarte urât, taică-miu s-a chinuit, era bolnav. Eu a trebuit să mă duc la Cannes, eram în juriu la Un certain regard, am zis că nu o să moară când sunt eu plecat, dar chiar așa s-a întâmplat. Era un film uruguyan, eram în juriu, în sală, mi-am închis telefonul. Când am ieșit, am văzut nouă apeluri de la frate-miu. Am zis, gata, a murit. Altceva nu putea fi. M-am suit în avion, am ajuns acasă. Moartea tatălui meu s-a întâmplat, pentru mine, cumva de la distanță. Apoi a fost și distanța din povestea parastasului. Nu știu cum, dar există un soi de pudoare, un soi de respect pentru cel dispărut, să nu începi să pisezi povestea lui. Amintești o dată, de două ori, dar după aceea treci la ale tale. Nimeni nu are dispoziție – vorbesc despre parastasul care se ține imediat după înmormântare. Apoi, la 40 de zile lucrurile se mai relaxează puțin, la șapte ani și mai tare.
Aveți un sentiment de vinovăție că nu ați fost acolo când a murit tatăl dumneavoastră?
Nu, nu e absolut deloc un sentiment de vinovăție. Atunci eram în mod real depășit de evenimente, inclusiv la capitotul ăsta că nu am fost acolo. Nu locuiam împreună, dar ar fi fost altceva dacă eram acolo, lucrurile s-ar fi întâmplat altfel, oricum altfel.
Am un sentiment de vinovăție din alte motive, dar nu din cauza asta. Sentimentul de vinovăție este dat de faptul că nu am vorbit niciodată cu el. Adică să spui lucruri, să afli lucruri. Părinții se duc și constați că lucrurile cele mai importante, care erau de discutat, nu s-au întâmplat. Tu nu ai ajuns să îl cunoști pe omul ăla. Asta da, e un sentiment de vinovăție. Când suntem copii, ne grăbim să-i judecăm pe părinți, întotdeauna noi avem soluții mai bune decât ei, întotdeauna ei greșesc și noi nu, noi doar suportăm consecințele greșelilor lor. Noi suntem curați, ei nu. E o mare sminteală. Te lași păcălit de fel de fel de ispite. Vine și îți ciripește Ucigă-l toaca la ureche că tu ești mișto, ăilalți sunt de fapt răi. Apoi, când se întâmplă să moară, indiferent de câte povești urâte sunt legate de ei, ireparabilul s-a produs și nu mai poți lămuri ce aveai de lămurit, dacă aveai ceva de lămurit. Asta se întâmplă destul de brutal atunci când se întâmplă. Taică-miu avea 67 de ani, mi s-a părut întotdeauna că a murit tânăr. Și mi se pare în continuare așa. Era un om cu foarte mult umor, foarte plin de viață și foarte galant. Nu prea rima cu moartea. Apoi s-a întâmplat și povestea aia de la parastas, faptul că ne-am adunat la masă fel de fel de oameni, rude și prieteni, a arătat foarte bizar. Eu țin minte cam tot ce s-a întâmplat acolo, fratele meu nu ține minte nimic. M-am certat atunci cu colega maică-mii, tanti Evelina, pe chestiuni legate de comunism. Ea fusese secretar de partid la școală la maică-mea – și maică-mea fusese prin anii ‘70 secretar de partid la școala ajutătoare numărul 2. Tanti Evelina era foarte pro Iliescu și pro FSN, din ‘90 încoace, iar atunci s-a redeschis discuția asta, mi-a spus mie că ar trebui să le mulțumesc comuniștilor că am ajuns regizor. Ăsta a fost începutul.
Dar care era legătura?
Pentru că au făcut posibil accesul la școală și eu am putut învăța. În fine, chestia asta a explodat și a ieșit altceva în loc de parastas. Frate-miu nu mai ține minte nimic. A fost o ceartă de proporții și frate-miu a șters-o din memorie. Asta e iarăși foarte interesant în ce fel ne afectează pe fiecare un eveniment. Poți să înregistrezi, poți să nu înregistrezi, creierul tău alege.
Sieranevada nu ar fi trebuit să apară anul ăsta, din câte am înțeles. Ați anunțat inițial că lucrați la alt film, La conac, pe care l-ați amânat. De ce ați făcut rocada asta?
