Cuprins

11 voci de la protestul românilor din diaspora

de Ioana Pelehatăi, fotografii de Andrei Becheru

„Eu nu cred că acolo este diaspora. Am foarte mulţi prieteni plecaţi în străinătate cu care ţin legătura. Nu au niciun gând să vină la un astfel de miting. De altfel, ştiu că din zona Olteniei s-au plătit microbuze, autocare de partidele politice.” (Lia Olguța Vasilescu, ministrul Muncii și Justiției Sociale)

Pe 10 august 2018, în Piața Victoriei, a avut loc protestul românilor din diaspora – împotriva guvernării PSD, a penalilor din funcții publice și a corupției generalizate. Estimările sunt de circa 100.000 de participanți, iar la ora scrierii acestui text, pe 11 august, în Piața Victoriei 30.000 de oameni participau la a doua zi de protest.

Mitingul de vineri a degenerat rapid. La ora 7, când am ajuns în Piață, se simțeau deja gazele lacrimogene. Au venit în valuri din ce în ce mai intense, pe care la anunța de fiecare dată o bubuitură ca de foc de armă. Asupra mulțimii s-a folosit un tun cu apă, din cele pe care le văzusem doar în pozele de la mineriade. La ora 12 noaptea, când încercam să ajung în capătul de București în care locuiesc, orașul arăta rănit: parbrize sparte, bucăți rupte de caldarâm, cordoane de jandarmi peste tot, fumigene, lacrimogene. Trei jandarmi au fost răniți – de îngrijiri medicale au avut nevoie circa 450 de protestatari.

„Ceea ce s-a petrecut aseară este grav. Ce s-a întâmplat aseară nu are legătură cu diaspora. Au fost niște huligani. Huliganii nu au legătură cu diaspora. În orice alt stat european, statul intervine în forță pentru stabilirea ordinii și liniștii publice. Orice om normal a putut constata că intervenția în forță a fost justificată de intervenția acelor huligani.” (Carmen Dan, ministrul Afacerilor Interne)
Am văzut bătrânii cu ochii roșii de lacrimi, dar n-am de unde să știu dacă erau din cauza gazelor sau a sfârșelii. Am văzut protestatari bătuți vomitând. Am văzut familii care fugeau cu copiii din Piață, ca să-i apere de gazare. Am văzut o fată care împărțea lapte împotriva efectelor gazului lacrimogen și un tip care dădea măști de hârtie. Dar cel mai important e că eu, spre deosebire de doamna ministru Vasilescu, am văzut și diaspora. Români cu steaguri din Portugalia până-n China, Australia, Norvegia, Marea Britanie, Canada – peste tot. Cu câțiva dintre ei am apucat să stau de vorbă. I-am întrebat două lucruri: de ce-au plecat (din țară) și de ce-au venit (în seara aia în Piață). Răspunsurile lor au colorat o hartă a lumii cu dorințe de a trăi decent, cu vieți trăite cu sufletul în două locuri și cu o infinită, înăbușită furie.
Cristina - Canada

Cristina, 40+ ani, educatoare – Canada

Cristina a plecat cum mai bine de 10 ani din țară, dar din motive personale pe care nu vrea să le discute. Inițial, de altfel, e reticentă să stăm de vorbă: „Aoleu, e scris! Dar nu mă exprim bine pentru scris.” Are un ușor accent și răspunde telegrafic, dar știe clar de ce e pe 10 august în Piața Victoriei. „E țara mea, e familia mea. Pentru ei. Protestul ăsta trebuie să schimbe ceva.”

Andrei - Anglia

Andrei, 28 de ani, assistant manager la o reprezentanță auto – Anglia

„Guvernanții în fiecare zi ne taie, ne taie, ne taie – și ei zic că e foarte bine să stăm în țară, dar e foarte greu, doamnă. Nu avem niciun viitor dacă stăm în țară. Eu nu am venit pentru mine. Am un copil și mă gândesc la viitorul copilului meu.” Andrei a venit special pentru protest în țară. Picătura care i-a umplut paharul a fost „hoția. Legile pe care le fac numai cum vor ei, numai pentru ei, să trăiască ei bine.”

