Am trecut prin atâtea emoții cu Tetralogia napolitană a Elenei Ferrante, încât mi-aș fi dorit să țin un jurnal pe perioada în care am citit-o. Cele patru volume (dintre care trei au fost traduse în română la Pandora M: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei care rămân, iar Storia della bambina perduta e în curs de apariție) le-am citit în paralel cu alte cărți, așa că a durat mai mult decât ar trebui (voi nu trebuie să faceți asta). Romanele lui Ferrante pot fi material de binge reading, ceea ce pentru mine e ciudat. M-am uitat obsesiv la seriale, am mâncat obsesiv Doritos, am și citit obsesiv, dar mi se părea mereu că toate lucrurile care te prind așa compulsiv, serialele la care te uiți șase ore fără să te oprești, nu sunt niciodată alea care îți schimbă viața în vreun fel. Sigur, am văzut Friends de mai mult de patru ori și odată am încercat să mă uit la el de la coadă la cap și am văzut și noul Gilmore Girls aproape fără nicio pauză între episoade, dar după ce m-am uitat la Stranger Things n-am funcționat cum trebuie două zile.

Dar cele patru cărți ale autoarei italiene au calitatea asta: te fac incapabil să le lași din mână și când te duci la baie, te fac să visezi din ele, să te gândești la Elena Greco și Lila Cerullo (cele două personaje centrale) în autobuz și în drum spre casă, și în timp ce-ți faci cumpărăturile. Romanele urmăresc îndeaproape relația dintre două fetițe, care apoi devin femei: Lila și personajul narator, Elena, care e cumva inferioară Lilei și își ia toate calitățile și toată inteligența din această inferioritate. Una e studioasă și determinată, inteligentă, dar mai mult school smart, cealaltă are o inteligență și o creativitate brută, o educație care se sfârșește după școala primară, o ambiție care se transformă în manie, o ură în privire care uneori se transformă în tandrețe și amândouă au o relație care trece de la ură la afecțiune, care rezistă pe durata celor patru romane, zeci de ani, în timp ce toate relațiile cu toți bărbații din viețile lor mor pe rând și ăsta e lucrul care mi se pare cel  mai tare. Amândouă se îndrăgostesc nebunește și amândouă se căsătoresc și amândouă se complac și apoi se răzgândesc, dar în final, toți bărbații dispar și e de parcă n-au fost niciodată.

Cele două au o relație mai complicată decât orice relație cu orice bărbat din viața lor, dar una care face ca prietenia lor să fie mai puternică decât orice. Cred că Tetralogia napolitană e una din lecturile alea care te fac să te blochezi dacă te întreabă cineva „Și... despre ce e vorba?”. Pentru că, într-un fel, ca multe alte romane, inclusiv romanele lui Zadie Smith sau chiar și ale lui Jane Austen, nu e despre nimic, nu are o intrigă foarte fixă, ci mai degrabă are oameni care au, la rândul lor, povești.

Cele patru cărți sunt, la urma urmei, despre un Napoli postbelic și despre violență, sărăcie, femei care devin soții și apoi mame mult prea repede, despre prea mulți bărbați și prea multă ură. Sunt patru cărți pline de violență și brutalitate, dar în același timp intime și cu o narațiune care poate deveni și delicată. Dar, cel mai important, sunt patru cărți despre două femei și cred că nu există două femei mai bune care să definească feminitatea și prietenia mai bine decât ele.

Când citeam, mă întrebam dacă toată lumea a avut o Elena sau o Lila la un moment dat. Poate că majoritatea am avut o Lila, care mi se pare personajul cel mai interesant. Chiar și Ferrante spune într-un interviu din Frantumaglia că o iubește mai mult pe Lila, doar pentru că a făcut-o să muncească mai mult. E un amestec între hero și villain, între femeie și bărbat, între frumusețe delicată și vulgaritate, absolut perfect.

Lila din viața mea purta un tricou cu Pocahontas foarte des și avea sprâncenele stufoase și gene lungi și foarte negre. Era un copil răutăcios, care s-a transformat într-o femeie și mai răutăcioasă, dar am iubit-o mult timp. M-am gândit mult la ea când citeam pasajul în care Lila lui Ferrante scrie Zâna albastră, o povestioară care rămâne suspendată deasupra celor patru cărți până la sfârșit. La fel rămâne și Micuțele Doamne, cartea care le face pe cele două fetițe să-și dorească să trăiască din scris, însă numai una reușește. M-am gândit des la Lila mea, care scria despre un oraș din viitor, căruia îi spusese Helios, despre trenuri zburătoare și lupi albi ca animale de companie și eu eram blocată la o poveste de dragoste cretinuță dintr-un orășel american despre care nu eram sigură nici măcar unde e exact. La Lila cu care m-am comparat non-stop până pe la șaișpe ani, pe care am iubit-o și urât-o în același timp, Lila care mi-a arătat cum să fumez, cum să fur What a Girl Wants de pe net, ca să ne putem uita la el de trei ori pe zi, dar și că vreau să scriu mai mult decât orice.

