E artist contemporan, predă la departamentul foto-video de la UNARTE și e co-curator al Salonului de proiecte din București. În 2014, Alexandra Croitoru și-a susținut doctoratul cu o teză despre „naționalizarea” lui Brâncuși în România, iar în 2015 a publicat Brâncuși, o viață veșnică, o excelentă analiză a utilizării numelui și figurii lui Brâncuși în tot felul de contexte, de la cele underground (aka MISA) la cele oficiale (aka strategii de țară). Brâncuși, o viață veșnică e un eseu care te ajută să înțelegi care-i istoria lui „Brâncuși e al tău”, de unde a pornit cultul și încotro se îndreaptă. Am stat de vorbă într-una dintre ultimele zile din vara asta, la terasă la Green. Am râs mult, ceea ce e destul de suprinzător pentru o discuție pe un subiect care a încins spiritele în ultima vreme. Ca întotdeauna, puțină distanță nu strică. 

 

De ce te-ai oprit la Brâncuși? Ai făcut asta nu doar în lucrarea de doctorat, ci și într-o serie de lucrări artistice care s-a întins pe parcursul mai multor ani.

În anii 2000 am produs mai multe lucrări care aveau legătură cu chestionarea conceptului de identitate națională, ce înseamnă, cum funcționează, care e granița între realitate și ficțiune. Pe filiera asta a interesului meu, primul episod Brâncuși a fost în 2009 când am aplicat pentru Bienala de la Veneția împreună cu Ștefan Tiron cu un proiect care se chema „Moștenirea lui Brâncuși” și care discuta condiția de artist național și cum poate ea fi contextualizată la Veneția, unde se speculează tocmai faptul că arta ar avea un fel de valențe naționale, unde se presupune că fiecare țară vine și prezintă ce are mai bun și mai reprezentativ. Era un proiect amuzant. Textul din aplicație era scris în așa fel încât, dacă refuzai proiectul, părea că îl refuzi pe Brâncuși, nu că ne refuzi pe noi. A avut destul de mult succes, am înțeles de la oamenii din comisie, dar nu suficient cât să câștigăm. Atunci am zis că vom aplica în fiecare an, până când în sfârșit autoritățile or să-și dea seama de importanța majoră a proiectului. (râde) N-am făcut-o, dar poate acum, cu discuția asta…

Deci ăla a fost momentul zero.

Da, care avea legătură cu naționalismul și cu ce înseamnă să fii artist național. Și dup-aia a intervenit interesul pentru Brâncuși. În 2010, când m-am angajat în povestea cu doctoratul la UNArte, mi s-a părut un subiect cu care pot să-mi petrec 3-4 ani din viață. Era stufos, suculent și amuzant într-un fel. Până la urmă și asta a contat, că nu era rupt de viața de zi cu zi. 

Imagine din atelierul susținut de V. Leac și Ștefan Tiron, în cadrul proiectului „Fiii și fiicele lui Brâncuși”, coordonat de Alexandra Croitoru (2 octombrie - 1 noiembrie 2015, Timișoara)

Povestește-mi puțin despre proiectele tale artistice pornind de la cultul lui Brâncuși, la care ai lucrat în paralel cu documentarea pentru doctorat.

Poate ar trebui să spun mai întâi că doctoratul era unul așa-zis vocațional, sau artistic research, cum i se zice în context internațional. Nu prea e clar pentru nimeni ce înseamnă și cum poate fi evaluat, dar la noi a fost destul de flexibil și profele noastre au acceptat să ia în considerare și contribuțiile artistice, ceea ce pentru noi a fost o mare realizare. Pentru că micro-sistemul ne-a permis, suntem mai mulți care am dezvoltat și text, și lucrări artistice. Apoi, a venit epopeea cu organizarea de expoziții pe tema asta, în paralel cu lucrul la cartea Brâncuși. O viață veșnică

