Actual

Anii '50 pe canapeaua lui Freud şi a lui Măruţă

Rating Scena 9 ★★★★★☆☆☆☆☆

de Oana Stoica

Hai să ni-i imaginăm pe Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu pe o canapea roşie, ca în emisiunea lui Măruţă. Nu ca pe nişte spectre, ci ca persoane „reale”, cu care poţi să bei o bere la Macaz. 
 
Dacă tot sărbătorim Centenarul, merită să aruncăm o privire nu doar asupra Unirii de la 1918, ci şi asupra a ceea ce s-a întâmplat în România în ultimii 100 ani. Şi s-au întâmplat multe, nu numai la noi, ci în întreaga lume: s-au zguduit din temelii graniţele, sistemele politice şi perspectivele oamenilor asupra lumii şi existenţei. Și, evident, România a fost prinsă în acest iureş. Una dintre perioadele puţin cunoscute la nivel de masă este cea a anilor 1948 - 1955: epoca epurărilor. O serie de „fruntaşi de partid" au avut atunci ascensiuni fulminante şi căderi spectaculoase, bătăliile se purtau prin intrigi şi capcane, existau amoruri ilicite şi iubiri solide, trădări, putere, măreţie şi suferinţă. Peisajul politic era de-a dreptul shakespearian.
 
Tânărul regizor Mihai Lukács a ales trei personalităţi de vârf care au marcat era comunistă - Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu - pentru a contura un context în care aceşti foşti tovarăşi de ideologie, partid şi putere, deveniţi duşmani, să-şi poată spăla rufele murdare în public. Zic asta pentru că formatul întâlnirii celor trei este cel al unei emisiuni tv de tip tabloid - Cultul personalităţii, prezentată de Nicolae Ceauşescu şi avându-i ca invitaţi pe Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej. Şi cum formatul obligă, subiectele politice sunt intercalate cu detalii picante din vieţile personale ale invitaţilor, dar şi cu „momente artistice", în care toată lumea râde, cântă şi dansează. O fi fost perioada anilor '50 una shakespeariană, dar spectacolul lui Mihai Lukács este de-a dreptul brechtian.
Scenariul este scris pe baza stenogramelor şedinţelor din Biroul Politic al Partidul Muncitoresc Român, acolo unde lupta pentru putere lua forma unor atacuri la persoană, ulterior transformate în capete de acuzare. Situaţia era complicată la conducerea PMR, criteriile ascensiunilor şi căderilor nu erau vizibile sau coerente: lui Lucreţiu Pătrăşcanu i se reproşează naţionalismul şi şovinismul, iar Ana Pauker este învinuită de cosmopolitism. Dej voia să îşi consolideze puterea după modelul stalinist şi începe prin a se dispensa de contracandidaţi şi prin a-şi cultiva cultul personalităţii - acum începe fenomenul de mitizare a liderilor politici, pe care Ceauşescu îl va radicaliza. Ceauşescu ajunge în elita partidului pentru că era un instrument pe care Dej îl putea manipula după voie („ţi-am zis să nu mi-l dai pe Ceauşescu la Agricultură, că e prost" zice Ana). 
 
Acestea sunt personajele şi temele, poveştile sunt mult mai multe şi ele pot fi descoperite în spectacol, cu o minimă informare înainte (biografiile personajelor se găsesc pe internet şi ajută în înţelegerea spectacolului). Ce face însă la nivel performativ Mihai Lukács din materialul acesta este remarcabil: negociază continuu între personajele reale şi miturile lor, între realitatea stenogramelor şi legendele care circulau în epocă (invocate într-un  material video realizat de Claudiu Cobilanschi). Liderii politici sunt demitizaţi, întâi prin apelarea lor cu prenumele şi diminutivele: Ana, Nicu (Ceauşescu) şi Ghiţă (Gheorghe Gheorghiu- Dej), apoi prin informaţiile personale (acelea livrate în Biroul Politic). Se trece din registrul major, al măreţilor conducători de partid şi de stat, în cel minor, al oamenilor obişnuiţi, cu slăbiciunile şi păcatele lor, după morală sau ideologie.
 
Sunt remarcabili actorii din acest spectacol. Ceauşescu - creat ironic de Raj Alexandru Udrea, cu tuşe gay - are valenţe de valet şi mici tentative de furie, potolite rapid de ceilalţi doi. Este obedient şi fanfaron, îi place să fie în lumina reflectoarelor - de unde şi cultul personalităţii, dezvoltat ulterior -, „se dă mare”, dar se face mic la prima ridicare de sprânceană a tovi-lor. Este Ceauşescu de dinainte de a fi preşedinte, mai vizibil ca individ decât cel de mai târziu, când era îngropat în propriul mit. Dej al lui Andrei Şerban (minunat în rolul ăsta) este mai bine înfipt în putere, un gregar populist cu accese de agresivitate, un bon viveur, cu potenţial periculos, care se vrea sexy şi cool. Modul în care îl impersonează pe Stalin este hilar: caricaturizarea devine ameninţătoare şi „Ghiţă" are grijă să se erijeze în Stalin de Bucureşti. Ana Pauker este o femeie puternică, ce se simte bine în propria piele de şarpe (Principesa Ileana o numise „un boa constrictor care abia fusese hrănit, așa că nu te mănâncă pe loc"). Chiar şi în cădere, ea are un moment de umanitate, nu de vulnerabilitate. Ana Pauker a formidabilei Oanei Rusu - actriţă de la Teatrul de Operetă "Ion Dacian", a fost revelaţia acestui spectacol - rămâne „o doamnă de fier" avant la lettre.
 
Şi mai are are un atu spectacolul, pe lângă actori: folosirea muzicii epocii - romanţe, şlagăre pop, muzică lăutărească, ba chiar sovietică -, reorchestrată jazzy şi interpretată live. Nu doar că asta „colorează” auditiv perioada tratată, dar reprezintă încă un element de trecere din registrul major în cel minor şi de deconstruire a miturilor.  Fără să se ia prea mult în serios (adică fără morgă, dar cu documente), spectacolul Cultul personalităţii reuşeşte să pună în discuţie o epocă controversată din istoria noastră (aproape) recentă.     
 
Fotografii de Andrada Roșu
 
Cultul personalităţii
 
Scenariu și regie: Mihai Lukács
Scenografie: Iulia Toma
Sound design: Rek Abu
Video art: Claudiu Cobilanschi
Compoziție muzicală: Nicky Stevens
Grafică: Ioana Maria Marin
Cu: Oana Rusu, Andrei Șerban, Raj Alexandru Udrea
Compania de Teatru Giuvlipen
MACAZ - Bar Teatru Coop.
X Revista Scena9