Ferrante a venit într-o perioadă cum nu se poate mai potrivită, în care chiar și femeile care jurau cu mâna pe inimă că nu pot fi prietene cu altă femeie încep să se răzgândească și să înțeleagă că nu, dacă-i faci un compliment unei tipe nu-l faci pentru că de fapt crezi opusul, și că dacă te înțelegi bine cu fosta prietenă a iubitului tău nu înseamnă că ai pus la cale un plan malefic. O perioadă în care auzi tot mai des vorbindu-se de cărți-hit scrise de femei. În care lumea a fost mai entuziasmată de debutul lui Emma Cline decât de noua carte a lui DeLillo. Elena Ferrante scrie din 1992, dar a devenit un fenomen internațional abia în 2011, odată cu primul roman din tetralogie, Prietena mea genială. Romanele au avut atât de mult succes - în vest, mai ales -, pentru că descriu o lume cu care puțini sunt familiari. Mulți au fost șocați de agresivitatea din ele. Italianca scrie sub anonimat, ceea ce e mișto, pentru mine, ca cititor, dar totodată e nasol. Citeam un interviu pe care i l-a luat Lena Dunham lui Zadie Smith, în care îi spunea că Smith a devenit cumva și o autoare cunoscută și apreciată, dar și un icon. Fetele îi iubesc turbanul, care a devenit un fel de signature look, stilul în general, dar îi iubesc și cărțile. Și cumva e bine sa ai o față pe care să o asociezi cu autorul unor cărți, sau o biografie pe care s-o citești, sau să-l poți auzi citind în public. Pe de altă parte, cred că oamenii ar trebui să se oprească din a mai încerca să descopere cine e Elena Ferrante, și pur și simplu să-i citească romanele.

Mie mi-a fost recomandată de cineva și m-am aruncat în ea așa, fără să-mi pese de nimic, nici măcar nu am știut că Elena Ferrante e un pseudonim literar până pe la a doua carte și nu am căutat nimic despre ea decât pe la a patra, când am văzut un articol în care un tip descoperise că de fapt s-ar putea să fie nu știu ce traducătoare. M-am simțit din nou ca atunci când eram mică și nu era niciun fel de presiune asupra mea când citeam, cărțile erau cărți și le iubeam pentru ceea ce erau și nimic nu era nedemn de citit și nimic nu era pierdere de vreme, ai cărți mai importante de citit, X tocmai a scos o carte și e lansarea într-o săptămână și tu n-ai citit-o etc. Mi se pare grețos că oamenii încă încearcă să descopere cine e de fapt autorul, în loc să vorbească mai mult despre cărțile astea minunate. Așa că citiți-le, fără să vă gândiți prea mult la titlurile și coperțile versiunilor traduse în engleză. Să zicem doar că imaginile de pe coperți nu le prea ajută. În opinia unora, poate că nici titlurile nu-s prea bune. De fapt, cred că a devenit un fel de subiect de făcut mișto treaba asta cu coperțile și titlurile lui Ferrante. Dar să nu lăsați asta să vă împiedice.

Sunt o persoana care trăiește într-un fel de cerc închis, în care îi e mereu dor de chestii. Dacă mă mut câteva luni de acasă, spre sfârșit începe să-mi lipsească groaznic tot ce înseamnă „acasă”. Dacă mă întorc acasă, în vreo două luni îmi e dor de locul din care am plecat. Dar știu că o să-mi fie dor de cărțile astea cum nu mi-a mai fost de la Nostalgia și Detectivii sălbatici acum câțiva ani. Și probabil doar pe astea o să le deschid, să citesc din nou și din nou din ele o vreme de-acum încolo. Foarte des aud spunându-se despre Tetralogia Napolitană că e „pentru femei” și până acum nu am auzit un bărbat spunând că le-a citit. Nu trebuie neapărat să fie așa. Dacă romanele astea arată ca versiunea în scris a unui rom-com cu Hugh Grant, să știți că sunt de parte de a fi chicklit de genul La cumpărături cu sora mea și alte chestii pe care le citesc fetele în clasa a VI-a, împreună cu secțiunea Sex & Love din Cosmpolitan, și nu sunt nici romane despre cineva care moare și altcineva care cântă și plânge, Nicholas Sparks style. Dar dacă e despre femei? Dacă e despre corpul feminin, despre nevoi, despre cum e să fii mamă când nu vrei să fii mamă, despre bărbați cu prea multă putere, despre suferință și despre cum e să crești toată viața ta cu frică să nu ajungi strabică, șchioapă și abuzată zilnic ca maică-ta? Da. Este. Faptul că lumea se gândește la aceste patru cărți ca la literatură pentru femei mă face să-mi amintesc de ziua când mi-a spus fratele meu că are de citit Jurnalul Annei Frank pentru școală și că e la început și îl plictisește și, fără să realizez pe moment, din cauza aceleiași prejudecăți, am vrut să-i spun imediat că poate pentru că e greu să se regăsească în ea, fiind băiat. Dar nu i-am spus, nu știu nici dacă a terminat-o, dar știu că nicio carte nu e literatură pentru femei.

Foto: Toni Frissell