Lucrările concepute în anii de cercetare au avut mai multe surse de inspirație, mai multe puncte de plecare. O sursă importantă a fost dl. Laurian Stănchescu și cruciada pentru repatrierea osemintelor lui Brâncuși. Alte lucrări au apărut în timp eram la Paris, într-o rezidență care se chema, culmea, Brâncuși. Acolo am avut contact cu atelierul, cu mormântul din cimitirul Montparnasse, și ăsta a fost alt trigger. Materializarea formală a lucrărilor pe care le-am făcut pe tema asta e foarte diversă. De la obiect sau performance, la video și text. E un subiect care permite un joc cu formatul vizual. A mai fost și lucrarea cu bastonul brâncușian, pe care am făcut-o împreună cu Napoleon Tiron, care a pornit tot dintr-un fel de discuție despre Brâncuși și sculptura românească. Cred că mulți sculptori s-au format cu ideea că Brâncuși e modelul suprem. Părea o balsfemie să îndrăznești să ironizezi în vreun fel... Foarte mulți percep lucrările mele, sau textul sau intervențiile, ca pe un fel de critică adusă lui Brâncuși. Mi-am pierdut zile din viață încercând să explic că nu au legătură cu el, ci cu receptarea lui. El e mort, nu și-a dat acordul pentru nimic din ce s-a întâmplat dup-aia. Mi se pare incredibil că oameni de specialitate nu pot să facă diferența între Brâncuși-omul și opera lui și cum e folosită imaginea lui în discursul public românesc.

Pe lângă lucrările pornind de la cultul lui Brâncuși, anul trecut am organizat și două expoziții pe tema asta. Primul episod din „Fiii și fiicele lui Brâncuși” a fost contribuția Salonului de proiecte în cadrul Timișoara Art Encounters. Acolo a fost ceva suprarealist. Nu voiam să fac expoziții în care să atârn lucruri pe pereți, așa că primul episod a fost centrat pe ateliere deschise publicului, iar la Cluj, la Plan B, am conceput o expoziție mai degrabă documentară, cu mai mulți artiști pe care i-a preocupat subiectul Brâncuși. La Timișoara, în fiecare weekend aveam atelierele într-o galerie a Uniunii Artiștilor Plastici, de pe strasse-le principal din oraș. Noi oricum eram aterizați acolo ca niște extratereștri și eram priviți cu ostilitate pentru că le ocupaserăm locul. Înainte să fie subiectul Brâncuși problema, exista o antipatie față de bucureștenii care au venit să colonizeze Uniunea Artiștilor Plastici din Timișoara. În fiecare weekend veneau tot felul de personaje, și pur și simplu se lăsa mereu cu discuții și cu scandal. La un moment dat, o doamnă l-a pocnit pe unul dintre colaboratorii noștri. Am chemat poliția. 

L-a pocnit din pricină de Brâncuși?

Din cauza unei discuții despre arta politică, nu mai știu exact. Cert e că doamna a cedat nervos la un moment dat. Mi-am dat seama cât de sensibili sunt oamenii. Într-un fel, e mare lucru, uite că arta poate să mai încingă spiritele și nu e un subiect de care n-are nimeni chef. Dar receptarea asta a lui Brâncuși nu cred că se mai poate schimba în conștința publică în viitorul foarte apropiat.

Imagine din proiectul documentar „Laurian Stănchescu”, de Alexandra Croitoru, Hobița 2011

Într-un text din Dilema, spuneai că receptarea estetică nu mai e posibilă în momentul ăsta, în cazul lui Brâncuși.

Eu așa am impresia. În momentul ăsta cred că, dacă te interesezi de Brâncuși, e din cauza circului, a spectacolului media. Mi se pare totuși exagerat. Lumea cred că dezvoltă și o reacție adversă...

Zilele trecute, jurnalistul Teodor Tiță scria pe Facebook că n-a dat bani pentru campanie, dar acum îi vine să-i ceară înapoi...

Da, toată campania mi se pare disproporționată față de conținut, care e o sculptură. Și mai e ceva: cu toate eforturile care s-au depus în campania asta, câți bani s-au strâns? Asta este tragicomic.

Tu ai donat?

