Carte / Animale

Ce simt animalele

de Frans de Waal

Publicat pe 8 septembrie 2020

Mama. Ultima îmbrățișare. Ce ne spun emoțiile animalelor despre noi înșine

de Frans de Waal (traducere de Carmen Strungaru)
Editura Humanitas
2020

Ce simt animalele

„Bineînțeles, ceea ce am simțit atunci în înfățișarea mea de maimuță nu mai pot reproduce și consemna decât cu cuvinte omenești.“ — Franz Kafka (1917)

Când sunt întrebat dacă cred că elefantul e o ființă conștientă, răspund uneori prin altă întrebare: „Spuneți-mi ce este conștiința, și atunci vă răspund dacă elefanții o au sau nu“. De obicei, acest răspuns îi blochează. Nimeni nu știe exact despre ce vorbim. 

Totuși, răspunsul meu nu e corect, ba câteodată e chiar malițios, atât la adresa celui care a întrebat, cât și la adresa elefanților, deoarece, în realitate, garantez că acești giganți greoi au conștiință. Când echipa mea a lucrat cu elefanți asiatici, am fost primii care am demonstrat că aceștia se recunosc în oglindă, fapt care e adesea interpretat drept un indiciu al conștiinței de sine. Le-am testat capacitatea de cooperare, studiind cât de bine înțeleg că au nevoie de o trompă de ajutor pentru o sarcină comună. Elefanții s-au descurcat la fel de bine ca antropoidele și mai bine decât cele mai multe alte specii de mamifere. Toate lucrurile pe care le făceau mi-au apărut a fi deliberate și inteligente. De exemplu, când elefanți tineri din satele thailandeze sau indiene poartă talăngi în jurul gâtului, pentru ca oamenii să-i poată localiza cu mai mare ușurință (și astfel să poată fi ținuți departe de grădinile sau bucătăriile oamenilor), animalele îndeasă uneori fân în interiorul talăngii, ca un fel de surdină. Astfel se pot deplasa peste tot fără a fi depistați. Această soluție sugerează imaginație, deoarece, cu siguranță, nimeni nu le-a arătat cum să facă asta, iar iarba nu pătrunde din întâmplare în interiorul talăngilor, pentru ca astfel ei să fi descoperit efectul. Pentru a găsi soluții istețe, noi, oamenii, alăturăm în mod conștient în mintea noastră cauza și efectul. Dacă noi procedăm astfel, de ce ar avea elefanții o „scurtătură“ pentru a rezolva problema fără conștiință? 

Odată, la un simpozion, l-am auzit pe un renumit filozof spunând că vrea să explice conștiința umană susținând că e o consecință logică a numărului nostru imens de neuroni. Cu cât există mai mulți neuroni interconectați, spunea el, cu atât mai conștienți devenim. Ne-a prezentat chiar și un film cu creșterea unei dendrite, care era fascinant de urmărit, dar nu m-a ajutat cu nimic să înțeleg cum apare conștiința. Cea mai surprinzătoare concluzie a sa a fost că această conștiință umană o surclasează pe cea a oricărei alte specii. Suntem de departe cele mai conștiente creaturi, spunea el, ca și cum ar fi fost un lucru natural. Dar eu nu am văzut cum decurge această concluzie din teoria sa despre neuroni și sinapse, dat fiind că nu suntem singurii care avem o mulțime de neuroni și sinapse. Ce putem spune despre animalele ale căror creiere sunt mai mari decât cele 1,4 kg de creier uman, așa cum sunt, de exemplu, creierele de 8 kg ale balenelor? 

Mi-am zis că totuși oamenii posedă mai mulți neuroni, deci probabil teoria lui se susține. Luasem întotdeauna de bună afirmația că creierul nostru are cei mai mulți neuroni – până când am început să-i numărăm. Astăzi, sa dovedit că creierul de 4 kg al elefantului are de trei ori mai mulți neuroni decât al nostru. Această descoperire a declanșat o mulțime de întrebări. Trebuie oare să rescriem istoria conștiinței umane? Și atunci, care e dovada că suntem mai conștienți decât elefanții? Să fie doar faptul că ei nu vorbesc? Sau că cei mai mulți neuroni ai lor sunt condensați într-o arie a creierului care nu e asociată cu funcțiile superioare? Această explicație din urmă pare un argument bun, doar că noi nu ştim exact cum contribuie fiecare parte a creierului la conștiință. Acest animal are o greutate de trei tone și patruzeci de mii de mușchi numai la nivelul trompei (ca să nu mai vorbim de penisul său prehensil); el trebuie să orchestreze cu grijă fiecare pas (gândiți-vă la micii pui care merg între picioarele mamelor și mătușilor) și are mai multe gene dedicate mirosului decât oricare altă specie de pe pământ. Putem fi oare siguri că elefantul este mai puțin conștient de propriul său corp fizic și de mediul său decât suntem noi? Complexitatea unui corp, părțile sale mobile și inputurile sale senzoriale nu lasă nici o îndoială cu privire la punctul în care apare conștiința. În privința asta, elefantul nu se compară cu nimeni. 