Nu am avut bani, nu avem bani. Am primit foarte puțini bani de la CNC-ul din România și nu am reușit să strângem bani din alte părți. E un film de epocă și e scump. În plus, nu am găsit locul. Am căutat conace și nu am găsit. Alea care sunt renovate costă mai mult să le închiriezi, dar proprietarii nu sunt dispuși să le închirieze pentru un film.
De ce?
Pentru că atunci când vine cinematografia vine prăpădul, distruge echipa tot. E nasol cu echipele de filmare. De asta îi sfătuiesc pe toți oamenii care sunt întrebați dacă vor să închirieze să se gândească de două ori înainte de a spune da unei echipe de filmare. Sunt foarte mulți oameni iresponsabili. Noi când am filmat Sieranevada s-au întâmplat tot felul de chestii ciudate. Am găsit un apartament într-un bloc din zona Sebastian, din București. Dar era renovat și asta nu ne ajuta. I-am întrebat pe proprietari dacă în blocul ăla există un apartament identic, dar nerenovat. Era foarte bună distribuția camerelor pentru ce mă interesa pe mine. Avea 100 de metri pătrați, cel mai mare apartament comunist pe care l-am văzut eu. Mi-au spus că mai e la etajul al doilea, că a murit domnul Cotescu și e liber apartamentul. Am fost a doua zi să-l văd, era în weekend și ei făceau parastasul de 40 de zile pentru taică-su. Exact ca în film, unde are loc un parastas de 40 de zile. Domnul Cotescu locuia într-un apartament de patru camere, nerenovat, cu două pisici. Oana Giurgiu, care a fost producătorul executiv, mi-a spus că are sentimentul că a intrat în apartamentul lui Lăzărescu. Erau pisicile și ăla era dispărut, ca în filmul cu Lăzărescu. Multe similitudini. Domnul Cotescu era pasionat de cinema, colecționar de timbre, de tablouri, multe cărți. Puține obiecte am adus noi acolo, ca să aranjăm apartamentul. Ce a făcut scenografia a fost incredibil, apartamentul a fost reinventat, dar foarte multe dintre obiectele ce apar în film sunt ale domnului Cotescu. Am găsit două cărți poștale cu fotografii și autograf, una cu Jean Constantin și una cu Sergiu Nicolaescu. Avea un caiet cu filmele pe care le văzuse. Când am făcut contractul, ni s-a spus că dacă trăia domnul Cotescu, ne lăsa să filmăm gratis, că era cinefil. S-a ajuns și la chestii de paranoia. A fost o actriță care zicea: „Nu suntem singuri aici, se aud tot felul de chestii”.
Era domnul Cotescu.
Normal (râde) S-a născut o întreagă mitologie. Băiatul domnului Cotescu a fost extraordinar de generos. Proprietarii conacelor nu sunt generoși, iar fiul domnului Cotescu a fost. Locuia pe același palier, nu a vrut să ne ia bani, dar i-am spus că nu se poate, și ne-a oferit și apartamentul lui, pentru echipă. A acceptat să se mute două-trei luni într-un alt apartament, cu chirie. A fost extraordinar de emoționant. Dar s-au întâmplat și alte lucruri. Pe 20 decembrie a murit Sorin Medeleni, care joacă în film un rol important și nu a apucat să-l vadă lansat. Undeva pe 27 ianuarie am început noi producția filmului, adică la fix 40 de zile de la moartea lui. Dacă acum un an mi-ar fi spus cineva chestia asta, cum aș fi luat-o?
Când va fi lansat filmul în România?
El trebuie să își urmeze circuitul tradițional, să ajungă la un festival, apoi pe piața românească în toamnă.
Declarați într-un interviu din 2014 că fetele dumneavoastră nu sunt interesate să facă film și foarte bine că e așa. E așa de rău să faci film?
E overrated cinema-ul. În intervalul ăsta de zece ani de la Moartea domnului Lăzărescu încoace, adică după ce un film românesc a ajuns, cu multe peripeții, să ia un premiu la Cannes, a înnebunit lupul. Au urmat apoi Porumboiu, și Mungiu cu Palme D’or, care e cea mai râvnită distincție, dacă mai urma un Oscar, chiar ne ieșeam din pepeni. Lumea a început să își imagineze că e o treabă asta cu cinema-ul, așa cum au făcut pe vremea Nadiei Comăneci, când părinții își împingeau progenitura spre gimnastică. Mi se pare că oamenii se grăbesc și socotesc cumva pripit că cinema-ul este un domeniu ca toate celelalte. Nu este un domeniu ca toate celelalte, de asta foarte mulți își rup gâtul. Drumul către cinema trece pe sub alte arcade. Nu ai cum să ajungi la cinema după ce termini liceul. Adică, ai cum, dar asta o fac doar copiii minune, care sunt rarități. Norma ar fi ca, până să ajungi să faci film, să înțelegi ceva despre felul cum se întâmplă viața. Și ca să ajungi la asta, trebuie să fii prins în viață, să crești puțin, să te maturizezi cumva, să muncești, să crești un copil, să studiezi mecanică, inginerie, jurnalism. Altceva.