Nu, dar o să donez. Am zis că... nu c-o să-mi spăl păcatele, că n-am niciun păcat, dar pentru că foarte multă lume are ideea asta fixă că eu am ceva cu Brâncuși, mi s-a părut o ocazie bună să demonstrez că uite, din puținul pe care îl câștigă un artist în ziua de astăzi... O să donez jumătate din onorariul pe care l-am primit de la MNAR când am participat în expoziția „Aceasta nu este o piatră”. Oricum, onorariul a fost o mare surpriză, pentru că MNAR-ul nu are un protocol de a lucra cu artiști în viață. E un subiect sensibil, mulți zic: De ce să dăm atâția bani pentru o sculptură, în timp ce artiștii contemporani nu sunt susținuți? Până la urmă, s-a putut. Cred că a fost o revoluție internă pentru MNAR această expoziție. 

Campania se va termina destul de aproape de alegeri și cred că toată lumea o să-și pună problema: Cum va fi văzut eșecul ăsta de opinia publică? Oamenii din politică oare ce cred? Sunt foarte curioasă cum se va capitaliza chestia asta.

Națiunea modernă e construită și de scriitori, poeți, muzicieni, artiști, prin narațiunile croșetate de ei, și asta a rămas valabil până în ziua de azi. Dacă vorbești doar despre sculptură, n-o să strângi 6 milioane de euro, dar cu „Brâncuși e al tău așa cum și țara asta e a ta”, ai mai multe șanse. Lumea nu vrea Cumințenia pentru că e o lucrare de artă interesantă, ci pentru că e făcută de un român, „cel mai mare sculptor al lumii”, care era din Hobița și așa mai departe. 

Fotografie de pe Facebook-ul Ministerului Culturii (în cutie e Cumințenia)

Cumințenia ar trebui să rămână în România?

Nu, nu cred că e esențial să fie în România. Dar mi se pare important că au încercat, că nu s-a renunțat așa ușor. E, totuși, o piesă foarte valoroasă. Dac-o vrei, încerci să o ai. Dacă nu merge, te duci și tu unde o să fie și o vezi acolo. Problema e că, dacă o s-o cumpere un colecționar privat, poate n-o să mai fie accesibilă publicului. Ea, de fapt, n-are voie să fie scoasă din țară, dar poate s-o cumpere un colecționar și tu să n-o mai vezi niciodată. Nu cred că e vreo lege în România care să-i oblige pe colecționarii privați să-și expună public colecțiile. Ăsta ar fi pericolul. Nu că s-ar duce în altă țară. Asta apropo și de naționalismul nostru, problema nu e „noi versus străinii care ne fură țara”. Imaginarul comun funcționează mai mult în ceea ce privește amenințarea străinilor, dar în cazul ăsta vorbim doar de binomul public versus privat.

La ce arhive ai avut acces în timpul documentării?

În primul rând, la arhiva de la Biblioteca Kandinsky de la Pompidou, la care poți să ai acces dacă ești profesionist, dacă ai vreun subiect pe care vrei să-l studiezi acolo. Pentru mine a fost un mare noroc că am avut rezidența asta la Paris, pentru că am avut acces la arhivă și am avut timp să-mi mai pun în ordine ideile. Plus că în România, în biblioteci, nu găsești aproape nimic pe zona de artă și teorie critică. E de-a dreptul dramatic ce cărți poți să găsești la BCU, și toate sunt datate. E un avantaj simplul fapt că poți să ai acces la biblioteci bune și să-ți vezi de treabă. În plus, am mai colaborat cu cei care mai strânseseră materiale pe tema asta, cu Vlad Nancă, cu Dan Perjovschi și mulți alții. De fapt, toată lumea care știa că mă ocup de asta îmi mai trimitea ce apărea nou în media. 

„Din 1926 până în prezent, numărul cugetărilor [lui Brâncuși] a crescut de la cele 13 inițiale, la 120 în Pravila lui Brâncuși alcătuită de Petre Pandrea, 254 în volumul lui Zărnescu, 274 în cel al lui Ștefan Stăiculescu, 550 în cel al Soranei Georgescu-Gorjan.” (din Brâncuși, o viață veșnică, de Alexandra Croitoru)

Ai aflat ceva în timpul documentării care să te fi surprins?