Nu toți filozofii sunt de acord cu postulatul conform căruia conștiința presupune un creier uriaș. Odată cu apariția studiilor pe animale și a antrozoologiei (studiul interacțiunilor om–animal), mulți filozofi cu spirit deschis au început să se gândească la simțirea animalelor în moduri care invită la continuarea cercetărilor. Ei recunosc: chiar dacă nu vom putea niciodată ști ce simt elefanții, am putea totuși recunoaște că simt. Fără înțelegerea clară a ceea ce înseamnă conștiința, cum am putea exclude această posibilitate? Oricine încearcă să rezolve problema spunându-ți că există multe tipuri de conștiință (conștiința de sine, conștiința existențială, conștiința corpului, conștiința reflexivă etc.) doar complică și mai mult problema, adăugând distincții vagi unui concept deja destul de vag. 

De aceea pășesc cu precauție în mlaștina sentimentelor și conștiinței animalelor. 

Carnea și simțirea

În spatele dezbaterii despre conștiința animalelor pândește un subiect pe care mulți oameni de știință mai curând l-ar evita: ce le fac oamenii animalelor. Evident, nu le tratăm bine, cel puțin pe cele mai multe dintre ele. E mai simplu pentru noi să trăim cu această realitate, pretinzând pur și simplu că animalele sunt automate proaste, lipsite de senzații și conștiință, așa cum a suținut știința timp îndelungat. Dacă animalele sunt ca pietrele, atunci le putem arunca într-un morman pe care putem călca. Dacă totuși nu sunt, atunci ne aflăm în fața unei dileme morale serioase. În această eră a fermelor industriale, simțirea animalelor este elefantul din odaie. Există mii de animale în grădini zoologice, milioane în laboratoare și alte milioane în casele oamenilor, dar există miliarde și miliarde de animale în fermele industriale. Din întreaga biomasă a vertebratelor terestre de pe pământ, animalele sălbatice reprezintă doar aproximativ 3%, oamenii 25%, iar șeptelul aproape 75%! 

În fermele de modă veche animalele purtau nume, pășteau pe pășuni, aveau nămol în care să se tăvălească sau nisip în care să-și facă baia de praf. Viața era departe de a fi idilică, dar era mult mai bună decât este în zilele noastre, când închidem viței și porci în țarcuri înguste din bare de oțel, înghesuim mii de găini în hale lipsite de lumină și nici măcar nu lăsăm vacile să mai pască. În schimb, le obligăm să zacă în propria lor mizerie. Deoarece aceste animale sunt ținute, în cele mai multe cazuri, departe de ochii oamenilor, rareori avem ocazia de a vedea condițiile mizerabile în care trăiesc. Tot ce vedem sunt hălci de carne fără picioare, capete sau cozi. În felul acesta nu avem nevoie să ne gândim la existența acestei cărni înainte de ambalarea ei. Iar aici nici măcar nu vorbesc de faptul că mâncăm animale, ci numai de felul în care le tratăm, lucru care reprezintă principala mea preocupare. 

Sunt în prea mare măsură biolog pentru a pune în discuție ciclul natural al vieții. Fiecare animal își joacă rolul, mâncând sau fiind mâncat, iar noi suntem implicați la ambele capete ale ecuației. Strămoșii noștri făceau parte dintr-un ecosistem vast de carnivore, ierbivore și omnivore, consumând alte organisme și servind, de asemenea, drept hrană prădătorilor. Chiar dacă astăzi rareori mai suntem pradă pentru alte animale, tot lăsăm hoarde de creaturi să ne devoreze trupurile moarte. Din țărână – în țărână. 