Să înțelegi viața înainte de o reda.
Să înțelegi din ce e făcută. Vorbesc aici de cinema narativ, nu vorbesc de cel experimental. Dacă te interesează strict forma, poți să pornești de la șapte ani cu asta, nu e nevoie să treci prin viață. Deși, nici cu asta nu sunt de acord. Dacă vrei să faci cinema, trebuie să lași puțin să se așeze lucrurile în tine. Nu este o regulă, nu este o lege, un decret pe care îl emit eu aici, este o observație din propria mea experiență. Când eram tânăr, eram mai tâmpit. Făceam pictură și pictura era un mijloc de exprimare pentru mine, un mod de exprimare care îmi era pe măsură. Sunt un om impulsiv, iar la pictură ești foarte activ pe toate palierele, tu îți faci culorile, tu îți pregătești pânza, e ceva de muncă. Eu m-am dus către cinema din curiozitate, pentru că am făcut școala aia la Geneva și era secția de cinema acolo unde eu studiam pictura. Îmi plăcea cinema-ul, dar nu am fost un cinefil. Am descoperit cinema-ul târziu ca artă.
De ce nu sunt regizoare de film de succes în România?
Cel mai important lucru pe care-l poate face omul pe pământul ăsta este să dea viață. De departe, nu există nimic mai important, mai mare, mai unic. Femeia face chestia asta. Cred că femeile nici nu se mai grăbesc să facă altceva dacă fac copii. E așa o bucurie. Să fii mamă e o chestie enormă. Din păcate, lucrurile au fost luate în răspăr în ultimii ani și femeile ajung să se vexeze pentru faptul că sunt reduse la statutul de mamă. Dacă tu reușești să treci peste preconcepțiile momentului și să te bucuri de statutul de mamă, să îl trăiești plenar, nu cred că îți mai vine în cap să faci tablouri. Multe femei care reușesc în carieră nu au copii sau sunt niște mame lamentabile. Omul se tot străduiește să inventeze lucruri noi și noutatea este, probabil, cea mai serioasă dintre ispitele cu care eu m-am întâlnit. Și cumva frontierele astea ale căutării noutății cu orice preț se extind și mătură viața privată. Dintr-o dată și acolo vrei să fie totul nou. Eu nu înțeleg, nu știu cum e mai bine sau mai rău. Probabil că retrogradul sunt eu, dar sunt foarte multe lucruri pe care nu le înțeleg. Nu doar legat de familie, ci și de cinema, de politică.
Aţi afirmat că urâţi cinema-ul, că nu îl iubiţi.
Nu îl urăsc. Oamenii au tot felul de prostii în cap, citite prin presă, și ajung să-și confencționeze o imagine despre existență, despre lume, despre celălalt destul de alterată de tot felul de prostii din astea. Povestea aia că de mic visam să mă fac regizor. Mie nu mi s-a întâmplat. Eu am vrut să fac pictură, până când am dat la Tonitza și am picat din avion, nu din copac, atât de sigur eram că sunt cel mai bun. Dar cinema-ul, așa cum este el înțeles, mi se pare că este o ciumă. E o nenorocire pentru lume.
În ce sens?