Pentru mine, cel mai interesant a fost cum s-au legat lucrurile. Ele nu s-au întâmplat dintr-odată, ci au pornit pe o pantă ascendentă încă de când Brâncuși era în viață. Mă refer la receptarea lui în România, care avea legătură cu un fel de complex al periferiei.

Observai chiar că el a devenit material de cult de-abia după ce a fost validat afară.

Da, și după ce treci prin bilbliografie, îți dai seama că lucrurile sunt foarte logice și că era clar că aici o să se ajungă. La fel de interesantă mi se pare legenda asta, că, dom'le, românii au refuzat, că el a vrut să lase totul moștenire României... Nu există niciun fel de dovadă. Dar nu poți să convingi pe nimeni că e o legendă. Un mic articol al lui Barbu Brezianu, care era un brâncușiolog foarte respectat, a devenit adevăr pentru toată lumea, deși nu există niciun fel de documentație pe această temă. Am citit diverse texte scrise de demnitari, oameni din aparatul politic din anii ‘60, de unde reiese că Brâncuși nu era văzut ca dușmanul României. Cred că lucrurile sunt foarte nuanțate. Dar, pentru că încă mai suntem în perioada asta în care trebuie înfierat trecutul comunist, lumea nu e pregătită să nuanțeze. Încă. Dar poate va fi în viitor. Brâncuși apărea la un moment dat și la Sighet, în sala „Maeștri după gratii”. Ce s-a plantat atunci, la începutul anilor ‘90, a înflorit și a prins rădăcini în conștiința națională sub forma unor adevăruri de neclintit.

Pagină de început a volumului „Mărturii despre Brâncuși”, publicat în 1975 de Comitetul de Cultură și Educație Socialistă al Județului Gorj

Care sunt etapele principale în receptarea lui Brâncuși în România și în ce moment receptarea propriu-zisă a virat înspre cult?

La început, când Brâncuși era încă în viață, avangarda din România își dorea o asociere cu el, pentru că era un artist recunoscut internațional. După care a venit momentul războiului, când Brâncuși n-a mai fost un subiect. Pe urmă perioada anilor ‘50, când atenția aparatului decizional era mai ales îndreptată înspre realismul socialist. Erau alte preocupări, dar asta nu înseamnă că n-au fost și expoziții Brâncuși. Cu un an înainte să moară, în ‘56, i s-a organizat o expoziție la Craiova și una la București. Deci nu a fost complet invizibil pe scena din România.

Interesul aparatului s-a manifestat, de altfel, și prin confiscarea Cumințeniei.

Normal, au luat atunci tot ce s-a putut. Apoi a început... Primul simpozion omagial a fost în ‘67 și atunci cred că a debutat tot procesul de mitologizare, care pe urmă a fost prins și în povestea cu protocronismul și a virat pe filiera asta populară, cu tradițiile, cu folclorul. Pe de altă parte, în anii ‘60, criticii români se poziționau față de Sidney Geist, un critic american și el fan Brâncuși, care îl judeca potrivit unor criterii ale istoriei artei „universale”. Așa că toți încercau să demonteze teoria lui și să arate că Brâncuși era român și continua o anumită tradiție locală. Inclusiv Eliade susținea cumva teoria asta. Existau niște construcții teoretice care conectau opera brâncușiană cu substanța poporului român. Dar era mai complicat, Eliade zicea, de pildă, că această substanță ancestrală locală se întâlnește cu sursele arhaice universale. 

Cred că a fost multă literatură care s-a plasat în opoziție față de Sidney Geist și dup-aia, de la asta, a înflorit ideea că Brâncuși și spiritualitatea românescă sunt legate.

Deci cultul își are originea în anii comunismului?

Da, cel puțin în forma în care îl vedem noi acum. Și e legat de protocronism. Brâncuși e o valoare națională, un pionier, „inventatorul sculpturii moderne” - sunt niște formule care s-au păstrat până astăzi. Dar ce-i aia, inventatorul sculpturii moderne?