Rudele noastre cele mai apropiate dintre primate se descurcă în felul lor pentru a prinde maimuțe și antilope pitice în pădure, lucru pe care-l fac cu înzestrări temerare, apelând la o colaborare de înalt nivel. Se ospătează cu prada lor cu cea mai mare satisfacție și cu mormăituri fericite. Petrec, de asemenea, ore întregi pescuind, cu crenguțe, termite și furnici. Unele populații de cimpanzei consumă cantități mari de proteină animală (într-o pădure, aproape că au exterminat maimuțele colobus roșii), în timp ce alte populații supraviețuiesc cu mult mai puțin. Cimpanzeii masculi își pot dubla succesul sexual prin folosirea cărnii ca monedă de schimb contra sex. 

Și oamenii apreciază enorm carnea și o mănâncă de fiecare dată când au ocazia. Noi nu avem colți sau gheare asemenea carnivorelor specializate, dar avem o lungă istorie evolutivă a completării dietei alcătuite din fructe, vegetale și nuci cu proteine provenite de la vertebrate, insecte, moluște, ouă etc. Și nu este vorba doar de completare: după ultimele studii antropologice, 73% din culturile de vânători-culegători din întreaga lume își asigură peste jumătate din alimente din hrană animală. Acest fond omnivor se reflectă în dentiția noastră multifuncțională, intestinele noastre relativ scurte și creierele noastre masive. 

Atracția pentru carne ne-a modelat evoluția socială. (...) Proteinele animale ne-au asigurat un amestec optim de calorii, lipide, proteine și vitamine esențiale B12 pentru dezvoltarea unor creiere mari. Fără carne, e posibil să nu fi devenit oamenii puternici intelectualmente care suntem azi. 

Nici unul dintre aceste lucruri nu ne spune totuși că trebuie să continuăm să mâncăm așa cum o facem sau că trebuie anume să mâncăm carne. Proteinele de origine animală e posibil să fie supraevaluate. Trăim în timpuri diferite, cu posibilități diferite, și avem alternative promițătoare, cum ar fi carnea obținută in vitro sau de origine vegetală, care poate fi suplimentată cu toate vitaminele necesare. 

Chiar dacă nu mă deranjează consumul de carne în sine, este greșit modul în care tratăm, creștem, transportăm și sacrificăm animalele. Condițiile sunt adesea degradante și, uneori, cât se poate de crude. Ca reacție, mulți oameni tineri din lumea industrializată experimentează diete fără carne, chiar dacă acest regim e discutabil. Un studiu din 2014 făcut de U.S. Humane Research Council a evidențiat că numai unul din șapte indivizi care se autodeclară vegetarieni își mențin dieta mai mult de un an. Totuși, le admir efortul – l-am făcut și eu, imperfect și nedogmatic, interzicând practic orice carne de mamifer în bucătăria familiei mele. 

Tendințe precum flexitarianismul (dietă semivegetariană, cu consum ocazional de carne) și reducerea consumului de carne sunt în plin avânt. O revoluție bazată pe consumul de plante se află pe un drum care, să sperăm, îi va obliga pe producătorii de carne să-și schimbe metodele. Ar fi foarte bine dacă omenirea ar putea să reducă la jumătate consumul de carne și, în același timp, să îmbunătățească radical viața animalelor pe care le consumă. Poate reușim să mergem mai departe și să eliminăm cu totul consumul de animale reale, producând carne separat de un sistem nervos central, într-o placă Petri. Cred că urmărirea unor asemenea obiective e un imperativ moral, care ar putea fi însă atins cel mai bine dacă am recunoaște cu onestitate de unde venim în loc să depănăm un basm auzit frecvent astăzi, cum că suntem creați să fim vegani. Nu suntem. 

Ca urmare a acestor dezbateri continue, simțirea a devenit un termen frecvent folosit și delicat. Este unul dintre cele trei motive (fără să le pomenim pe cele ecologice) pentru care oamenii ar trebui să respecte toate formele de viață: demnitatea inerentă tuturor ființelor vii, participarea pe care o are fiecare formă de viață la propria sa existență și la supraviețuirea omului și senzitivitatea și capacitatea de a suferi. Permiteți-mi să trec în revistă aceste motive, unul câte unul.