În sensul în care îl traduc și ni-l povestesc ziarele și televizorul. Cinema-ul este un domeniu la fel de valid ca orice alt domeniu de activitate. Cinema-ul nu este templul acela în care trebuie să intri cu ochii în pământ, smerit. Este un instrument, aparatul de filmat este un instrument, te interesează să faci ceva cu el, să mărturisești ceea ce simți sau gândești legat de ceea ce trăiești sau vezi în jurul tău. Nu să începi să bați câmpii și să crezi despre tine că ești un demiurg. Cinema-ul, ca toate celelalte domenii ale artei, prezintă marele risc de a-l sminti pe cel care pătrunde în lumea asta. Să crezi despre tine că ești un fel de mic dumnezeu. Să te comporți ca un mic dumnezeu cu oamenii cu care lucrezi. Sunt multe pericole. Dacă înțelegi exact ce e cu cinema-ul și nu îl vezi mai breaz decât bucătăria sau taximetria, atunci ești ok, nu ești complet cretin. Dar ai toate șansele să fii așa. Doar dacă iei în calcul distincțiile acordate. Covorul roșu și trofeul de aur sunt mărci ale regalității, nu sunt de ici de colo. Nu sunt pentru muritori, tu ești încoronat. Tu devii un fel de semizeu.
În plus, noi ne-am pierdut nordul cumva și asta pune probleme, pentru că și modificările pe care le faci sunt condiționate de ținta pe care ți-ai propus-o. Dacă ți-ai propus să faci bani, faci tot posibilul să reușești. Descoperi foarte ușor, atunci când te miști în meseria asta, în film, că șocul aduce spectatori. În ultimii ani, au fost o mulțime de filme unele mai șocante decât altele. Dar șocul este căutat, nu este implicit. Este o echilibristică, ai impresia că înțelegi și de fapt nu înțelegi. Dacă la Aurora m-ar fi interesat șocul, atunci altfel ar arătat filmul și nu ar fi avut trei ore, ar fi avut 100 de minute. Când faci film, știi pe ce butoane să apeși, e foarte ușor. Dar trebuie să și poți să te uiți la tine în oglindă după ce ai făcut chestia asta. Filmul are ceva de prestidigitație, regizorul este pe undeva un prestidigitator. El te păcălește și tu te duci la cinema să fii păcălit. Dar uneori vrei să îl și șochezi pe telespectator, pentru ca el să povestească mai departe. „Du-te să vezi La Vie d'Adèle. Băi, două lesbiene, nene, să vezi cum fac”. Dar și acolo e un semn de întrebare, raportarea lui Kéchiche la povestea asta a fost cea mai potrivită? Eu cred că nu. Pe undeva m-am simțit prost pentru că am simțit că el se uită ca la niște ciudățenii la lesbienele alea. Nu se poate să reduci, socotesc eu, relația care există între două femei, la un raport sexual. Sau poate că da, și nu mă pricep eu.
E viziunea regizorului, la urma urmei.
Dar e o viziune cam săracă. E ca și cum m-ar reduce cineva pe mine la asta. Cineva vine și îmi spune: domnul regizor. Dar eu nu sunt domnul regizor. Înainte de absolut orice, sunt un cetățean. Dacă mi se spune „domnul tata lui Smaranda, lui Zoe, al lui Ileana” mi se pare mai potrivit, decât să îmi zică domnul regizor. Mi-am ales meseria asta din curiozitate, încerc să o fac cât se poate de bine, dar nu mă socotesc nici regizor, nici scenarist, nici actor. Alții ar susține contrariul, ai jucat o dată, ești actor. Ai făcut un film, ești regizor. Nu știu dacă e chiar așa.
Când se poate spune că ești regizor?
Se poate spune în momentul în care viața ta se învârte în jurul meseriei ăsteia. Viața mea nu se învârte în jurul meseriei ăsteia. Îmi trec foarte multe gânduri prin cap și încerc să pun mâna pe mijloacele de expresie care sunt proprii gândurilor ălora. Acum îmi este foarte greu să trec de la regie la pictură, dar lucrul ăsta o să se întâmple. Am făcut fotografii în ultima vreme. Nu mă socotesc nici pictor, nici fotograf, dar fac toate lucrurile astea. Dacă o să îmi vină să scriu poezii, scriu poezii. Vreau să îmi păstrez autonomia și independența. Nu vreau să mi se pună 15 etichete. Unii se simt bine cu etichete. Eu nu sunt regizor. Când fac filmul din poziția de regizor, sunt regizor. Dar după ce se termină filmul, nu mai sunt regizor. Sunt un om care face niște lucruri. Am predat la ATF timp de nouă ani, dar nu sunt profesor. Sau cum îmi spuneau bătrânii din Buftea, când filmam Marfa și banii, „maestre”. Cum să îmi zici maestre? Și dacă te arăți puțin iritat, tot tu ești considerat vinovat. „Ți-am zis maestre, nu te-am înjurat, ce te superi?”. Dar nu e așa, mă simt prost.