Brâncuși la Malu Spart, foto de George Popescu

Dacă acum cineva chiar ar vrea să vadă pe bune cine-a fost Brâncuși, care au fost mizele lui artistice, unde s-ar putea uita?

Brâncuși era, din câte am citit, un personaj care își cultiva un oarecare mister. Nu vorbea despre lucrările lui, nu explica lucrurile. Era un personaj foarte charismatic, care și-a cultivat mereu aura de mister, ceea ce a generat toată paleta asta largă de interpretări. 

Nu știu, pentru lucrările lui, cu siguranță trebuie văzut atelierul de la Paris. Și în America sunt foarte multe lucrări ce pot fi văzute în muzee. Recomand contactul direct cu opera și, pe cât posibil, evitarea literaturii românești. Sunt foarte puține texte care nu discută lucrările lui dintr-o perspectivă națională.

Barbu Brezianu a scos un catalog raisonné cu toate lucrările din România, cu foarte multe detalii la fiecare. E foarte tehnic, și asta e bine, că nu lasă loc de prea multe interpretări. Interesant mi se pare și DVD-ul pe care l-a scos Centrul Pompidou acum câțiva ani. A fost o expoziție cu fotografiile lui Brâncuși, și pe DVD au scos filmele. E mișto să le vezi, pentru că vezi personajul. Merită. Altfel, în România e greu să eviți tonul inflamat și populist. 

„Brâncuși filmed”

Vorbești foarte mult în carte despre apropriere. Ce înseamnă exact? Dai exemple din sfera occidentală, Miró, Wagner. Tipul de apropriere pe care-l practică o cultură centrală e diferit față de ce face o cultură marginală ca a noastră?

Mecanismul este același, în anumite momente din istorie au nevoie să se justifice, să înglobeze, să anexeze, să aproprieze niște entități cu care, dacă s-ar asocia, ar avea beneficii de imagine. E un mecanism care funcționează și în comunicarea de business și în comunicarea națională. Nu degeaba „branding-ul” de țară utilizează imaginea lui Brâncuși. Și publicitatea națională își are originea în strategii care au fost folosite în zona comercială. Eu am folosit cuvântul ăsta pentru că mintea mea funcționează cumva în simetrii. Ideea e că artiștii își apropriază elemente din sfera socială, din viața de zi cu zi și asta e ok, pentru că ei o pot face într-o manieră critică sau pot, folosindu-se de elementele alea, să creeze alt discurs. Dar sunt și situații în care se întîmplă invers, în care un artist sau o lucrare sau o practică artistică sunt apropriate de societate, în sens mai larg. Mi s-a părut că aici, în cazul lui Brâncuși, cuvântul „apropriere” ilustrează simetria asta. 

Acum se pune problema și dacă dacă e fair ce se întâmplă. Zici că artiștii sunt o minoritate care poate luptă împotriva societății de consum și de aia își apropriază elemente din ea, dar pe de altă parte, când o întreagă societate sau o națiune își apropriază un artist, e asta corect? Oricum artistul e mort, el nu mai poate să zică nimic.

Dar, în același timp, dacă a ajuns să însemne ceva în conștiința națională, cum ai putea să zici că nu e bine? Astea sunt niște procese care se întâmplă dintotdeauna, transferurile dintre sfera artistică și sfera lumii în general. Și dup-aia se mai pune și următoarea problemă: mulți consideră că e un fenomen foarte nefericit, în sensul că un personaj așa de important pentru istoria artei ajunge în discursul ăsta foarte populist. Pe de altă parte, noi nu vrem ca arta să fie numai pentru elite, nu? Pentru oamenii extrem de educați, care merg la Pompidou, și numai acolo e voie să se vorbească despre Brâncuși. Și în carte, și în viața de zi cu zi, pot găsi argumente pentru ambele teorii - că Brâncuși trebuie să stea în lumea artei sau că poate evadeze și să fie folosit toată lumea. Nu cred că arta este doar pentru elite, dar nici nu cred că arta trebuie să justifice niște naționalisme penibile. Să fie al nostru, să-l folosească toată lumea, dar în ce scopuri?