Ele vizează toate organismele, indiferent dacă le clasificăm ca animale, plante sau altceva. Nimic nu ne obligă să atribuim demnitate unui organism anume, depinde doar de noi s-o facem. Probabil că n-ar trebui să se întâmple asta, dar așa operăm noi. Sar putea să nu acord nici un fel de demnitate țânțarului din dormitor sau unei buruieni din grădină, dar îmi dau seama că acestea sunt alegeri care ne servesc numai nouă. Am mai mult respect pentru un fluture sau un trandafir cultivat. Evident, felul în care atribuim demnitate e subiectiv. Singurele criterii obiective ar putea să fie inteligența organismului și vârsta sa. În general, considerăm animalele cu creier mai mare mai demne de respect decât cele cu creier mai mic, chiar dacă aceasta ar putea să reprezinte o prejudecată umană, dat fiind că și noi facem parte dintre cele cu creiere mari. Suntem la fel de părtinitori față de animale. Avem mai multă consideraţie față de un delfin decât faţă de un crocodil, și față de o maimuță decât faţă de un rechin. Asemenea judecăți îmi trezesc însă neîncrederea, deoarece ele se potrivesc prea frumos cu vechea scala naturae care e lipsită de fundament științific. Cât despre vârstă, admirăm longevitatea. Am o mulțime de stejari albi în jurul casei mele din Georgia, unii dintre ei având probabil peste două sute de ani. Atribui o mare demnitate acestor copaci înalți, așa cum o fac cu toate organismele individuale trecute de o anumită vârstă, cum ar fi o bătrână broască țestoasă-elefant sau un homar. Unele orașe din Europa au câte un tei vechi de o mie de ani într-o zonă din piața centrală, care este numită uneori, pe drept cuvânt, Lindenplatz [Lindenbaum, germ. = tei]. Nici o persoană care respectă natura n-ar propune, fie și în glumă, îndepărtarea acestui arbore frumos. Ar fi ca și cum ai dărâma o catedrală cu buldozerul. (...)

Problema simțirii e cea mai complexă dintre cele trei. Simțirea e definită drept capacitatea de a trăi o experiență, a simți sau a percepe. În sensul cel mai larg, simțirea caracterizează fiecare organism, precum celula eucariotă care se luptă pentru păstrarea unui echilibru chimic stabil în interiorul pereților săi. Căutarea homeostaziei solicită celulei să-și simtă concentrația internă de oxigen, dioxid de carbon, nivelul pHului etc., și „să știe“ pe care dintre procese – de pildă, osmoza – să le activeze pentru restabilirea echilibrului. Microbiologul american James Shapiro a ajuns să afirme că „celulele vii și organismele sunt entități cognitive (simțitoare), care acționează și interacționează cu scopul de a-și asigura supraviețuirea, creșterea și proliferarea“. În mod asemănător, neurocercetătorul Antonio Damasio scrie despre celulă în The Feeling of What Happens (Sentimentul a ceea ce se întâmplă ), o carte din 1999, despre experiențele interioare:

Are nevoie de ceva care să nu fie diferit de percepție pentru a sesiza dezechilibrul; are nevoie de ceva care să nu fie diferit de memoria implicită, sub forma unei dispoziții de a acționa pentru a-și menține cunoștințele tehnice; are nevoie de ceva care să nu fie diferit de capacitatea de a executa o acțiune de preîntâmpinare sau de corectare. Dacă toate acestea vi se par funcții importante ale creierului nostru, aveți dreptate. De fapt însă, nu vorbesc despre un creier, fiindcă nu există sistem nervos în interiorul unei mici celule.

Acest înțeles larg al simțirii se aplică în egală măsură și plantelor. Deși plantele se mișcă extrem de încet, fapt care face „comportamentul“ lor greu sesizabil, ele percep schimbările din mediul ambiant (lumina, ploaia, zgomotul) și își iau măsuri pentru a se proteja de amenințările la propria lor existență. De exemplu, Arabidopsis thaliana (o mică buruiană înrudită cu broccoli) se apără de insecte prin producerea unor uleiuri toxice în frunze, și o face mai intens când cercetătorii produc vibrații caracteristice ronțăitului omizilor decât când produc vibrații proprii cântecului păsărilor. „Comportamentul“ plantelor poate fi destul de complex, așa cum este heliotropismul florii-soarelui, care urmează mișcarea soarelui pe bolta cerului, reorientându-se în fiecare noapte către est, de unde va răsări soarele. Totuși, pun cuvântul „comportament“ între ghilimele, deoarece se bazează, în cea mai mare parte, pe eliberarea de substanțe chimice și pe creșterea direcțională, chiar dacă unele plante răspund mai rapid, așa cum e cazul plantei carnivore Venus – care-și închide frunza în jurul insectelor – sau al plantelor care răspund la atingere, cum e mimoza. Într-o stranie paralelă cu pierderea cunoștinței care le poate afecta pe animale, aceste plante își pierd sensibilitatea și mobilitatea la atingere, ca răspuns la aceleași anestezice medicale aplicate pacienților din spitale.