V-ați creat o reputație de om care nu prea suportă ziariștii. Chiar mi-ați spus că nu mai vreți să dați interviuri...
În ultima vreme m-am distrat cu interviurile pe care le-am dat. S-au scris atâtea chestii pe care nu le-am zis.
Au inventat jurnaliștii? Cum poți inventa într-un interviu înregistrat?
Sunt niște zone tulburi pe care jurnalistul nu are cum să le acopere. Dacă eu devin foarte specific, foarte tehnic în materie de cinema, jurnalistul nu o să recunoască faptul că nu a înțeles. În România e nasol să recunoști că nu ai înțeles. Și, atunci, jurnalistul recompune, modelează fraza să îi dea lui cu sens. Dar pentru mine nu mai are sens. Eu, de exemplu, dacă vorbesc despre cinema ca mărturie și mărturisire, jurnalistul se va grăbi să mă pună într-o categorie de neo-ortodoxism sau ceva. Dacă nu ai treabă cu cinema-ul, o să reconstruiești vorbele alea ca să aibă un sens. Când s-a petrecut interviul, ai avut ocazia să întrebi, să te lămurești. Nu o să o faci, pentru că dintr-o dată raportul de egalitate pe care tu l-ai imaginat cu intervievatul, „ce ești tu pe film sunt eu pe jurnalism, suntem egali”, se rupe când recunoști că nu ai înțeles, te subordonezi intervievatului și nu vrei asta. Dar de ce să nu vrei asta? Eu, când fac asta, sunt sub ăla pe care-l întreb, de fiecare dată. Și am făcut interviuri. Eu sunt întotdeauna sub intervievat. Dar jurnalistul vrea să fie peste.
Oamenii nu înțeleg o chestie. Dacă s-ar uita la filmele mele cu atenție, ar vedea că mă preocupă ceea ce este legat de raporturile interumane. Sunt atent la chestia asta de foarte multă vreme. Am ales cinema-ul, tipul acesta de cinema, în 1994. Sunt 22 de ani de preocupare continuă. Eu îmi petrec timpul cu asta, face parte din structura mea intimă, a devenit un al treilea braț. Și vine jurnalistul și mă ia cu nu știu ce fel de discursuri pe după vișini, știu toate mecanismele astea, dar închid ochii la început, apoi explodez. De multe ori, atunci când doi oameni se întâlnesc într-o configurație de tipul ăsta, intervievat-jurnalist, devine și un soi de ședință de terapie personală. Vine jurnalistul și vrea să câștige niște bile albe, să crească în propriii lui ochi, să-și alimenteze stima de sine pe principiul „eu sunt jurnalist și sunt foarte tare pe domeniul meu, dar mă pricep puțin și la domeniul tău. Una peste alta, te-am bătut la tine acasă”. Astea mi se par niște prostioare. Dar sunt specifice neamului ăstuia și mai ales sudului României. Mi se pare că noi românii suntem cumva eternii adolescenți, la vârsta teribilismul, de 13-14 ani, când vrem cu orice preț să arătăm ce putem.
Mi-ați spus că nici de criticii de film din România nu sunteți impresionat, i-ați numit „provinciali”.
Există o formă de provincialism care atinge toate palierele vieții noastre. Provincialismul este dat, în cazul criticilor, de dorința de a avea ultimul răspuns. Nu se poate așa ceva. Asta înseamnă să fii critic de film? E cam puțin. Dacă eu le răspund cu argumente, imediat se urzică. Dar de ce? Și nu e vorba doar de critici. E o strategie cu care eu mă întâlnesc destul de frecvent. E un mecanism de supraviețuire în interiorul dialogului. Zice Cutărescu nu știu ce și răspund că nu se poate să spună asta, apoi îi dau un argument. Iar el bate în retragere afirmând că a glumit. „Stai, măi, că am glumit”. Ce înseamnă asta de fapt? Minte, că nu a glumit. Dar în plus mai sugerează că sunt și prost. „Eu am glumit, tu nu te-ai prins că eu am glumit, mi-ai răspuns serios, eu știam că nu e așa, dar tu ai picat în plasă”. Din nou, revenim la același lucru, contează cine este mai sus. Dar ca să treci dincolo de asta, ar trebui să nu clădești pentru tine. Ar trebui să nu faci pentru tine, ci să faci pentru ceilalți care vin, să lași locul aici pregătit.