Constantin - Dubai

Constantin, 42 de ani, inginer de sunet – Dubai

Constantin a plecat din România pentru prima oară acum 16 ani, după 7 ani care l-au făcut să simtă că a făcut toate eforturile să-și construiască o carieră. „N-am nicio șansă, pentru că absolut totul e politizat. M-am săturat de nepotisme și de toate «avantajele» partidului.” A venit în Piață „pentru că cineva trebuie să le dea un cartonaș galben. Următorul la alegeri o să fie roșu, cu siguranță.”

George - Norvegia

George, 37 de ani, lucrător în prelucrarea cărnii – Norvegia

George e doar de cinci ani în Norvegia, dar însumează mai bine de 15 ani munciți în afara țării. I se pare că acum 18 ani, când a plecat prima dată, parcă situația era un pic mai bună. „Acum, probabil, a plecat și o să plece toată țara, sincer.” Se uită în jur și se-ntreabă retoric: „Până unde se mai poate?” A venit la protest pentru că știa din timp că se va ieși în stradă anti penali, PSD, stat paralel. „Am venit să-i dăm jos, să fie alegeri anticipate”, îmi spune – și adaugă că și-ar dori un nou guvern tehnocrat, condus de Dacian Cioloș. „A avut câteva chestii în cap care mi-au plăcut și mi-aș dori să vină.”

Ioana - Olanda

Ioana, 23 de ani, absolventă de Arte Plastice – Olanda

Ioana e la protest cu prietenul ei olandez. A plecat din România acum patru ani, la facultate, pentru că „sistemul de arte de-aici, cel puțin din București, este corupt. […] Știu că sunt foarte multe locuri care pot fi cumpărate și trebuie să faci meditații cu profesorii care sunt în comisie și care-ți vor fi profesori atunci când vei fi admis. Nu mi se pare corect să fii acceptat, în momentul în care faci parte dintr-o mafie de desen.” Ioana îmi povestește că la admitere la Arte, profesorii recunosc din sute de candidați hașura celor care „trebuie” să intre. Nu vrea neapărat să plece din nou din țară, acum că a terminat facultatea, doar să-și găsească un job la care să fie respectată pentru ceea ce face. La protest a venit „pentru sacrificiul pe care l-au făcut părinții mei pentru mine și cât de greu le-a fost și cât de nedrept este pentru ei.”

Alina - Italia

Alina, 29 de ani, cameristă la hotel – Italia

Alina a plecat imediat ce-a terminat școala, la 19 ani, pentru că a simțit că n-are nicio șansă să trăiască în țară, dintr-un salariu de 6 milioane. Deși poate nici în Italia nu are o viață ideală, e „peste limită, față de ce-i aici.” La protest a venit pentru că „poate schimbăm ceva. Cred. Sper. Cred cu toată tăria că se poate schimba ceva. Am venit special pentru asta.”

Vasile și fiul lui - SUA

Vasile, 64 de ani, inginer în telecomunicații – Statele Unite ale Americii

Vasile Manea a plecat acum 18 ani la Washington D.C., pentru a-i asigura fiului lui un loc la o facultate bună. S-a întors între timp, a păstrat jobul la compania americană, dar în București. A venit la protest împreună cu fiul lui, dar și cu o agendă clară. „Sunt împotriva incompetenței, a nesimțirii, a prostiei – și lista poate continua, fără discuție. Trebuie să protestez împotriva lucrurilor ăstora.”

Maria - Germania

Maria, 52 de ani, restauratoare de mobilă veche – Germania

Deși în România a lucrat ca traducător de limbă greacă, la München Maria recondiționează mobilier. A lucrat ca traducător până acum 5-6 ani, dar a ales în cele din urmă să plece la soțul ei – IT-ist român emigrat acum 20 de ani în Germania. Îmi povestește de ce a ales soțul ei să plece: nu din motive financiare, ci pentru că „în această țară pot să evolueze numai cei care au pile”. Nu concepe să nu fi venit la protest, „în primul rând pentru că foarte mulți dintre noi vrem să ne-ntoarcem înapoi acasă. La pensie, de exemplu. Și dacă ne-ntoarcem la pensie și nu mai găsim nimic aici, mai are vreun rost?” Când îmi explică al doilea motiv al prezenței ei în Piață, Mariei îi tremură vocea de furie: „Ne scoate din minți nedreptatea! Eu am aici frate, mamă, prieteni...” Îmi arată cuplul care o însoțește la protest, ea, doctor în etnologie, el arhitect. „Ei locuiesc aici și suferă de ce se întâmplă. (...) Noi am plecat, dar, practic, cu sufletul tot aici suntem. Și nu prea suntem crezuți. Dar să știți că e adevărul ăsta.”