Știința n-a pătruns încă în profunzimea modalităților sofisticate de apărare, a semnalelor de alarmă și a sistemelor de sprijin reciproc ale plantelor, care sugerează fără dubii că „nu le place să fie mâncate“, cum se spune uneori. Se exagerează totuși cu afirmația că eliberarea unor gaze după atac plantele „plâng de durere.“ Putem vorbi despre rezistența activă la amenințări și despre lupta pentru supraviețuire, dar, pentru a simți durerea, plantele ar trebui să-și cunoască propria condiție. Deși există trasee electrice în interiorul plantelor, care seamănă cu sistemul nervos al animalelor, nimeni nu ştie dacă stimularea lor induce stări subiective, mai ales că nu există un creier care să înregistreze acești stimuli și să-i evalueze. Pentru cei mai mulți oameni de știință, în absența creierului, conștiința e o cauză pierdută de la bun început. Aici este locul unde ne lovim de limitările ideii că plantele ar simți. Este foarte posibil ca ele să reacționeze la mediul lor și să-și mențină un echilibru intern al fluidelor, nutrienților și substanțelor chimice, fără să aibă nici un fel de senzații. Reacția la modificările din mediu nu e același lucru cu resimțirea lor. 

Simțirea în sens restrâns implică stări de senzație subiectivă, cum sunt durerea și plăcerea. Dacă ne îndoim că plantele au vreo senzație și le negăm acest tip de simțire, ar trebui să facem același lucru și în cazul animalelor lipsite de sistem nervos central. Nu ştim, de exemplu, dacă stridiile și midiile resimt stări interne, având în vedere că au numai câteva cordoane nervoase și ganglioni (grupuri de nervi), dar nu creier. Asemenea plantelor, ele nu au (stridiile) sau au modalități limitate (midiile) de a evita situații dureroase, deplasându-se din calea lor. În afară de a se închide, le lipsește aparatul comportamental pentru care senzațiile de durere să aibă sens. Ezit, așadar, să acord, în sens restrâns, simțire moluștelor bivalve. 

Dar, indiferent care este opinia noastră, ar trebui să fim consecvenți și fie să considerăm că atât plantele, cât și moluștele bivalve posedă simțire, fie să le negăm ambelor orice fel de simțire, la fel ca tuturor celorlalte organisme care nu au un creier, precum ciupercile (un grup foarte interesant de ființe, care nu sunt nici plante, nici animale), microbii, spongierii, meduzele etc. Faptul că aceste organisme aparțin unor regnuri taxonomice diferite este un argument nefondat, dat fiind că întreaga viață organică e construită pe același principiu. În același timp, ne va fi de folos să ne reamintim lunga istorie a științei în materie de subestimare a animalelor. Din această perspectivă, nu avem garanția că nu facem același lucru și cu plantele.

Foto: Shutterstock

Timp de câteva secole, comunitatea științifică și societatea au considerat oamenii drept singura specie capabilă de emoții și dotată cu conștiință, stabilindu-se astfel câteva dintre „argumentele” principale pentru dominația ei asupra tuturor celorlalte specii. Cercetări recente însă, însoțite de dezbateri etice, arată că nu doar oamenii pot simți, de pildă, ură sau teamă, și că numeroase alte specii cu care împărțim planeta au parte de simțire. În lumina acestor noi ipoteze și direcții, cum mai poate fi justificată cruzimea banalizată cu care sunt tratate nenumărate mamifere?

Etologul și primatologul Frans de Waal, autor al unora dintre cele mai influente și populate cărți despre complexitatea lumilor animale, explică în cartea lui, Mama. Ultima îmbrățișare, de curând tradusă la Editura Humanitas, ce arată cele mai noi studii despre viața emoțională a animalelor și posibilitatea ca multe alte specii să aibă diferite forme de conștiință. Totodată, de Waal atrage atenția asupra faptului că, în lumina noilor descoperiri, e timpul să reconsiderăm felul în care gândim și acordăm statul altor animale, dar și să ne adaptăm comportamentul. Mai jos, vă propunem să citiți un fragment din noua carte a cercetătorului olandez, tradusă de etologul Carmen Strungaru): 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK