Actual

Cheia tuturor hărților

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Mihai Iovănel

Iată o carte pentru care am făcut o pasiune fulgerătoare, dar pe care am citit-o lent, de-a lungul câtorva săptămâni. Fiind obligat de fișa postului să citesc mult și repede, o astfel de slow reading este un lux pe care nu mi-l permit prea frecvent. Dar cu Rătăcitorii mi-am făcut de cap și, ah, nu regret deloc.

Lăsând gluma la o parte, unul dintre motivele pentru care romanele sunt preferate volumelor de povestiri este tocmai viteza cu care pot fi citite. Cu romanele e ca pe autostradă: odată ce te-ai familiarizat cu coordonatele generale (narațiune, personaje etc.), străbați restul în viteză (sigur, nu vorbesc aici e Henry James sau de Thomas Pynchon, unde te târăști ca un infractor prin canale subterane strâmte și inconfortabile). Dar cu volumele de povestiri ești pe serpentine: treci dintr-un spațiu nefamiliar în altul și, că-ți place sau ba, nu prea apuci s-o calci în linie dreaptă.

Ei bine, Rătăcitorii e un roman, dar un roman construit din fragmente, asemenea unui volum de povestiri. Fragmente de povești, fragmente aparținând unor temporalități, unor spații, unor stiluri (de la poetic la impersonal) și unor genuri diferite (narațiunea întâlnește adesea eseul), fragmente misterioase, care propun enigme atât individual, cât și prin felul în care sunt asamblate.

Rătăcitorii este un roman despre călătorii și hărți, deci suntem în mișcare încă de la început. Trenuri, mașini, aeroporturi – montajul este rapid și ne poartă dintr-un decor în altul. Ascultăm o prelegere despre turism, urmărim o hartă veche a Ierusalimului, citim povestea polițistă a unui bărbat a cărui soție dispare misterios de pe o insulă croată, părând că a intrat în pământ (sau în mare) împreună cu fiul lor. Ajungem apoi la istorii despre plastifierea cadavrelor, despre transportarea inimii lui Chopin de la Paris la Varșovia, despre un anatomist olandez care folosește un microscop ale cărui lentile au fost șlefuite de Spinoza, despre mai mulți anatomiști olandezi, despre o sectă din Siberia pentru care „realitatea înseamnă mobilitate” (slogan al unei firme de telefoane mobile), despre o crimă din iubire sau compasiune, despre muzeul vienez în care împăratul Francisc I a poruncit să fie expus corpul împăiat al ambasadorului său negru. Nu neapărat în această ordine – ca un șotron (sau chiar ca Șotronul lui Julio Cortázar) sau precum cărțile lui W.G. Sebald, romanul poate fi citit și nelinear. După cum ne îndeamnă chiar autoarea, prin personajul unui ins care călătorește în bagaje cu un volum de Cioran, din care citește la întâmplare.

Coperta cărții

Cheia acestei liste eterogene poate fi găsită chiar la mijlocul romanului, care oferă explicația conjuncției dintre geografie și anatomie întâlnite de-a lungul Rătăcitorilor:

„Noua epocă a început în anul 1542, chiar dacă, din păcate, nimeni nu a observat lucrul acesta, nu era o aniversare rotundă, nici sfârșitul unui veac, din punctul de vedere al numerologiei – nimic interesant, suma este numărul trei. Dar în anul acela au părut primele capitole din De revolutionibus orbium coelestium a lui Copernic și opera integrală a lui Vesalius, De Humani corporis fabrica.

Este evident că ambele cărți nu puteau cuprinde absolut totul – dar oare omul poate cuprinde totul? Lui Copernic îi lipsea estul Sistemului Solar, planete precum Uranus, care a așteptat timpul potrivit pentru a fi descoperită, în preziua Revoluției Franceze. Iar lui Vesalius îi lipseau multe date amănunțite despre mecanismele corpului omenesc, arcade, articulații – de pildă, nu știa nimic despre tendonul care unește glezna de călcâi.

Hărțile lumii – a celei interioare și exterioare – au fost totuși trasate, ordinea deja observată a aprins o scânteie în minte, a gravat pe ele liniile și suprafețele principale, fundamentale.”

Hărțile interioare suprapuse hărților exterioare, planșele anatomice suprapuse planșelor geografice: această cheie, expusă și pe coperta cărții, este o cheie simplă, dar, odată descoperită, romanul nu devine decepționant. Dimpotrivă. Cheia deschide sensul compoziției (rătăcim de-a lungul meridianelor în căutarea propriului sine; sau, ca într-o poveste orientală, comoara căutată peste mări și țări se ascunde în fundul grădinii), dar îi păstrează caracterul enigmatic (și, odată cu el, dorința de rămâne pe hărțile romanului). Am scris cândva un scurt eseu în care, pornind de la constatarea că majoritatea romanelor polițiste își pierd interesul după ce descoperim soluția anchetei, treceam în revistă câteva mijloace prin care autorii pot evita acest fiasco final. Fără a fi un roman polițist propriu-zis, Rătăcitorii operează cu ideea de enigmă. Dar, prin felul sinuos, detaliat și evaziv în care le prepară, Olga Tokarczuk reușește în chip exemplar ca aceste enigme să rămână deschise (adică active în memoria noastră) și după ce cartea a fost închisă.

Desigur, asta nu e suficient pentru a-i oferi romanului statutul de capodoperă. La urma urmei, în ce stă originalitatea cărții? Postmodernismul a produs sute, mii de romane fragmentare, enciclopedice, eterogene spațial și temporal, care orchestrează conspirații de-a lungul întregului glob. Prin ce se diferențiază Rătăcitorii? Am două răspunsuri, în fond complementare.

Primul: vocea Olgăi Tokarczuk. Are o autenticitate și discreție pe care postmodernismul literar, grăbit să fie smart și ironic, le rata adesea.

Al doilea: realismul. Postmodernismul lăsa adesea că lucrează cu personaje de cartoon. Chiar personajele lui Pynchon, dincolo de acrobațiile onomastice și lingvistice ale autorului, par de multe ori simple fantome de hârtie. Tocmai de aceea poziția hegemonică a postmodernismului a fost colonizată atât de rapid de autori ca Jonathan Franzen, care au revenit la lecția secolului al XIX-lea: creați personaje solide, bine ancorate în realitate, și veți avea romanul. Deși utilizează un repertoriu postmodern (tehnici, recuzită etc.), Rătăcitorii evită nihilismul acestuia. Accentul care cade în roman pe oameni, pe căutările lor labirintice și deșarte, este puternic și emoționant.

P.S.: Traducerea Rătăcitorilor a apărut prima dată la Editura Art, în 2013. După ce romanul a fost recompensat cu Premiul Man Booker International în 2018, cartea trăiește o a doua viață. Autoarea a fost în România în 2017, când a participat în cadrul FILIT la un dialog cu Mircea Cărtărescu. Puteți citi două interviuri cu Olga Tokarczuk în „Observator cultural”, realizate de Silvia Dumitrache în 2013 și de și Alina Purcaru în 2017.


Olga Tokarczuk, Rătăcitorii, traducere de Cristina Godun, Editura Polirom, 2018, 376 p.

Imaginea principală via VideoBlocks.com

X Revista Scena9