Câțiva dintre interlocutorii noștri au ales să nu fie fotografiați, dar le redăm aici opiniile.

 

Nicoleta, 45 de ani, menajeră – Italia

A plecat acum 14 ani din România, cu toată familia „și se pare că prea mare speranță să ne-ntoarcem n-avem”. Îmi spune că ea și soțul ei s-au adaptat de nevoie, pentru că a trebuit să se integreze în muncă. În schimb, fiicei ei, care avea șase ani și jumătate când a ajuns la Torino și a început clasa întâi, i-a fost mult mai greu, spune mama. A ajuns în clasa a XI-a, dar integrarea ei a durat jumătate de an, timp în care părinții s-au gândit serios să o aducă înapoi în țară. În ciuda stereotipurilor despre percepția asupra românilor plecați în Italia, spune că italienii i-au primit bine și i-au făcut chiar să nu se simtă ca niște străini. „Mă simt mult mai respectată și apreciată acolo decât la mine-n țară. Și asta e tare dureros. Uitați-vă cum ne-au întâmpinat: cu gaze lacrimogene.” A venit la protest și pentru că a venit în vacanță acasă, dar crede că ar fi venit oricum. „Ne doare tare de tot când vedem că ne-au cumpărat părinții, ne-au cumpărat frații. I-au hipnotizat, nu știu ce le-au făcut, că noi le explicăm de fiecare dată când venim și sunt cu frica-n sân. Nu pun nicio semnătură nicăieri, de frică să nu aibe repercusiuni. E dureros.”

Adrian, 45 de ani – Olanda

Adrian pleacă întruna de cinci ani, face Olanda. În seara asta e în Piața Victoriei, pentru că „ne conduce un penal”, dar și pentru că „nu mai vrem să muncim numai prin alte părți, am vrea să muncim în țară.” Adrian își propune să se întoarcă în țară, cu timpul, când o să poată să câștige „un ban cinstit, care să-mi acopere toate cheltuielile necesare.” Are o familie cu șapte membri, pe care n-o poate întreține cu salariul de aici. Și-ar dori să se întoarcă, în condițiile în care salariile din România ar ajunge măcar să se compare cu cele din străinătate.

Mariana, 51 de ani, îngrijitoare – Spania

În România, Mariana lucra pe post de patiser și cofetar, dar la Madrid are grijă de copii. „Nu spăl pe nimeni la fund! Dar nu e o problemă, am făcut și lucrul ăsta în opt ani de când plec și vin.” A plecat pentru că aici nu mai avea din ce să trăiască. Soțul ei a fost pensionat pe caz de boală, adică „pe o pensie de nimic”. Au un copil, „care avea și el nevoie de sprijin, așa că a trebuit să plec eu.” Mai plecase în 2006 în Catalunya, înainte de intrarea României în UE. Atunci s-a întors pentru că a sperat că va putea să rămână, dar n-a fost cazul. Când a plecat a doua oară, „în primele două luni am plâns în fiecare zi, pentru că mă gândeam că pe copilul meu n-are cine să-l îngrijească, cine să-i facă de mâncare.” După ce și-a găsit de lucru i-a fost mai ușor, dar tot a resimțit lipsa unei comunități de români – care s-a format între timp, dar care nu exista în 2007.

La protest a venit pentru că „de opt ani tot sper că lucrurile se vor îndrepta. Că o să pot să mă întorc acasă, pentru că familia mea e aici. Și am venit mai ales pentru copiii care se culcă nemâncați, pentru bătrânii care nu au bani de medicamente și pentru educație, care este poate lucrul cel mai important. Noi nu avem educație civică.”

s