Pantofi Mihaela Glăvan, produși în cadrul proiectului 100%RO, în 2011

Unul dintre capitolele din cartea ta e despre brâncușiologii de seamă. Ai ajuns și tu brâncușiolog?

Din păcate, cred că da. (râde) Sunt brâncușiologul de serviciu, ăla mai tânăr și mai cu simțul umorului. În ultima vreme, am tot fost invitată la radio, de câte ori venea vorba de Brâncuși. Cu unii brâncușiologi am avut o reație foarte ok, și mi se pare interesant că și oamenii din altă generație pot înțelege lucrurile la fel ca mine. De exemplu, dna. Sorana Georgescu-Gorjan. Tatăl ei a fost inginerul care a turnat Coloana, ea a devenit brâncușioloagă, a scris cărți, articole, are o arhivă de fotografii de la instalarea Coloanei. Am contactat-o mai demult, am fost pe la ea pe-acasă, mi-a arătat ce materiale avea și ne-am mai întâlnit în diferite ocazii. A venit și la Timișoara, la expoziția „Fiii și fiicele lui Brâncuși”, chiar am avut o conversație foarte bună cu ea. De curând m-a sunat acasă, pe fix, într-o duminică foarte devreme, că a citit articolul din Dilema sau că m-a auzit la radio, nu mai știu exact. Mă bucur când văd oameni care pot să înțeleagă o nuanțare de tipul ăsta. Și, oricum, brâncușioloagele sunt foarte puține, mai trebuie menționat și asta. Așa că trebuie să îngroșăm rândurile. (râde din nou)

Cum se raportează generația ta la Brâncuși?

E foarte greu să generalizez, pentru că eu și alți câțiva cu care mă mai anturez eu suntem cred excepții pentru generația noastră. Oamenii cu care am eu de-a face au o privire distanțată și critică vizavi de toată fetișizarea lui Brâncuși. Mulți au lucrat sau au fost inspirați de anumite evenimente sau au vrut să comenteze pe tema asta, așa a apărut și ideea expozițiilor „Fiii și fiicele lui Brâncuși”. De fapt și de drept, mi-ar fi plăcut să intru în dialog cu lucrările care îl au pe Brâncuși ca subiect, și formatul de expoziție mi s-a părut o idee bună. Ne-ar fi plăcut să o facem și la MNAR - ideea a pornit de la Dan Perjovschi și a fost preluată de Valentina Iancu. Dar, între timp, la muzeu s-a instalat un nou director și nu s-a mai întâmplat. În fine, primele două episoade au fost gândite în mod diferit. Cel de la Timișoara, cu activități, cu lucruri mai funny, mai radicale, cu potențial de a supăra o comunitate conservatoare. Cel de la Cluj a avut o perspectivă mai istorică, mai documentară. Acum pregătesc un nou episod la Magma, în Sfântu Gheorghe. Îl vom deschide la jumatea lui septembrie și va fi o combinație din episoadele anterioare, plus un artist nou. Apropo de Magma, mi s-a părut interesant să discutăm obsesia națională pentru Brâncuși într-un context maghiar. Sunt foarte curioasă care va fi receptarea proiectului acolo, mi se pare un experiment foarte fain. 

Brâncuși la Deveselu, foto de George Popescu

 

Expoziția „Fiii și fiicele lui Brâncuși. O intrigă de familie” poate fi văzută la Spaţiul Expoziţional de Artă Contemporană MAGMA din Sfântu Gheorghe între 15 septembrie și 9 octombrie. Un proiect de Alexandra Croitoru în colaborare cu Dan Acostioaei, Brynjar Bandlien & Manuel Pelmuș, Simion Cernica, Rafael Dubreu, Teodor Graur, Monotremu, Ciprian Mureșan, Vlad Nancă, Dan Perjovschi, Sergiu Sas, SUPER US, Napoleon & Ștefan Tiron.

Foto main: pagina de Facebook a Ministerului Culturii